Chestii despre care s-a mai scris

Românul până nu comentează nu se simte bine. Ba chiar sunt unii care, dacă nu se dau jmecheri de jmecheri mafioţi prin comentarii, se îmbolnăvesc grav spre mortal, altfel nu-mi explic de ce simt nevoia să-şi dea cu părerea fără să-i fi întrebat cineva.

A scris Adi despre femeile care acceptă ca proastele să fie lovite de masculii feroce din dotare. Că a pornit de la faptul că a văzut un cuplu din ăsta tradiţional din categoria ”bărbat bătăuş + femeie care acceptă comportamentul de neanderthalian”, e irelevant. Ideea era că o femeie nu trebuie să accepte să fie umilită, iar dacă acceptă e proastă. O idee pe care nici eu, cât sunt de slobodă la gură, n-am scris-o vreodată.

M-am luat cu altele şi am omis să-i spun că fix aşa gândesc şi eu, că mersi fain că a exprimat un gând pe care eu n-am avut cojones să-l scriu, şi după un timp am uitat de articolul lui. Noroc că l-a şeruit o prietenă de-a noastră, şi cred că a fost pentru prima dată în istorie când a şeruit un articol de-al lui, şi am început să-l aplaudăm: bravo coae, le-ai zis-o, n-ai tu cine ştie ce articole de dat mai departe, dar cu ăsta ne-ai crăcănat complet.

Pot doar să intuiesc motivul pentru care Mirabela a distribuit articolul, dar pot să spun motivul pentru care eu am fost atât de extaziată de parcă autorul mi-ar fi tras-o şi aş fi avut orgasme multiple: pentru că e genul de articol pe care-l scrie atât de rar şi pe care, să fiu a naibii, aş vrea să-l citesc mai des! Şi atât de direct ca acum nu-mi amintesc să fi fost vreodată. De-aia am şi gemut atât de convingător, să ştie omul că a făcut bine ce-a făcut :))

Cum mă bucuram eu de orgasmul intelectual, fumând ţigara de după, apare un ameţit căruia nu prea i se păreau de bun augur aplauzele noastre. Şi zice ameţitul aşa:

 

”Nu e ca si cum 1574287 de oameni n-au spus asta înaintea lui, dintre care 545987( cu aproximatie, nu sariti!) pe blogurile personale, dintre care 354(plus, minus) super.virale ca-s ale influensarilor mari si mijlocii.”

Am presupus că, dacă tot a comentat, ştie că Adi e în general, pe blogul lui, mai cuminte decât o virgină şi că i-am înălţat un micuţ piedestal tocmai ca să-l încurajăm să mai iasă din păcat, şi-apoi nici nu prea-mi convine când comentează cineva aiurea la adresa prietenilor mei, aşa că m-a mâncat într-un loc pe care mi-e şi jenă să-l menţionez şi l-am întrebat (retoric, se pare) câţi au scris-o doar pentru trafic şi câţi ca părere personală. Acum, voi, că-mi păreţi zdraveni la cap, ce aţi înţelege din asta? Că am afirmat eu că Adi e singurul blogger care a ieşit din casă şi-a dat nas în nas cu cupluri din astea formate dintr-un violent şi o proastă? Că el e singurul care şi-a exprimat părerea personală şi restul au scris doar pentru trafic? Nici pe departe, eu am încercat să-i transmit ameţitului că marea majoritate a bloggerilor pe care-i urmăreşte scriu mai mult pentru trafic, în vreme ce prietenul meu a menţionat cât se poate de clar că ”scriu asta cu riscul să ajungă traficul blogului ăstuia undeva la nivelul cu minus”. Ceea ce e un act de curaj din partea lui.

Şi să vezi de-aici aroganţe şi miştouri, că-n tărtăcuţa ameţitului eu am comentat ca să mă aflu-n treabă, nu el. Aroganţe şi miştouri care n-ar fi existat dacă unora nu le-ar sta în gât comentariile de bine ale altora. Ce-o fi atât de greu să apreciezi ce e de apreciat şi să nu te mai roadă grija că alţii sunt în stare să înţeleagă ideea unui text şi nu citesc doar în diagonală? Râdem, glumim, că doar a fost o ironie la adresa mea, pe care am prins-o, numai el n-a prins ironia mea, că de-aia a trebuit să i-o explic. Dar mă întreb aşa, fără să mă intereseze răspunsul: individul ăla chiar o fi crezut că eu şi Mirabela suntem nişte gâsculiţe proaste care aruncă aprecieri fără discernământ? Şi chiar aşa să fi fost, care era problema? Am ajuns cumva în stadiul ăla în care nu ne mai plac reacţiile pozitive?

 

Da, s-a mai scris despre comentacii care se bagă-n discuţie ca musca-n dosul calului, n-am zis vreo noutate. Aştept cu nerăbdare să scrie cineva despre un subiect care n-a mai fost dezbătut niciodată, pe niciun blog, în niciun comentariu şi pe niciun profil personal 🙂

Reclame

Ce mi-a mai plăcut pe internet (13)

1. Suflete pierdute

2. Poșta redacției: Cum, Doamne iartă-mă, se cucerește un bărbat?

3. Haideți să vorbim despre furtul de content

4. Halloween de Transilvania

5. Pe lângă plopii fără soţ în epoca Facebook

6. Unde se duc nunțile simple când se duc?

7. Cocalarul prost al zilei 1: Nu ştiu, şi sunt mândru de asta

8. Cum e cu sfaturile nesolicitate

9. Cine zicea că e ușor să fii fumător?

10. Frumoasele noastre urâte

11. Mitul independenţei pisicilor

12. Interviu cu o prostituată

Norocul Agathei că n-a trăit în România!

Dacă Agatha Christie ar fi avut ghinionul fantastic de a trăi în România (caz în care n-ar mai fi fost cea mai tare scriitoare, că n-ar fi avut loc de Irina Binder şi alţi filozofi contemporani), n-ar mai fi existat nici ”Zece negri mititei”, nici ”Crima din Orient Express”, pentru că blondina s-ar fi lăsat de scris după prima carte. Şi-aşa nu prea ţinea morţiş să treacă de primul roman, iar în România chiar n-ar fi avut nicio motivaţie.

O Agatha Christie în zilele noastre şi în ţara noastră n-ar valora nici cât o ceapă degerată. Motivul number one ar fi că n-a scris tot purcoiul ăla de cărţi ca să aibă unii subiect de recenzii pe blog peste o sută de ani. Le-a scris pentru bani. Dacă n-ar fi fost plătită prompt şi bine, acum n-am mai fi vorbit de regina crimelor, ci de o ilustră necunoscută care n-a scris la viaţa ei decât un roman, ”Misterioasa afacere de la Styles”.

Motivul number two e că românii de azi sunt mai încuiaţi decât englezii de acum o sută de ani şi ar fi avut de lătrat câte ceva la fiecare carte.

Poirot n-a fost niciodată însurat şi nici nu reiese din vreun roman că s-ar fi jucat vreodată de-a mama şi de-a tata. Colac peste pupăză, îşi petrece tot timpul cu Hastings, căruia îi spune ”dragul meu”, ”prietenul meu” şi-l tachinează de parcă ar fi un puber care trage de codiţe colega de care-i place. Pe cât punem pariu că ăştia doi ar fi consideraţi homosexuali?

Christie era femeie şi scria romane poliţiste, chestie pe care o făceau în general bărbaţii. De fapt, în majoritatea romanelor ei, naratorul e bărbat. Cam în cât timp credeţi că s-ar fi trezit misoginii din România să-i trântească un finuţ ”marş la cratiţă”?

Din când în când apare câte un personaj care face pipi cu boltă pe tradiţii, şi câteodată personajul ăsta e femeie. Motiv de leşin pentru tradiţionalistele noastre, care ar ţipa imediat: ”Nu se poate aşa ceva! Pune-i imediat broboada pe cap şi mătăniile în mână, că mor cu tine de gât!”

Să nu mai vorbesc de avalanşa de mesaje libidinoase pe care le-ar fi primit, mesaje de care nu scapă nicio femeie vie între 14 şi 70 de ani. Ea avea 30 de ani când a scris primul roman, deci era numa’ bună. Plus că a fost măritată de două ori, ceea ce în concepţia românilor înseamnă curvă, iar al doilea soţ era cu vreo 14 ani mai tânăr ca ea, adică era o băbătie care umbla după tinerei, adică mama curvelor.

Să mai specific şi că era puţin blondă? La noi, blondele sunt personaj de banc, descrise ca fiind paraşute şi proaste de băune. Ceea ce nu era cazul Agathei, dar mă îndoiesc că ar fi scăpat de miştouri.

Mare noroc a avut femeia asta că n-a trăit în România, şi ce noroc au fanii ei că nu s-a întâmplat aşa!

Ce ne spunem când nu ne vorbim

Acum patru ani şi restul zile, când am avut ghinionul să-mi sară titlul ăsta în ochi, mi-am imaginat că e o carte mişto, mai ales că a fost scrisă în decursul a opt ani. Cum la vremea respectivă nu scrisesem niciun roman, am crezut că rezultatul e o super-extra-mega capodoperă, că doar nu se chinuie nimeni atâţia ani ca să scrie aiureli. După ce am citit-o, mi-am zis că e cea mai proastă carte care s-a scris vreodată şi mi-am jurat să n-o mai deschid niciodată. Nu ştiu ce m-a apucat zilele astea, probabil a dat masochismul în mine sau am vrut să mă asigur că e la fel de proastă cum mi s-a părut prima dată, cert e că am recitit-o.

Iniţial, pare a fi un schimb de mail-uri între doi îndrăgostiţi, Floarea Soarelui şi Zmeul Albastru, despărţiţi pentru scurt timp sau cel puţin aşa reiese din corespondenţa lor. Începe foarte romantic, cu Floarea Soarelui care stă pe budă şi-i scrie Zmeului nişte chestii de dragoste, semn că îl iubeşte de se cacă pe ea. Continuă cu ea scriind chestii mai degrabă filozofice decât romantice şi el răspunzând pe arătură, de nu mai înţelegi ce se întâmplă acolo. Ba că el a înşelat-o, ba că el iubeşte pe alta, ba că o iubeşte pe ea, whatever, ea zice una şi el alta, dar ideea e că se iubesc cum o singură dată în viaţă se poate iubi.

Pe la jumătatea cărţii, lucrurile încep să se clarifice, sau cel puţin aşa pare: cei doi sunt căsătoriţi, iar ea fuge de el pentru că, după ce a avut un avort spontan, a aflat că are cancer uterin. Cancer pe care ea îl numeşte foarte frumos ”crin sălbatic”. În loc să fugă în braţele lui vânjoase, dispare din viaţa lui şi îi trimite nişte mail-uri evazive, din care bietul om nu înţelege nimic. Chestia cu cancerul e în draft, lui îi scrie doar că-l iubeşte, că dragoste ca a lor n-a avut nici Romeo şi Julieta, plus nişte bullshit-uri care m-au făcut să cred că tipa era drogată.

După altă serie de mail-uri atât de aiurite încât eu nu le-aş putea compune nici beată, floricica îi scrie zmeului că i-a scris peste 600 de scrisori electronice, pe care n-a avut curaj să i le trimită. Chestie care m-a băgat în ceaţă: ce era cu mail-urile lui? Şi, mai ales, ce fumase gagica de-şi imaginase asemenea epistole amoroase?

După nişte ani de delir virtual, timp în care tipul şi-a găsit una mai zdravănă, Floarea Soarelui află că e sănătoasă tun, că primise din greşeală rezultatele analizelor altei femei, care nu se tratase şi murise. Ceva mai încolo, pe la ultimele pagini, în care delirul atinge cote maxime, aflăm că Floarea Soarelui nici măcar nu fusese bolnavă, că inventase toată povestea pentru că de fapt nu-l iubea pe Zmeu şi că voia să se elibereze de relaţia lor, pe care o vedea ca pe o boală. Ah, da, şi că abia după 14 ani de relaţie şi după ce-l înnebunise de cap cu boala ei imaginară, a început să-l iubească.

După patru ani în care am citit şi alte cărţi proaste, asta încă mi se pare cea mai penibilă dintre toate. Tare mi-e teamă că, dacă-l recitesc pe Coelho, o să mi se pară un geniu. Partea bună e că oricum aveam de gând să scriu o povestire despre o femeie care află că e pe moarte şi începe să facă tot felul de chestii pe care nu îndrăznise să le facă până atunci; n-am reuşit să mă apuc de scris pentru că, la cât de sictirită de viaţă am fost în ultima vreme, nu credeam că poate ieşi ceva bun. Acum, după ce am recitit tentativa asta de poveste, ştiu că mai prost de-atât n-am cum să scriu.

Pe bune acum, Chris Simion, opt ani de zile şi asta e tot ce poţi?

Ce mi-a mai plăcut pe internet (12)

1. Unde e piedestalizarea aia, băi, nene, şi cum se manifestă ea?

2. Șase semne clare că ești homofob

3. Înainte era mai bine

4. Întrebarea megaenervantă

5. Un imn în cinstea bărbatului pizdificat

6. Homofobia – dincolo de religie

7. Poşta redacţiei: am o gagică geloasă

8. Altă specie letală: mămicile de pe grupurile de whatsapp

9. Nu ne naștem fotografi

10. Manolescu şi feminitatea

11. Nu ești tu când… Fluturi :))

Ce mi-a mai plăcut pe internet (11)

1. Cum să eviţi să devii tu însuţi un bully

2. Despre reapariţia metodei de racolare Loverboy în Moldova

3. O discuție despre Biblie cu Drax the Destroyer

4. Pe Cetin îl foote grija din nou

5. „Un bulgăre de humă”, primul film românesc despre relații homosexuale

6. Veganii, acești urși panda ai omenirii

7. Clişeul idiot al zilei: Strada e doar a femeilor frumoase

8. Complimentele subtile de după termenul “curvă”

9. Lui Dumitru Fărcaș i se fură acum taragotul printre îngeri

10. Cum e cu simțul umorului

11. Cum să pari un idiot absolut când circuli cu trenul

12. Grammar nazies şi simpli cretini

Cortina: ultimul caz al lui Poirot

Dacă primul caz rezolvat de Poirot a fost la Styles, se cuvenea ca ultimul să fie rezolvat tot acolo.

Poirot îl cheamă pe Hastings în locul plin de amintiri care acum era total schimbat – casa doamnei Inglethorp era acum o pensiune întreţinută de doamna Daisy Luttrell împreună cu soţul ei, colonelul Luttrell. Hastings avea patru copii cu Cenuşăreasa lui, care între timp murise, iar una din fetele lui, Judith, femeie de ştiinţă, era la Styles cu şeful ei, doctorul John Franklin, un individ preocupat doar de munca lui.

Nici excentricul Poirot nu mai era ce fusese odată. Era aproape paralizat din cauza artritei, dar creierul lui era la fel de ager. Îi face lui Hastings un rezumat a cinci crime diferite, spunându-i că un singur om, un misterios X, stă în spatele acestor crime şi că X e acum la Styles.

Când colonelul Luttrell o împuşcă din greşeală pe Daisy în timp ce vâna un iepure, Hastings îşi dă seama că e mâna lui X, care o împuşcase fix când colonelul împuşca iepurele. Din fericire, Daisy îşi revine, la fel şi căsnicia lor, care până atunci fusese cam pe butuci. Hastings îl ia în vizor pe Allerton, un individ dubios cu care Judith îşi petrecea cam prea mult timp, iar când află că tipul vrea s-o seducă pe fiică-sa se hotărăşte să-l omoare. Noroc că adoarme înainte să-şi pună planul în aplicare.

După o zi în care îi exasperase pe toţi cu boala ei imaginară, Barbara Franklin, nevasta doctorului, insistă să ia cina cu toţii şi mai târziu începe să se simtă rău – de data asta pe bune. A doua zi de dimineaţă moare şi a treia zi se află că a fost otrăvită. Poirot depune mărturie că a văzut-o pe însăşi Barbara ieşind din laboratorul soţului ei cu o sticluţă în mână, aşa că verdictul e clar: sinucidere.

Stephen Norton, unul din oaspeţii de la Styles, îi spune lui Poirot că a văzut ceva ce ar putea avea legătură cu moartea doamnei Franklin. După ce vorbeşte cu Poirot, Norton e găsit în patul lui, împuşcat fix în mijlocul frunţii. Chestie de simetrie…

Vine momentul cel mai trist al cărţii, acela în care Poirot, care avea inima în piuneze, se pensionează în sfârşit. Definitiv. E înmormântat la Styles, locul plin de amintiri în care bla bla bla, iar la patru luni de la moartea lui vine şi momentul şocant când Hastings primeşte o scrisoare pe care Poirot le-o dăduse avocaţilor lui. În scrisoare, îi mărturiseşte lui Hastings că a venit la Styles hotărât să-l omoare pe X – moment de ”what the fuck, e cumva o glumă, Poirot e criminal???”. Al doilea moment de hai-să-mi-bag-una e când îi spune că X era Stephen Norton, tipul aparent blând şi afectuos, dar plin de complexe, care le inocula tuturor ideea crimei. Chiar şi Hastings fusese la un pas să-l omoare pe Allerton la sugestia lui Norton, dar Poirot îi pusese somnifere în ciocolata caldă. Aproape râde de Hastings că nu s-a prins de chestia cu împuşcătura simetrică.

Îi mai spune că l-a îndepărtat pe George, bătrânul şi credinciosul lui valet, pentru că el ar fi ştiut că, în realitate, nu era chiar aşa neajutorat cum pretindea. Îi spune de asemenea că otrava din cafeaua Barbarei Franklin era destinată soţului ei, de care voia să scape, dar din greşeală căzuse în groapa săpată de ea. Şi-l mai informează că Judith n-are nicio treabă cu Allerton. Practic, Poirot l-a chemat la Styles doar ca să-i arate cât e de prost sau ceva…

Măcar cineva e fericit în toată povestea asta: Judith şi Franklin, care se logodesc şi pleacă împreună în Africa.