Alintată ca o pisică

Într-o zi, cum stăteam şi cugetam, m-am întrebat de ce bărbaţii compară femeile alintate cu pisicile. Înţeleg, pentru un bărbat îndrăgostit, o femeie alintată e cel mai drăgălaş lucru din lume, iar pisicile cică ar fi adorabile. Şi-atunci zice mintea mea-n gându’ ei: stai aşa că nu-i chiar aşa, oi fi eu adorabilă şi drăgălaşă, dar pisicile au, pe lângă drăgălăşenie, şi o suită de defecte pe care eu nu le posed. Că sunt perfectă, ce coada mea!

Şi-am luat la puricat toate caracteristicile feline, ca să demonstrez că nu sunt o pisicuţă.

Pisicile sunt extrem de egocentrice.

Pentru o pisică, nu există fiinţă mai importantă, mai cu stea în frunte, mai admirabilă şi adorabilă decât ea însăşi. Poţi să fii tu regele lumii, zeul zeilor, boss de boss, pentru pisica ta nu eşti decât un umil supus a cărui singură menire e s-o venereze.

Pe de altă parte, şi eu sunt puţin egocentrică. Bine, puţin mai mult. Bine, recunosc, sunt extrem de egocentrică, na c-am spus-o!

Pisicile sunt nişte leneşe care dorm trei sferturi din viaţă.

N-oi fi eu leneşă, dar de dormit dorm ca valiza-n gară. Poate să înceapă al treilea război mondial lângă mine, să-mi cânte fanfara militară la capul patului sau să vină apocalipsa, eu dooooorm, că era şi o glumă parcă făcută pentru mine: Dorm ca un îngeraş, nu deranjaţi, că daţi de dracu’.

Pisicile sunt foarte insistente când vor ceva.

Eu încă mai am de lucrat la asta, nu ştiu să miorlăi aşa frumos, dar am cinci profesoare de miorlăit în curte, imposibil să nu se prindă ceva de mine.

Pisicile nu se simt niciodată vinovate când fac o prostie (adică aproape tot timpul).

Nu că nu mă simt vinovată când dau cu bâta-n baltă, dar sunt expertă în căutat scuze.

Pisicile devin teribil de enervante, sâcâitoare şi obraznice când nu se simt suficient de venerate.

Îndrăzneşte să mă ignori sau să uiţi vreo secundă că sunt o zeiţă adorabilă şi drăgălaşă, c-o să-l vezi pe satana live!

Pisicile sunt independente şi nu ascultă de nimeni.

Spune-i unei pisici că n-are voie să se urce pe masă şi să-şi înfigă mustăţile în cina ta, că în secunda doi ţi se lăfăie în farfurie şi te mai şi gheruie dacă ai tupeu s-o dai la o parte. Spune-mi mie că n-am voie să fac ceva dacă vrei să mă faci să râd în hohote. Primul lucru pe care îl fac după ce mă opresc din râs va fi exact lucrul ăla.

Hai să-mi bag gheruţele, chiar sunt o pisicuţă! Miaaau!

Partea plină a paharului

Teoretic, nici nu prea simt carantina. Şi înainte mă spălam pe mâini de cincizeci de ori pe zi, şi înainte ieşeam din casă doar în caz de maximă urgenţă, adică atunci când rămâneam fără ţigări, şi înainte socializam doar la ocazii speciale, iar ocaziile speciale erau zilele când socializam. Practic, însă, carantina asta a venit cu o suită de avantaje.

N-am mai auzit întrebarea aflată pe locul doi în clasamentul întrebărilor care mă calcă pe nervi.

Prima e, evident, ”Când faci copii?”, pe locul doi e ”Nu te plictiseşti acasă?”. Mai ciudat e că întrebarea asta mi-o adresează în principal ţărani ca şi mine, şi nu înţeleg cum poţi să stai la casă şi să ai timp de plictiseală, darămite de întrebări stupide. Mă rog, am presupus că e vorba de oameni care se duc acasă ca la hotel, aşa că nu i-am luat în serios.

Dar a sosit carantina şi toţi ăia care mă frecau pe mine la cap să mai las confortul căminului meu şi să ies să socializez cu enervanţi ca ei au fost nevoiţi să stea acasă. Şi se plictisesc. Şi se miră că eu am atâta treabă în viaţă încât nici nu simt că e carantină, dar nu mă mai întreabă ce mama zmeilor fac toată ziua acasă. Oameni buni, get a life! Găsiţi-vă o pasiune, că vedeţi acum cât e de rău să staţi în propriul cămin ca la închisoare şi să nu găsiţi absolut nimic de făcut în oaza voastră de linişte. Mă rog, ceea ce ar trebui să fie oaza voastră de linişte.

Ce-i drept, şi întrebarea de pe locul întâi din topul întrebărilor care mă fac să-mi doresc să ucid oameni am primit-o mult mai rar. Cine are mai mult de doi neuroni funcţionali şi-a dat seama că asta e o perioadă în care trebuie să fii extrem de inconştient ca să faci copii.

N-a mai fost nevoie să inventez scuze ca să nu ies din casă.

Nu că ar fi plouat până acum cu invitaţii, dar şi alea pe care le primeam veneau fix în momentele în care cheful meu de socializare tindea spre minus infinit. Şi, pentru că sunt o finuţă care nu vrea să supere pe nimeni (a se citi ”o laşă care nu are curaj să admită că socializarea e printre ultimele ei preocupări în viaţă”), pierdeam timp preţios din viaţă inventând tot felul de pretexte ca să nu dau nas în nas cu lumea. N-am cuvinte să exprim cât de mişto mă simt acum, când sunt eu cu mine. Iar când o să vreau să fiu şi cu altcineva, când o să am chef să văd persoanele de care mi-e dor, chiar n-o să am nevoie de invitaţie!

Am scutit mulţi bani pe care, în mod normal, i-aş fi aruncat pe inutilităţi.

După cum spuneam, nici înainte nu toceam pragurile magazinelor, doar că atunci, când ieşeam de mare nevoie, îmi luam chestii care ţineau de supravieţuire, adică ţigări şi energizante, dar pe lângă asta mai răsăreau în sacoşă tot felul de fleacuri: caiete (pe bune, am şapte caiete goale-goluţe, în care n-am apucat să scriu nici măcar un rând pe toată durata carantinei!), oje pe care, aţi ghicit, nici măcar nu le-am folosit, pixuri cu unicorni şi alţi muţunaşi (să vă mai amintesc că scriu DOAR cu stiloul?), cerceluşi care zac într-o cutie de câteva luni şi nişte elefănţei mici, că nu se ştie niciodată când ai nevoie de elefănţei. Acum, dacă mă duc la magazin să-mi iau ţigări, că alt motiv chiar nu am să mă duc la magazin, pe lângă ţigări mai iau maxim un energizant şi crănţănele, că şunculiţele nu se întreţin cu salată.

Am făcut o economie serioasă la cosmeticale.

Nu zic că, dacă mă apucă strechea, nu îmi trag un smokey eyes la mare artă şi-un botic roşu când ies la o plimbare lejeră pe calea ferată sau că nu-mi dau cu juma’ de flacon de parfum când mă duc în grădină să ud zmeura. Dar când mergeam în centrul pseudo-oraşului nostru, simţeam o nevoie acută să îmi mânjesc ochii cu un sfert de dermatograf, ca să reziste celor o mie de selfie-uri pe care aveam de gând să le fac pe drum (din care, cu puţin noroc, păstram două). Acum, când ies la o aruncătură de băţ de casă, n-am niciun stres să mă duc în hainele mele de scandal. Locuiesc în zona asta de mai bine de un deceniu şi cred că e prima oară când mă vede lumea în haine de casă, cu părul prins, cu mecla necremuită şi unghiile nelăcuite.

Şi chiar m-am simţit ok nemachiată sau maxim rimelată, nu prea mi-am mai întins/ondulat părul, aşa că n-am avut nevoie de spray pentru protecţie termică, iar la fotoşutingu’ din livadă n-am nevoie de parfum, că nu se simte mirosul în poză.

Am desenat mai mult ca oricând.

Pare neinteresant, dar asta e noua mea pasiune şi, ca orice pasiune nouă, mă încântă atât de tare încât aproape am orgasm când îmi iese ceva mişto. Şi da, ştiu că ar trebui să mă ocup mai mult de scris, dar dă-l în pana mea de scris, că la asta am muncit suficient încât să merit o pauză. Desenatul e o ţăcăneală mai nouă şi vreau să-mi demonstrez eu că nu sunt chiar aşa plantă cum am crezut în primii 31 de ani de viaţă. Pardon, 22. Uitasem că am doar 26 de ani. Cam cât credeţi că aş fi desenat dacă m-aş fi vânturat aiurea pe drumuri?

Nu în ultimul rând, am realizat cât sunt de norocoasă.

Fără nici cea mai mică urmă de sarcasm, i am fucking lucky că stau la casă. Dacă am chef să ies, mă duc în grădină, unde văd albine zburând din floare în floare (şi astea tot norocoase, n-au nevoie de declaraţie pe proprie răspundere), păsărele zburătăcindu-se, fluturi albi dansând deasupra ierbii şi multe alte chestii mişto pe care nu le mai spun, ca să nu-i oftic prea tare pe cei închişi între patru pereţi. Dacă am chef de socializare, mă aşez pe pământ şi îmi mângâi câinii, cu care chiar n-am nevoie de cuvinte ca să mă simt ca-n rai. Dacă am chef de îmbrăţişări, îmbrăţişez greţosul de lângă mine. Practic, am tot ce-mi trebuie.

Nu zic că nu există şi părţi rele, zic doar că, după ce se termină carantina, eu aş mai sta aşa o perioadă. Mai exact, tot restul vieţii.

Asta-i viaţa de artist

Săptămâna trecută a fost ziua internaţională a artei. Cu ocazia asta, pregătisem un text despre cum fără artă viaţa e pustiu, dar scriu atât de rar în ultima vreme încât chiar nu-mi permit să postez un text pe care să-l citesc doar eu, aşa că m-am gândit să demontez nişte mituri despre artişti – mituri pe care, trebuie să recunosc, le credeam şi eu până să mă apuce talentele, că am mai multe.

Artiştii se bazează pe inspiraţie.

Ei, aş! Asta e o vrăjeală mai mare decât aia că ”all you need is love”. Bine, să zicem că 10% din creaţie se datorează inspiraţiei. Restul e muncă, perseverenţă, multă pasiune şi iar muncă.

Artiştii se nasc direct artişti, cu capodoperele în creier.

Ha ha ha şi iarăşi, staţi să râd vreo juma’ de oră şi revin!

Scriu poezii de 25 de ani. Să-mi bag stilou-n călimară, a trecut un sfert de secol! Practic, o viaţă de om! Dacă aş fi arătat cuiva primele mele poezii, să zicem primele o sută – fie-le cenuşa uşoară, că toate au sfârşit în modul ăsta tragic -, mi-ar fi spus că n-am nici urmă de talent şi că ar fi bine să-mi scot gărgăunii ăştia din cap. Chiar atât de prost scriam. Dacă m-aş fi lăsat în baza harului divin al poeziei, aş fi scris nişte chestii absolut oribile, care m-ar fi făcut până şi pe mine să mă întreb ce pana lui a vrut să spună autorul.

Adevărul e că am scris prima poezie doar ca să mă aflu în treabă şi am continuat să scriu doar pentru că mi-a plăcut senzaţia de la final, când îmi venea să mă felicit: bravo, proasto, ai reuşit să scrii o aberaţie cap-coadă!

Artiştii au mintea plecată cu sorcova, toţi au ceva păsărele la creier.

Nu cunosc prea mulţi artişti în afară de mine, dar ăia pe care îi cunosc sunt, într-adevăr, duşi cu pluta. E practic imposibil să fii şi cu pana/pensula/dalta şi ciocanul/chitara/whatever în mână, şi cu mintea întreagă.

Artiştii le cam au cu băutul.

Era cât pe ce să zic că nu-i adevărat, până mi-am adus aminte cât combustibil a trebuit să bag ca să pot scrie unele texte. Câteodată chiar nu ai cum să te deconectezi de la realitatea care nu e întotdeauna poetică şi să reuşeşti să creezi. Pur şi simplu n-ai cum. Hai noroc, mă duc să beau ca să-mi pot continua ideea.

Artiştii creează de plictiseală, pentru că n-au ceva mai bun de făcut.

No, really, chiar am citit aberaţia asta într-un comentariu şi suna cam aşa:

”În timp ce Hemingway îşi scria marile romane, habar nu avea că urmau să fie MARI. Criticii susţin că scrisul era pentru Hemingway un fel de hobby pe care îl exercita între o vânătoare după fuste şi o beţie straşnică. Probabil că omul simţea nevoia să mai facă şi altceva.”

Nu pot să reproduc cuvintele care mi-au venit în minte când am citit tâmpenia asta, pentru că nu sunt deloc poetice. Una e să te doară în cot de munca artistului şi cu totul altceva să crezi că arta e o chestie pe care o face între o beţie şi un foothai. Cei care cred chestia asta sunt rugaţi ca, la mahmureală, când încă nu-şi aduc aminte la ce poartă au marcat când erau sub imperiul alcoolului, să CREEZE şi abia apoi să-şi dea cu părere despre cât de fucking easy e arta.

Artiştii sunt antisociali.

Eu da, alţii nu. Eu am motivele mele să stau departe de oameni – nu acum, când e obligatoriu, ci în general, când oamenii au o poftă de socializare cu care, să am pardon, nu rezonez deloc -, altora nu le prieşte deloc singurătatea. E ca la oamenii normali.

My favourite: artiştii sunt firi sensibile. Ăsta nu e mit, e purul adevăr şi e normal să fie aşa. După ce renunţi la activităţi mai relaxante decât arta (şi în general cam orice activitate e mai puţin frustrantă decât arta) ca să CREEZI… poate nu s-a înţeles, aşa că reiau cu majuscule: să CREEZI… după ce îţi storci ultimul neuron rămas nestors şi dai ce ai tu mai bun pe plan creativ la momentul ăla, după ce pui suflet în ceea ce creezi şi împărtăşeşti rezultatul, în ciuda îndoielilor de sine, vine un agarici de pe net să-ţi spună că eşti praf. Că munca ta, creaţia ta, sufletul tău sunt nişte prostii. Păi să nu te enervezi?

Dar e frumos să fii artist. E mişto senzaţia aia că ai început cu o foaie goală (sau şevalet, sau bucată de lemn, depinde de artă) şi ai ajuns la ceva frumos. E grozav să ştii că poţi crea ceva din nimic. Chiar e frumos. Şi dacă viaţa noastră are un strop de culoare, dacă suntem în stare să visăm, dacă zâmbim când ne amintim ceva frumos, dacă o poezie sau un cântec sau o pictură ne face fericiţi, trebuie să le mulţumim artiştilor!

Greu la deal cu tutorialu’ mic

Nu ştiu dacă ştiţi, că poate am ratat ocazia să mă umflu în pene pe subiectul ăsta, dar de ceva timp sunt pasionată de desen. Da, eu, fiinţa care până acum vreo patru ani era în stare să jure cu mâna pe creion şi cu cealaltă pe guma de şters că e un antitalent înnăscut şi că n-o să deseneze niciodată din proprie iniţiativă. Ba încă mă mai luam şi la mişto, că dacă desenez ceva trebuie să şi scriu ce reprezintă, altfel nu se prinde nimeni. În fine, scuzaţi exagerarea.

Cum la orele de desen eram preocupată de orice altceva în afară de desen, pentru că nu-mi plăcea şi, după cum spuneam, mă consideram din cale-afară de netalentată, m-am trezit acum că habar n-am cum să desenez. Noroc că s-a inventat internetul şi implicit youtube-ul, aşa că am dat iama în tutoriale, să învăţ tot ce n-am avut chef să învăţ în cei 12 ani de şcoală.

10% din tutoriale sunt ok, filmate în aşa fel încât chiar şi o plantă aşa ca mine ar putea desena ceva decent. Dar eu scriu textul ăsta, evident, ca să mă plâng de restul de 90%.

Tutoriale filmate pe fast forward, care mai au şi pretenţia că se adresează amatorilor.

Puişori, când vă adresaţi hanarniştilor ca mine, care au fugit toată viaţa lor de creion, trebuie să explicaţi ca la ultimii proşti, că de-aia căutăm tutoriale, să învăţăm ceva. Din clipurile voastre nu înţelegem decât: iei creionul în mână, dai cu el pe foaie ca surdu-n tobe şi după un minut e gata desenul. Cât oi fi eu de începătoare, ştiu că lucrurile nu merg chiar aşa.

Tutoriale filmate de persoane cel puţin la fel de începătoare ca mine, dacă nu chiar mai bâtă.

Am senzaţia că ăştia se filmează ca să priceapă ei cum să deseneze, nu să ne înveţe pe noi. Baby, dacă voiam să văd o ameţită care foloseşte guma de şters după prima linie trasată, mă uitam la mine, că tot aia era.

Tutoriale în care artiştii lu’ peşte prăjit şi bine condimentat ţin creionul în dreptul camerei.

Tot ce văd e o mână care se mişcă şi, pe sub ea, nişte linii care nu mi-e prea clar de unde vin şi unde se duc. Păi aşa, pe ghicite, pot să desenez şi singură.

Tutoriale mai lungi decât e cazul.

E destul de evident că aş avea nevoie de lămuriri, altfel nu-mi pierdeam vremea pe canalul tău, dar chiar nu e nevoie să-mi spui, în timp ce desenezi o floare, că acum desenezi o floare. Asta văd şi eu, şi la asta mă aşteptam când am tastat ”how to draw a flower”. Sunt doar începătoare, nu şi chioară. Mă rog, nu chiar atât de chioară.

Tutoriale îmbârligate prezentate ca ”e foarte simplu, trebuie să fii prea prost să nu-ţi iasă”.

Dacă ştiam cum e cu umbrele şi cu estomparea conturului şi alte chestii de-astea sfinte, nu mai căutam tutoriale, ca să mă simt mai proastă decât sunt oricum.

Concluzia e clară: tot practica e mama învăţăturii.

Berbecul e aproape perfect

Un articol de pe site-ul ”Mesaje inspiraţionale”, un site cu cele mai tâmpite sfaturi şi cele mai clişeice texte, zice că oamenii născuţi în zodia berbecului sunt nişte fiinţe aproape perfecte. Nu zic că nu e aşa, doar am fost toată viaţa înconjurată de berbeci: bunica era berbec, mama era berbec, fostul meu cel mai bun prieten e berbec şi iubirea vieţii mele e, bineînţeles, berbec. Despre morţi numai de bine, aşa că haideţi să vedem cât de aproape de perfecţiune e berbecul cu care-mi împart existenţa.

”Berbecul se naşte lider, el îşi poate asuma responsabilitatea în orice situaţie deoarece are abilităţi de conducere.”

Cred că n-am nimerit berbecul care trebuia. Nu zic că nu are calităţi de lider, zic doar că sunt atât de bine ascunse încât nu le-a găsit nici până în ziua de azi.

”Berbecul nu se teme deloc de pericol, deoarece este foarte puternic şi extrem de flexibil.”

Cei care nu se tem deloc de pericol se numesc inconştienţi, nu berbeci, dar e drept că face faţă destul de bine situaţiilor nasoale. Dacă face faţă traiului cu mine, nu cred că are ce să-l mai sperie.

”Acceptă toate provocările şi se comportă foarte bine atunci când este sub presiune.”

Când este sub presiune devine cel mai enervant om din lume, iar pe mine mă enervează concurenţa, în caz că nu v-aţi prins.

”Este întotdeauna spontan, are un talent de a ţine oamenii cu el, asigurându-se că lucrurile nu vor fi prea plictisitoare.”

Alo, universule, ce berbec mi-ai trimis, că e unul din cei mai plictisitori oameni pe care-i cunosc! Când DEX-ul va avea poze, în dreptul cuvântului ”plictisitor” va fi poza lui.

”Are o modalitate foarte bună de cunoaştere a oamenilor, de aceea nu îţi va face rău niciodată.”

Mă cunoaşte ca pe propriile buzunare, nu pot să contest. Ne iubim de 15 ani şi cred că nici acum n-are habar cine sunt şi ce caut eu în viaţa lui. Am venit să-i tulbur liniştea, ce nu e clar?

”Optimismul berbecului oferă adesea inspiraţie şi motivaţie extraordinară pentru cei din jurul său.”

Clar, e mai tare decât citatele motivaţionale de pe facebook. De inspiraţie nu mai vorbesc, cum dracu’, e muza mea! La cât mă inspiră, aş putea să spun că e muzoiul meu, el scoate tot romantismul din mine, ştiţi voi, boala aia de care nu recunosc nici de-a naibii că sufăr.

Dar e aproape perfect, mânca-aş ochişorii de mieluşel ce e 😀

Da, suntem nebune

N-am chef de o introducere lungă şi hazlie, aşa că am s-o spun cât pot de finuţ: urăsc cu spume ţăranii care se victimizează că femeile se transformă în satana în perioada aia a lunii, de parcă în rest ar fi cine ştie ce îngeraşi, şi ce eroi sunt ei pentru că le suportă ifosele. Sper să-mi apreciaţi diplomaţia.

Ok, ştiu că n-au cum să înţeleagă prin ce trecem, pentru că nu le explică nimeni, dar sunt în perioada aia în care am chef să fiu o scârbă. Da, băi, mârlanilor, suntem nebune, pentru că:

1. Avem nişte dureri de ne vine să ne urcăm pe pereţi.

Ne doare burta, ne dor ovarele, ne dor sânii, în timp ce pe voi vă doare fix în măciucă de suferinţa noastră. Aseară a venit jumătatea mea acasă cu o moacă de parcă tocmai ar fi aflat că are cancer şi trebuie să-şi extirpe bijuteriile. Când mi-a zis că-l doare burta, mi-a venit să-i dau cu ceva în cap. Păi ce faci, coae, vii cu mutra asta la mine, care mi-am trăit ultimele 30 de ore în dureri crunte? La mine, care n-am putut dormi de durere? Eu nu m-am plâns deloc în astea 30 de ore, în timp ce el, în ora aia în care l-a durut burdihanul, a fost insuportabil de ciufut. Şi tot noi suntem nebune! Da’ ce te făceai, băi, dacă pe lângă durerea de burtă mai şi sângerai? Şi apropo de asta…

2. E super-creepy să simţi cum se scurge sângele din tine.

Dacă voi vă tăiaţi la un deget, vă văitaţi de parcă vi s-ar scoate maţele prin fund cu polonicul. Ce-aveţi, mă? Lipiţi un plasture şi gata, în câteva minute nu mai aveţi nici pe dracu’. Dar imaginaţi-vă cum ar fi să sângeraţi cinci zile, cu nişte cheaguri bonus, pentru diversitate. După ce vă treziţi din leşin, să-mi spuneţi cât de zdraveni la cap aţi rămâne.

3. Suntem mega-excitate, dar degeaba.

Voi ştiţi mai bine cum e să vreţi şi să nu primiţi şi ce daună totală îţi dă chestia asta la sistemul nervos, aşa că nu vă mai plângeţi că o luăm razna. Să ziceţi mersi că nu vă dăm cu ceva în cap.

4. Din cauza hormonilor, arătăm ca naiba.

Ne ies coşuri, facem alergie la toate prostiile şi ne umplem de pete roşii, părul nu se mai aşează cum trebuie orice i-am face şi ne balonăm. Adică nu e de ajuns că ne simţim ca dracu’, mai şi arătăm într-un hal încât e foarte posibil ca mai sus menţionatul să arate mai bine decât noi.

5. Pentru că exact în perioada noastră sensibilă voi sunteţi mai insensibili.

”Ce te plângi atât, că toate femeile trec prin asta şi oricum îţi trece în câteva zile.” În cazul ăsta, ce-ar fi să-ţi dau un şut în boaşe, că doar toţi bărbaţii trec prin asta. Stai liniştit, în câteva zile îţi trece.

Mi-am întrebat surorile întru suferinţă dacă şi jumătăţile lor stau la fel de prost cu empatia, că n-aş fi vrut să cred că al meu e singurul ţăran din lume. Nu e. Toţi sunt nişte ţărani care nu pricep că ne e greu să trecem prin perioada asta şi nu doar că nu sunt în stare să ne aline durerea, dar ne mai şi stresează suplimentar. Nu, you stupid motherfuckers, dacă nu stăm doar în pat, cu sticla de apă caldă pe burtă şi cu ochii scoşi din orbite, nu înseamnă că suntem ok!

N-avem pretenţii să ne ridicaţi statuie pentru că rezistăm eroic. Ne-am prins de mult că, dacă vrem statuie, tot noi trebuie să ne-o facem. Dar măcar fiţi mai empatici, că nu vă scade testosteronul dacă sunteţi mai tandri când avem mai multă nevoie.

Mulţumiţi, bă, tuturor zeilor că sunteţi bărbaţi şi nu trebuie să treceţi lună de lună prin căcatul ăsta! Şi nu vreau s-o aud pe aia că exagerez sau că nu-i mare scofală. N-aveţi dreptul să spuneţi asta. Nu ştiţi cum e să nu mai poţi suporta durerea şi să te pui în cur pe jos şi să începi să plângi. Nu ştiţi cum e să îţi ţii dracii-n frâu, pentru că nu vrei să le dai apă la moară ţăranilor care spun că femeile sunt isterice şi, drept răsplată, ţăranul de lângă tine să-ţi facă şi mai mulţi draci. Nu ştiţi cum e să vă scadă glicemia, calcemia, leucemia şi ce altceva mai scade în perioada asta, că dacă aţi şti cum e v-aţi mira cum mai reuşim să stăm în picioare. Şi nu doar că nu ştiţi, dar nici nu vă interesează. Nu ştiţi decât să vă plângeţi de toanele noastre şi să vă adunaţi boaşele de pe jos când vă trimitem să ne luaţi tampoane.

Scrisul de mână are şi avantaje

Nu credeam că voi spune în viaţa mea aşa ceva (decât, poate, la beţie sau agonizând pe patul morţii), dar scrisul de mână are şi avantaje. Chiar şi unul ca al meu, care pare executat cu piciorul stâng. Şi picioru-n ghips.

E dovedit ştiinţific că scrisul de picior, pardon, de mână (mă rog, în cazul meu e cam acelaşi lucru) face bine la creieraş. Cică activează nu ştiu ce pe acolo şi stimulează memoria, nu că memoria mea ar mai trebui stimulată. În plus…

Nu mai trebuie să dau save.

Picture this: transcriu bunătate de text din telefon, o scenă atât de fierbinte încât ies aburi din tastatură, şi deodată – bum. Cădere de tensiune, pană de curent sau mai ştiu eu ce. Pierd tot textul, aşa că mă apuc să rescriu scena, dacă îmi mai amintesc ce am scris.

Acum mă doare-n pix. Ce scriu în caiet, se salvează automat.

E fontul cam naşpa, dar e personal.

Pe fontul ăsta am licenţă. Că-i al meu. De fapt, la cum scriu, am chiar mai multe fonturi, că-mi place să diversific. Să poftească cineva să dea copy paste din caiet, dacă-i şmecher!

Sunt mai atentă la ce scriu.

Pentru că la caiete nu există backspace, iar delete-ul e inestetic, trebuie să fiu mai atentă ce scriu. Mai multă concentrare, mai mulţi neuroni puşi la treabă. Nu ca la calculator, unde pot scrie orice aberaţie, că doar o pot edita oricând.

Noroc că scriu urât.

Dacă vreau să nu citească nimeni ce am scris, e de ajuns să scriu repede. Niciun om zdravăn la cap n-ar avea răbdare să-mi descifreze mie hieroglifele. Nici măcar eu n-am răbdare, dar eu nu fac parte din categoria celor zdraveni la cap.

Ca să nu mai spun că în felul ăsta îmi mai amintesc şi eu de începuturi şi-mi creşte inima când mă gândesc că tâmpeniile pe care le scriu acum sunt mai mişto decât tâmpeniile pe care le scriam atunci. În fond, atunci scriam nişte aiureli de poezii, acum scriu o aiureală de roman.

E drept că există şi nişte dezavantaje, dar mi-e greu să gândesc negativ când ţin stilou-n mână şi ideile curg – chestie care nu prea se întâmplă când scriu la calculator. Deh, e cam greu să te concentrezi când calculatorul are internet, muzică, divertisment, poze şi alte chestii care distrag atenţia. În faţa caietului n-are ce să mă distragă. În plus, nu mă mai întrerupe enervantul ăla de autocorrect, făcând pe deşteptul. Când scriu de mână, eu sunt singura care poate face pe deşteapta 😀