Reprezentativ

Românul s-a născut specialist

Românul nu s-a născut poet. Cel puţin, nu asta e principala lui calitate. Românul s-a născut specialist în orice. N-are diplomă în nimic, dar le ştie pe toate. Nu atât practic (parte care oricum contează prea puţin), cât teoretic.

 

Dacă ţi s-a stricat cumva calculatorul, găseşti oricând pe cineva care să-ţi explice de ce nu-ţi mai funcţionează. N-are calculatorul probleme câte soluţii au ei! Dar cele mai des întâlnite explicaţii sunt doar trei:

  1. Placa de bază

Habar n-am ce e aia placă de bază. O fi pe undeva prin unitate, dar la câte drăcovenii sunt acolo n-am de unde să ştiu care e. Tot ce ştiu e că placa asta de bază e capul răutăţilor şi se pare că mai mult face probleme decât să aibă vreo utilitate. Cum s-a blocat puţin calculatorul, înseamnă că s-a defectat prostia aia. În niciun caz nu face figuri pentru că merge de trei zile încontinuu, da? Ferească sfântul să mi se strice vreodată placa asta de bază, că mor proastă şi nu ştiu cum să remediez problema!

  1. Are viruşi

Sunt unii care au o manie cu antiviruşii. Orice problemuţă apare la calculator, e clar: are viruşi. Nu contează că tu abia ţi-ai instalat antivirusul, şi e unul aşa şmecher că detectează nu numai viruşii din calculatorul tău, ci şi pe cei din calculatoarele vecinilor, specialiştii ăştia o ţin una şi bună: bietul computer e virusat la maxim! Dacă nu foloseşti antivirusul pe care-l folosesc ei, aşa-ţi trebuie!

  1. Trebuie schimbat Windows-ul

Aici e cel mai tare. Există oameni care au făcut un hobby din instalat şi reinstalat şi parainstalat Windows-ul, aşa că asta e singura explicaţie pentru care maşinăria ta nu mai dă randament. Nu i-ai mai schimbat Windows-ul de mult. Cum, nu l-ai mai schimbat de o săptămână??? Nasoooool! Păi în timpul ăsta s-a umplut de cei mai afurisiţi viruşi, lucru pe care îl pot confirma şi confraţii lor, ăia care au boala antiviruşilor!

La medicină, toate ţaţele Floare sunt specialiste, de te şi întrebi ce rost mai are să faci o sută de ani de facultate să ajungi medic. N-apuci să strănuţi, că te şi înnebunesc de cap cu diagnosticele şi tratamentele aferente. Ştiu ele mai bine, doar au crescut 10 copii şi 50 de nepoţi şi nu i-au plimbat pe la doctori decât la vaccin… Lăsând la o parte diagnosticele caraghioase de genul ”eşti deocheat/ă” sau ”ţi-a făcut cineva farmece”, sunt doar două posibilităţi dacă te iei după auto-proclamatele doctoriţe: ori te pregăteşti să mori de cancer/leucemie/ciumă/sifilis în timp ce tu nu ai decât o banală răceală, ori te îndopi cu aspirine în timp ce tumorile cancerigene joacă fotbal prin tot organismul tău.

La psihologie… suntem foarte tari. Orice problemă ai avea, spune-o cui vrei tu. Nu există om care să nu se prindă ce e în neregulă cu tine şi să facă ditamai şedinţa de psihoterapie cu tine, să îţi dea sfaturi pentru toate problemele pe care le ai şi pentru alea pe care nu le ai. Încă! Uitasem să specific: cu cât e omul mai beat, cu atât e psihoterapia mai amuzantă!

De reparat, nu mai zic. Nu e om care să nu ştie să cârpească tot ce nu merge prin casă. Nici nu e mare filozofie: dacă scârţâie uşa torni sticla de ulei pe balamale (poţi să dai şi pe uşă dacă vrei, să lucească), dacă televizorul face vreo figură îi dai un pumn că dup-aia merge de frică, dacă bateria telefonului e pe ducă o scoţi din telefon şi o bagi la loc (la calculator merge cu restart, de ce n-ar merge şi la telefon?), eventual o pui pe sobă să se încălzească, să mai prindă şi ea puteri… Nu e vreo mare inginerie şi nici nu e nevoie să ducem ceva la reparat.

La comunicaţii nu ne întrece nimeni. Ne antrenăm din greu bârfind pe toţi, trăgând de limbă persoanele mai naive ca să ne satisfacă pofta de noutăţi şi povestind despre noi la modul superlativ. Pe bune, cât durează o şuetă la cafea cu prietenele? Vreo două ore de încălzire, apoi mai vedem. Berea cu băieţii, care are cam acelaşi scop, durează şi mai mult. Doar să ne ţină maxilarele cât avem noi de vorbit! Suntem în stare să vorbim despre nimic o zi întreagă, şi în următoarele zile să dezvoltăm nimicul. Păi ce altă naţie se mai poate lăuda cu talentul ăsta?

La capitolul informaţii, suntem cei mai tari. Ştim tot despre toţi, de la vecinii cu care nici nu ne salutăm la rudele pe care nu le-am mai văzut de zece ani şi până la vedetele despre care ştim oricum mai multe decât ne spun tabloidele. Ia încercaţi voi să spuneţi cuiva că de fapt vedeta X nu e aşa cum zice la televizor, că imediat vă sare în cap de parcă aţi zis ceva de mămiţica lor (adevărul e că aţi zis, dar în gând). Sau să cereţi la mişto o informaţie despre orice ”vedetă” care se fâţâie pe la televizor. O să aflaţi tot ce vreţi şi ce nu vreţi, că lumea e mega-informată, mai informată decât persoanele cu care ”vedetele” îşi împart viaţa. Zău, managerii lor ar trebui să culeagă informaţii de la noi! E evident că ştim mai multe decât ei!

Românul are talent. La orice. Aşa s-a născut el, geniu. De fapt, n-are atât talent câte talente îşi dă! :))

Anunțuri

Nu sunt nimic din ce pretind că sunt

Dacă e să mă iau după definiţiile oamenilor, nu sunt nimic din ce cred eu că sunt. Probabil că nici om nu sunt şi nici prea vie, judecând după cum mă simt acum. De parcă alţii ar fi aşa cum se cred ei…

Nu sunt scriitoare. Pentru mine, scriitorul e un om care scrie chestii literare şi investeşte în asta efort, timp şi pasiune. Pentru alţii, scriitor e doar cel care publică, deci dacă eu pretind că sunt scriitoare mint cu neruşinare, am o părere prea bună despre mine şi mai am şi tupeu s-o exprim.

Nu sunt poetă. E logic, nici poezii n-am publicat, deci toţi cei 21 de ani de scris versuri sunt fix zero.

Nu sunt blogger. Când am auzit prima oară termenul ăsta, am înţeles – total eronat – că blogul e un fel de jurnal virtual, în care scrii sincer ce simţi şi ce gândeşti. Apoi am aflat că nu e chiar aşa, că pentru a fi blogger trebuie să fii pe domeniu, să ai nu ştiu câţi unici (ce-or mai fi şi ăia), să scrii des, să fie pelerinaj la jurnalul tău ca la moaşte. A, da, şi să nu scrii chiar orice simţi şi ce gândeşti, pentru că hateri şi pentru că trafic.

Oricum, pentru mine bloggerii sunt de două feluri: ăia ”adevăraţi”, care scriu pentru trafic şi sunt în top şi ar scrie orice ca să rămână acolo, şi noi, restul – unicornii, cum foarte frumos a scris Albert. Deci nu, nu sunt blogger, îmi place prea mult să fiu unicorn.

Nu sunt măritată, pentru că n-am semnat un act care să demonstreze că locuiesc cu bărbatul meu, că ne iubim şi respectăm ca un soţ şi o soţie, că mâncăm împreună, că dormim în acelaşi pat şi, în general, că facem tot ce fac oamenii care au trecut pe la primărie şi apoi pe la popă.

Nu sunt îndoliată şi nu sufăr, pentru că mai şi râd, mai postez prostii pe Facebook şi nu bocesc în faţa tuturor, aşa cum ar fi normal.

Nu sunt îndrăgostită, pentru că nu postez poze cu noi şi nu scriu cinci poezii pe oră – probabil pentru că nu sunt poetă, după cum am specificat mai sus. Păi dacă stau să-i spun Facebook-ului ce amorezată sunt, iubitului ce-i mai zic?

Şi nici nu sunt aşa lipsită de prejudecăţi cum credeam, pentru că nu sunt prea tolerantă cu proştii, nesimţiţii şi persoanele false.

Deci cam aşa – pe blogul meu, care de fapt nici nu e blog, pretind că sunt altfel decât sunt, doar pentru că eu cred că sunt aşa cum zic că sunt. Cam îmbârligată fraza asta, dar cele trei persoane care-mi citesc jurnalul virtual cred c-au înţeles ce-am vrut să spun.

”Întâlnirea de zece ani”, un fel de telenovelă

După o lună în care n-am mai deschis nicio carte, aseară m-a lovit cheful de lectură. M-am gândit să iau o pauză de la crime şi de la mult iubitul meu Poirot, aşa că am citit un roman de dragoste. De vreo trei-patru luni încerc să-l citesc, dar până aseară n-am trecut de primele două capitole. Uite că acum am reuşit să dau gata toate cele 44 de capitole, deşi mai corect ar fi să spun că ele m-au dat gata pe mine.

Povestea o are în prim plan pe Lavinia, care în prima zi de liceu nu remarcă decât doi colegi. Unul e Bogdan, care îi e antipatic înainte să apuce bietul de el să deschidă gura, iar celălalt e Paul, de care Lavinia e puţin fascinată. Puţin, nu mult. Şi ca să fie treaba treabă, cei doi îi devin colegi de bancă.

În vreme ce Paul se gudură ca un căţeluş pe lângă ea, Bogdan o ia la mişto, face glume proaste, se ceartă cu ea non-stop, dar şi Lavinia e tare-n clonţ şi îi dă motive de ceartă. Abia când sunt aleşi să facă un proiect împreună încep să se poarte ca oamenii unul cu altul, de ajung ceilalţi să creadă că până atunci s-au tachinat din dragoste. Paul, săracu’, era leşinat de dragul Laviniei, topit tot, ce să mai… deşi fata i-a spus că nu-i împărtăşeşte dragostea, el juca rolul de ”doar prieten” tot sperând că poate-poate are vreo şansă. Vezi să nu!

Când Lavinia a fost operată de apendicită, Paul a venit la ea cu flori, dar ea a fost mai impresionată de cadoul de la Bogdan, o păpuşă care-i semăna şi la care visa de ceva timp. Ca să vedeţi ce scârbă e karma, Lavinia s-a îndrăgostit lulea de Bogdan fix când el s-a cuplat cu Ramona, o colegă dintr-o clasă paralelă. Dramă, nu glumă!

Bineînţeles că Paul n-a ratat ocazia şi a consolat-o ca un ”bun prieten”, tot sperând că poate o cucereşte. Mda, şi mie mi s-a părut că e cam fraier, dar când eşti îndrăgostit nu prea ai cum să fii altfel… În cele din urmă, stratagema a dat rezultate şi Lavinia s-a cuplat cu el, că dacă tot nu ajungea la struguri era bun şi Paul.

Bogdan, care habar n-avea că fraiera îl iubeşte, a început să i se confeseze despre problemele lui cu Ramona şi n-a găsit alt loc pentru treaba asta decât garsoniera unui văr de-al lui. Atât i-a trebuit Laviniei, să se vadă singură cu el, că n-a mai ţinut cont nici că abia se combinase cu Paul, nici că ăştia doi erau cei mai buni prieteni, aşa că şi-a pierdut virginitatea cu Bogdan, cu doar câteva zile înainte s-o piardă şi cu Paul.

Ce nu era ea îndrăgostită de iubitul ei până atunci, dar după asta a început să-i caute nod în papură. Şi-a găsit, că Paul era gelos şi posesiv, chestie care n-o deranjase până atunci. Colac peste pupăză, a mai aflat şi că Bogdan a iubit-o de la început, dar că a fost destul de prost încât să-i promită lui Paul că nu se bagă pe ea. Interesant, avem de-a face cu o dragoste interzisă…

Într-o zi, în timp ce se plimba cu pretenu’ şi ea tot încerca să-l pună la punct, au văzut-o pe Ramona ieşind dintr-un hotel cu proful lor de fizică. Lavinia, care avea boală pe fata asta doar pentru că era iubita lui Bogdan, a urmărit-o şi a aflat că e borţoasă, iar tatăl nu era Bogdan, că tocmai ce-i povestise că n-a reuşit să marcheze. Mult mai nasol era că sarcina ei se apropia vertiginos de luna a treia, şi tocmai când le spunea chestia asta lui Paul şi profesoarei lor de engleză, Alexandra (care era confidenta tuturor elevilor), a apărut şi Bogdan şi-a auzit bomba. I-a dat papucii Ramonei fără să mai stea pe gânduri şi fără să-l impresioneze că fata a încercat să-şi ceartă iertare. Ironia face că ultimele cuvinte pe care i le-a adresat au fost ”Să te ierte Dumnezeu, eu n-am puterea aia”. Al naibii de ironic, având în vedere că, după câteva zile, Ramona a murit pe masa ginecologului.

Singurul care a suferit a fost proful de fizică, pentru că o iubise pe bune. În rest, fiecare şi-a văzut de treaba lui: Lavinia a reuşit cu chiu cu vai să-i dea papucii lui Paul, pe care oricum îl ţinea de papagal, pentru că şi-o mai trăgea şi cu Bogdan, care i se părea mai bun la pat. Anemona, o colegă de-a lor cu care Lavinia era un fel de prietenă, avea bucurii la Paul şi bucuria ei a fost că ăştia doi s-au despărţit. Bogdan avea o aventură cu profa de română, ceea ce i-a cam stârnit gelozia Laviniei, de parcă ea ar fi stat pe uscat.

În vacanţa de vară, a aflat că proful ei de geografie, domnul Nicula, are leucemie şi nu mai are mult de trăit. A luat-o pe Alexandra de mânuţă şi s-au dus la el să-şi ia rămas-bun, chestie care a dat-o complet peste cap. La înmormântare, vorba lui Mărgineanu, ”plângeau şi caii de la dric”, pentru că domnul Nicula fusese un profesor şi un om excelent; i-a trebuit mult Laviniei să-şi revină, dar cu ajutorul celorlalţi a scos-o cumva la capăt.

Toate au fost bune şi frumoase până când a început să se simtă rău – greţuri, ameţeli şi alte chestii din astea, cam la o lună după ce şi-o trăsese cu Bogdan. Spre norocul ei, nu era gravidă, dar avea o anemie cam naşpa care, zicea doctorul, ar fi putut duce la leucemie. Fix boala de care murise profesorul ei. Aşa că s-a îndopat cu pastile până şi-a revenit, dar până atunci i-a înnebunit pe toţi de cap cu schimbările ei de dispoziţie. De ameţită ce era, l-a vizitat pe Paul ca să-şi facă temele împreună şi au dat-o în diverse. Măcar de data asta a fost mulţumită de prestaţia lui.

În următoarea vacanţă de vară a plecat la bunici, ca întotdeauna, dar s-a întors după vreo trei săptămâni ca să meargă la mormântul domnului Nicula. Atunci a aflat că Paul o vrăjeşte pe Suzana, fata răposatului, tot atunci i-a spus lui Bogdan că s-a săturat de farsa cu iubirea interzisă şi că mai bine se potolesc şi, la mormântul profului ei, l-a cunoscut pe Ciprian, vărul Ramonei, cu care s-a împrietenit instantaneu. De dragul lui, a amânat cu o săptămână întoarcerea la bunici, chestie pe care n-o mai făcuse niciodată până atunci.

Între timp, Paul (care i-a explicat că între el şi Suzana nu e nimic şi că sunt doar prieteni) i-a dat Laviniei cinci caiete cu ceea ce numea el ”povestire”, rugând-o să-şi spună părerea. Doar că povestirea nu era tocmai povestire, ci biografia domnului Nicula. În ziua în care şi-a serbat majoratul, bunica ei i-a dat un cec pe care depusese în fiecare lună câte ceva şi pe care se adunaseră bani frumoşi. Lavinia s-a gândit că ar putea folosi o parte din bani ca să publice cartea lui Paul. La majoratul ei a venit şi Alexandra, care avea nevoie de încurajări pentru că era în divorţ.

Când s-a întors acasă, după ce a discutat cu maică-sa despre biografia scrisă de Paul şi după ce s-a consultat cu Ciprian şi cu Suzana, a trimis manuscrisul la o editură. Când să zică şi ea că toate sunt roz şi că relaţia cu Ciprian părea să devină oficială, a aflat că Bogdan pleacă în Anglia. Of, ce dor, ce chin, ce jale! A căzut într-o depresie de nici ei nu-i venea să creadă. I-a îndepărtat pe toţi de ea, mai ales pe Ciprian, care se cam săturase s-o vadă plângând după fostul. Doar cu Paul a reuşit să vorbească în cele din urmă, iar după vreo lună s-a trezit că i s-a cam făcut dor de fostul/actualul/potenţialul ei iubit, aşa că l-a căutat. De unde până atunci fusese îndrăgostit lulea, Ciprian a primit-o cu răceală şi mai că n-a dat-o pe poartă afară, chestie care a făcut-o să realizeze că îl iubeşte. S-a duc cu mucii-n batistă la Paul, care a râs auzind-o că e îndrăgostită de Ciprian. Cred şi eu că era de râs, pentru că Ciprian era în spatele ei, iar primirea deloc călduroasă fusese o farsă pusă la cale de cei doi. Deci, până la urmă, toate bune şi frumoase.

Vreo doi ani, totul a mers ca pe roate. Cei doi porumbei aveau o relaţie de vis, Paul devenise un fustangiu, că deh, acum era scriitor şi era şi cam frumuşel, cu Bogdan mai vorbea din când în când ca doi vechi prieteni, iar viaţa ar fi fost în continuare idilică dacă lui Bogdan nu-i venea ideea de a participa şi el la balul de absolvire. Atunci s-a trezit şi gelozia în Ciprian, chestie care a înfuriat-o pe Lavinia şi, de nervi, de la bal a plecat direct la hotel cu Bogdan, că uitase ce armăsar e şi trebuia să-şi împrospăteze memoria…

A doua zi, Lavinia a pierdut tot: prietenia lui Paul, care a aflat de iubirea clandestină dintre ea şi Bogdan (şi doar îi spusese că aşa ceva nu le-ar ierta în ruptul capului) şi relaţia cu Ciprian, care a aflat de noaptea pătimaşă petrecută cu fostul ei iubit. Aşa că s-a trezit singură, şi doar Bogdan ce-i mai era alături, cel puţin până pleca înapoi în Anglia…

În următorii trei ani a fost ocupată cu facultatea de jurnalism şi cu un job de doi lei la o revistă obscură, aşa că n-a mai avut timp de romanţe. Dar, dacă nu căuta ea încurcăturile, o căutau ele pe ea… Pentru început, l-a reîntâlnit pe Paul, căruia îi trecuse supărarea şi-i părea rău că a pus boticul ca un prost. Era acum logodit cu Suzana şi îşi făcuse deja un renume ca scriitor, deci pentru el era numa’ bine. La scurt timp, Bogdan a invitat-o în Anglia ca să vadă dacă le mai zboară fluturii prin stomac, iar ea s-a dus. Se pare că nu, îi trecuse, cel puţin dragostea, că atracţia dintre ei era la fel de… fatală. Cu dragostea s-a lămurit când l-a întâlnit, pur întâmplător, pe Ciprian, care lucra ca jurnalist în Anglia. Ei i s-au înmuiat picioarele, dar el a fost extrem de rece, chestie care nu i-a picat tocmai bine. S-a întors acasă la Bogdan plângând, s-au îmbătat ca porcii şi s-au hârjonit toată noaptea. A doua zi, încă mahmuri, s-au hotărât să se căsătorească; Bogdan i-a spus că, dacă până la reuniunea de zece ani nici unul din ei n-are pereche, o cere de nevastă în faţa colegilor lor, iar a acceptat, amuzată.

Când s-a întors în ţară, cu moralul făcut pilaf din cauza lui Ciprian, s-a dus la Paul. Pentru el, toate erau bune: i se aprobase publicarea poveştii lor de dragoste (trimisese manuscrisul înainte să se reîntâlnească) şi se pregătea de nuntă cu Suzana. L-a amuzat teribil făcătura de logodnă dintre Lavinia şi Bogdan şi a acceptat să-i năşească.

Între timp, Lavinia a terminat facultatea şi s-a angajat la o revistă pe care visa s-o conducă într-o bună zi. Cu Bogdan se întâlnea la câteva luni, luându-şi logodna în serios. Când şeful ei, Luca, a aflat că ea este eroina romanului lui Paul, a fost impresionat, aşa cum au fost de altfel şi colegii ei, dar mai ales Adela, care îi era şi prietenă şi care era o admiratoare înfocată a lui Paul. Când Lavinia i-a spus că e logodită cu Liviu din roman, nu i-a venit să creadă, aşa că l-a adus pe Bogdan în redacţie.

N-a trecut mult şi l-a întâlnit pe Ciprian într-un parc. Se întorsese în ţară ca să fie alături de unchiul lui grav bolnav. Au ieşit la un pahar de vorbă, dar Ciprian nu s-a putut abţine să nu-i reproşeze, încă o dată, că l-a înşelat tocmai cu tipul cu care e logodită acum. S-a întors acasă, unde locuia cu Bogdan (doar erau logodiţi, nu?), şi a citit toate mailurile pe care i le trimisese Ciprian în tot acest timp, mailuri care colcăiau de declaraţii de dragoste. A doua zi, Bogdan a rupt logodna, spunându-i că el o iubeşte cu adevărat şi că nu vrea o căsătorie la mişto, că nu el trebuie să fie partenerul la reuniunea care se apropia, ci adevăratul bărbat al vieţii ei. Cum bărbatul vieţii ei făcea fiţe, Lavinia l-a rugat să meargă totuşi împreună, iar el a zis ”da” din gură dar a făcut cu totul altceva: l-a trimis în locul lui pe Ciprian, care părea să revină la sentimente mai bune. Au vrăjit puţin la reuniune, mai mult de ochii lumii, iar a doua zi şi-au dar întâlnire în cimitir, acolo unde se întâlniseră prima dată. Au hotărât s-o ia mai uşor, până i s-a pus pata Laviniei şi şi-a spus că au pierdut deja zece ani, aşa că s-a dus la uşa lui şi i-a spus că-l iubeşte şi că-l vrea înapoi. Săruturi, ”şi eu te iubesc”, şi când să treacă la fapte i-a sunat telefonul lui Ciprian, anunţându-l că unchiul lui a murit. După câteva minute, şi Lavinia a aflat că Luca a murit. Atunci s-a prins că e vorba de una şi aceeaşi persoană.

Pentru că devenise redactor-adjunct al revistei, Lavinia a decretat doliu în toată firma şi s-a mutat la Ciprian, ca să-l ajute să depăşească momentul. Când şi-a mai revenit, Ciprian a anunţat-o că Luca i-a lăsat prin testament conducerea revistei şi au dat o petrecere la firmă pe chestia asta. Adela a anunţat că pleacă în Anglia, iar Lavinia s-a prins că nu întâmplător îşi depusese CV-ul tocmai acolo; văzuse de la început cum i se scurg ochii după Bogdan, aşa că i-a urat succes pe ambele planuri. Ciprian a cerut-o în căsătorie, sub privirile întregului colectiv, iar ea s-a amuzat spunând că i-au trebuit zece ani să pună întrebarea asta.

Naşi le-au fost Paul şi Suzana, care o săptămână mai târziu i-au năşit pe Bogdan şi Adela. Aşadar, la final toate ”ie bune”, ca-n orice telenovelă.

 

 

Ah, da… am omis să spun de la început… ”Întâlnirea de zece ani” e primul roman pe care l-am scris :))

Cu aşa ceva nu se glumeşte

Cum bine zicea Horaţiu Mălăele, ”suntem o ţară tristă plină de umor”. De veseli şi glumeţi ce suntem, mai avem puţin şi plângem la bancuri. Umor am avea, dar n-are cine să-l guste, noi suntem prea ocupaţi să facem pe ofensaţii ca să mai şi râdem. Dacă ar fi să ne luăm după toţi frustraţii, n-ar mai trebui să glumim deloc. Sau am putea, atâta timp cât nu facem mişto de români sau de orice altă naţie, de femei sau de bărbaţi, de homosexuali sau de heterosexuali, de credincioşi sau de atei, de dragoste sau de singurătate, de viaţă sau de moarte. În rest, suntem liberi să glumim pe orice temă.

Faci o glumă despre femei, eşti un porc misogin care nu ştie să aprecieze cea mai gingaşă fiinţă. Faci o glumă despre bărbaţi, eşti o feministă frustrată.

Faci glume despre elevii care pică bacul, eşti insensibil, asta nu e de râs, e de plâns. Din cauza sistemului de învăţământ care nu-i motivează să înveţe, a profesorilor care nu se ocupă de ei bla bla bla… Dar nici cu profesorii nu e de glumit. Păi cum să faci glume despre oamenii care au cea mai nobilă meserie şi care îşi bat capul cu toţi proştii?

Faci glume pe seama soacrelor, se trezesc nurorile care n-au probleme cu soacra – pentru că soacra e fie moartă, fie la sute de kilometri depărtare – şi te iau de guler. ”Oricum ar fi ea, e femeia care i-a dat viaţă bărbatului tău, nu trebuie să-ţi baţi joc de ea”. Pentru că da, mulţi nu sunt în stare să facă diferenţa dintre a face o glumă şi a-ţi bate joc.

Vine un val de frig în aprilie şi postezi o glumiţă cum că iepuraşul va ajunge la noi cu ouăle îngheţate sau că atârni ouă roşii în brad în loc de globuri sau alte poante de-astea simpatice, apare imediat o sensibilă care îţi spune că situaţia e de plâns, ce atâtea glume pe tema asta… De parcă, dacă ai plânge că e frig, te-ai încălzi.

Cel mai grav e când iei la mişto religia sau moartea. Atunci chiar te-ai ars! Fanaticii nu ştiu de glumă, dar ştiu să înjure o oră fără să se repete. Am urmărit câteva pagini ateiste cu mult timp înainte să devin atee şi am gustat glumele aşa cum le gust şi acum. Dar cel mai tare mă distrează comentariile credincioşilor (câteodată mă întreb de ce intră atât de mulţi credincioşi pe pagini care nu li se adresează). Chiar şi la glumiţele despre nu ştiu ce personaje biblice care au făcut copii la 900 de ani se trezeşte cineva să bombăne, cum să faci mişto de lucruri sfinte… Dacă ar fi fost vorba de un banc despre unul care a conceput un copil la 90 de ani, ei ar fi fost primii cu miştourile: ”Da, da… copilul a fost făcut cu umbrela” + o serie de ha ha ha-uri.

Acum câteva zile am citit un banc care suna cam aşa: ”Eu vreau să mor joia, ca să le stric tuturor weekend-ul”. Chiar am râs, înainte să-mi amintesc că mama a murit joia şi ne-a stricat weekend-ul. Sau altul: ”Dacă voi muri în somn, toată lumea va spune ”A murit făcând ce-i plăcea”. Am zâmbit amar, ce era să fac, să-i înjur pe ăia care au făcut gluma (chiar bună, nimic de zis) doar pentru că-mi răscoleşte cuţitul în rană? Dacă ar fi trăit mama şi-ar fi văzut bancul ăla, mi l-ar fi trimis instantaneu… după ce se oprea din râs.

Şi, bineînţeles, nu poţi să faci glume despre mame, că-ncep să plângă ăia care nu le mai au (nu e cazul meu, dacă gluma e reuşită o apreciez). Şi nici nu e frumos să iei la mişto fiinţa care ţi-a dat viaţă. Despre sarcină iar nu-i bine să glumeşti, că e cel mai bun lucru din viaţa unei femei. Nu poţi să glumeşti nici pe seama graselor, porc suferficial ce eşti, că doar se ştie că toate se îngraşă de la glandă, nu că ar mânca ele mult…

Singura posibilitate care ţi-a mai rămas e să faci mişto de tine însuţi/însăţi, dar nici aşa nu garantez că nu se va simţi cineva ofensat. Ce naiba, trebuie să te iubeşti şi să te respecţi, pentru că iubirea de sine e cea mai importantă. Cu aşa nu se glumeşte, clar?

Nu-mi plac poveştile de dragoste… dar le scriu

Îmi spunea Mirabela aseară că dă ochii peste cap când citeşte ceva romantic. Well, who doesn’t? Cât oi fi eu de poetă şi scriitoare de romane şi nuvele colcăind de dragoste, să citeşti Agatha Christie şi-apoi s-o dai în romanţe înseamnă să cobori ştacheta rău de tot. Nu mă refer la cărţi în care, printre multe alte acţiuni, unul şi una se îndrăgostesc. Mă refer la poveştile tipice, care pentru mine sunt ca siropul extra-dulce care se toarnă peste mierea cu care se unge cozonacul. Na, c-am copt şi-o metaforă!

În cărţile de dragoste, el şi ea se îndrăgostesc fulgerător, la prima vedere, şi fiecare dintre ei se află inevitabil la prima iubire – chestie de înţeles dacă personajele sunt la vârsta adolescenţei sau undeva pe la 20-25 de ani, dar de-a dreptul penibilă dacă sunt copţi de-a binelea şi au trăit printre oameni toată vieţişoara lor.

În cărţile de dragoste nu se face sex, ci dragoste, logic, că de-aia e poveste de dragoste şi nu de sex. Dar până la sex personajele o lălăie platonic şi par să fie ok cu asta. Femeile nu simt deloc nevoia de acţiune, iar bărbaţii au erecţie abia când îi loveşte iubirea în moalele capului. Pot sta şi zece ani lângă o femeie fără să li se urce hormonii la cap şi niciodată, dar absolut niciodată n-o să meargă la curve sau să facă vreo labă. Nu că ar mai fi nevoie, pentru că povestea în sine e o mare labă.

În cărţile de dragoste, femeile nu au prietene adevărate şi toată viaţa lor e doar o aşteptare a prinţului călare pe cal alb. După ce apare prinţul, dacă e destul de prinţ încât să merite să fie furat, apare din neant o prietenă veche, care a fost foarte bună la vremea ei, şi care îi suflă proastei amorezul de sub nas.

În cărţile de dragoste, dialogurile sunt pline de dramatism, porumbeii nu râd, nu fac mişto unul de altul, nu-şi reproşează chestii minore, cum fac oamenii în viaţa normală. Asta pentru că, în cărţile de dragoste, bărbaţii nu-şi trântesc ciorapii împuţiţi pe unde le vine, îşi spală singuri vasele şi răspund întotdeauna la telefon, iar femeile nu fac scandal din orice, nu ignoră prinţul pentru a chatui cu calul şi sunt întotdeauna satisfăcute de tot ce le oferă el, chiar dacă ”orice” înseamnă o prestaţie de maxim două minute.

Atât de siropos, de previzibil şi de clişeic…

Acestea fiind zise, mi-am răsfoit puţin romanele căutând cele mai romantice pasaje. Că doar, în capul meu, sunt romane de dragoste. Primul e despre un triunghi amoros adolescentin, deci ar fi trebuit să fie plin de sirop care se toarnă peste mierea cu care se unge cozonacul. Auziţi aici maxim de romantism:

Nu îmi era teamă şi nu-mi păsa de ziua de mâine. Eram acolo cu el, în braţele lui, privindu-l în ochi şi citind în ei teama, emoţia, dorinţa, ba mi s-a părut la un moment dat că ar fi şi dragoste… Poate nu ştiam eu să citesc destul de bine în priviri, sau poate devenisem brusc romantică, pătrunsă de importanţa momentului. N-a mai contat nimic în clipa în care m-a sărutat. Un sărut pe care îl aşteptasem atâta timp şi pe care nu credeam că-l voi primi. Ştiam că nu avem decât ziua de azi şi nu voiam să pierd nicio clipă!”

Aiureală scrisă înainte de prima partidă de sex, că dup-aia n-am mai avut timp de romantisme…

La al doilea, romantismul a căpătat cu totul alte forme.

”Toate emoţiile, toate întrebările, toate incertitudinile dispăruseră, în locul lor rămânând doar pasiunea pură. Asta era probabil una dintre cele mai senzuale imagini – motocicleta roşie, lucioasă, iar lângă ea trupurile noastre care se împleteau ca într-un dans…”

Chiar n-am putut să fiu mai romantică de atât :))

La al treilea am lăsat-o moale de tot. Singurul pasaj mai greţos a fost ăsta:

”Indiferent de statutul social, de haine, de fizic şi de orice alte amănunte superficiale, pentru orice bărbat, femeia iubită este regină.”

În toate cele trei cazuri, personajele feminine sunt iubăreţe foc, nu neapărat cu bărbaţii lor, şi dau în romantism doar înainte sau după sex, dacă a fost bine (şi, de cele mai multe ori, e bine, că n-am atâta imaginaţie să scriu despre sexul prost). Fără aiureli platonice, fără îngeri care cântă la harpă în timpul primului sărut, fără explozii de stele în timp ce ea se dăruieşte pentru prima dată lui (apropo, nu ştiu dacă aţi observat, dar în cărţile de dragoste ea nu are niciodată orgasm) şi alte chestii pe care nu le mai menţionez pentru că deja îmi vine să vomit de atâta romantism.

 

Hai să te consolez cu un unfriend

Întrebare întrebătoare: cam ce impresie v-ar face un om (hai să-i zicem totuşi om) care nu numai că face mişto grav de cei în doliu, dar le mai trânteşte şi un finuţ ”hai sictir cu suferinţa voastră de Facebook”? Poate sunt eu prea sensibilă şi iau totul prea personal, dar cred că trebuie să ai o doagă sărită ca să-ţi baţi joc de oameni în felul ăsta. Dar asta e doar părerea mea, care nu e musai să fie cea corectă.

Acum vreun an, n-am avut de lucru şi m-am împrietenit pe Facebook cu un blogger, în sensul că i-am trimis cerere de prietenie la mişto, ca să văd dacă o acceptă, iar el a acceptat-o – nu ştiu de ce, pentru că singura noastră conversaţie a avut loc abia la sfârşit, înainte să-mi dea unfriend. Îl urmăream de ceva timp, iar când spun ”urmăream” mă refer la faptul că-i citeam cu religiozitate toate articolele, ceea ce spune multe, având în vedere că eu nu citesc aproape niciodată toate articolele bloggerilor pe care-i urmăresc.

Toate au fost bune şi frumoase până luna trecută, când tipul – de altfel, plin de poante şi tranşant ca un măcelar – a publicat un articol la care lumea s-a hăhăit, iar eu am plâns. De nervi. Ideea era că morţii iau mai multe like-uri decât pisicile.

Citat: ”Ca să continuăm seria ”ce mă mai enervează pe Facebook”, trebuie s-o zic şi pe asta. Mă ia efectiv greaţa când văd statusuri de genul: ”Bunica mea cea bună şi sfântă a plecat dintre noi azi. De-acum ochii ei blânzi nu-mi vor mai lumina niciodată serile de mai. La revedere, bunico, să ai drumul lin!”

În marea de love-uri şi hăhăieli, eu am fost singura care a dat furie. Asta pentru că nu s-a inventat reacţia potrivită pentru ce am simţit când am citit articolul. Un ”îmi vine să vomit, imbecilule” ar fi fost perfect. Am tras aer în piept, gândindu-mă că poate exagerez, că poate aş fi râs şi eu dacă n-aş fi fost în perioada de bocit şi că, până la urmă, nu s-a referit la mine. Abia mă calmasem când a apărut un pasaj şi mai interesant.

”De câte ori citesc aşa ceva, nici nu mă uit cine a scris mizeria, dau pe loc unfriend, unfollow şi un morţii mă-tii.”

Asta a durut rău. La partea cu morţii mă-tii mă refer. Adică omul suferă, şi-i mai răscoleşti şi tu cuţitul în rană! Cât despre chestia cu mizeria, ce să mai spun, dacă pentru el durerea altora e o mizerie care merită unfriend şi înjurături, păi nu el e dobitoc, eu sunt proasta proastelor că am putut admira un astfel de… să-i zic totuşi om.

Au urmat, bineînţeles, alte miştouri, referitoare la faptul că postările astea sunt un mod morbid de a strânge like-uri, că ”doar se ştie că like-urile alină suferinţa” şi că au efect maxim cu singura condiţie ”să postezi până apucă mortul să se răcească”. Şi a urmat finalul care mi-a provocat palpitaţii: ”Mhm, fix aşa, hai sictir cu suferinţa voastră de Facebook!”

După un extraveral şi câteva exerciţii de respiraţie, am început să citesc şi comentariile, sperând că-i va atrage cineva atenţia că nu-i frumos ce face. Într-un final, s-a găsit un individ care să-i spună că Facebook e o cale prin care oamenii îşi exprimă trăirile de orice fel, că suntem liberi să postăm ce vrem şi că ”azi chiar nu mi-a plăcut punctul tău de vedere”. Iar boul bloggerul, în loc să se simtă, l-a contrazis: ”Sentimentele şi trăirile de orice fel? Pe Facebook? Serios? Trei din zece femei sunt abuzate în ţara asta. Să mor eu dacă am văzut vreodată vreo postare de genul ”a venit porcul aseară băut şi mi-a tras un dos de labă de mi-a scos dinţii”. Nu, Facebook-ul e pentru sentimente şi trăiri FALSE.”

Nu e prima dată când tipul îşi exprimă părerea asta, că nimeni nu e el însuşi pe Facebook, dar paralela cu femeile abuzate a fost cel puţin deplasată. Chiar trebuie să fii deplasat ca să compari o palmă cu moartea cuiva. Când comentatorul i-a replicat că la el pe profil lumea îşi expune problemele reale, bloggerul n-a mai avut nimic de zis decât că ”trăim în bule diferite”. Iar bula lui e singura care contează, normal.

O săptămână mai târziu, mai multe extraverale şi mai multe exerciţii de respiraţie, i-am scris un mesaj. M-am gândit că n-are de unde să ştie cum e cu suferinţa asta de Facebook, că n-a trecut omul prin aşa ceva şi nu i-ar strica un punct de vedere, ca să nu moară prost. I-am explicat frumos, din proprie experienţă şi străduindu-mă să nu-i zic ceva de dulce, cum e cu doliul ăsta virtual, sperând în secret şi la nişte scuze. Eu, una, dacă aş şti că am rănit sentimentele cuiva, asta aş face, mi-aş cere scuze. Nu e cazul domnului care deţine adevărul suprem şi are întotdeauna dreptate. Mi-a răspuns că fiecare interpretează lucrurile aşa cum vrea şi că suferinţa reală nu are ce căuta pe Facebook. Că doar Facebook e pentru trăiri false, remember? Uite aşa m-am făcut de un unfriend, deşi aş fi preferat să-l dau eu, ca să mă simt mai bine. Mi-o fi trântit şi un ”morţii mă-tii” în gândul lui, dacă atâta îl duce capul. Ce-am avut şi ce-am pierdut…

La doliul pus la profil am avut 31 de like-uri şi reacţii şi 54 de comentarii. Tocmai am verificat, după exact două luni de la… postare. Nu mi-au alinat în nici un fel suferinţa.

Ce mi-a mai plăcut pe internet (4)

1. Depresia nu se tratează cu citate

2. 7 motive să interzicem nunțile

3. Facebook și fotografia digitală

4. De ce autorii români se vând prost

5. Ce-i spui copilului când vede doi homosexualiști pupându-se pe stradă

6. Cum să fii fericit în 5 paşi

7. Ghid practic pentru a fi penibil pe Facebook

8. “Povestea pulei”, varianta pentru prețioși și pudici

9. Dacă am fi cărți

10. Vine taica popa cu Botezul

11. Ana Pascu

12. Dragă Dumnezeule, cred că ești psihotic

13. Being different is beautiful

14. :)))

 

Mon ami Poirot

După ce am citit articolul Mirabelei despre personajele feminine cu care s-ar împrieteni, am căzut serios pe gânduri. Am răscolit adânc în străfundurile creierului, de mi-am trezit din comă şi ultimul neuron, dar n-am găsit nici măcar o duduie fictivă cu care m-aş vedea povestind la o cafea bere cu lămâie. Ce-i drept, eu nici n-am citit cărţile pe care le-a citit Mirabela, şi e şi mai drept că mă împrietenesc cam greu cu femeile. Şi-n toată literatura există un singur personaj care îmi e atât de drag încât aş vrea să existe în realitate, şi dacă nu se poate altfel l-aş naşte eu.

Cine mă cunoaşte măcar de două-trei luni ştie că am o slăbiciune pentru Hercule Poirot, detectivul creat de Agatha Christie (pentru care, de asemenea, am o slăbiciune). Am zis ”slăbiciune”? Am vrut de fapt să spun că sunt fascinată de el, sunt cea mai mare admiratoare a lui, vreau să mă reîncarnez în Hercule Poirot! La naiba, hai s-o spun pe-a dreaptă, cu riscul c-o să citească şi iuby, sunt îndrăgostită până peste urechi de Poirot, chit că e personaj fictiv şi mai e şi-oleacă mort. Ce-are a face, dragostea nu ţine cont de astfel de fleacuri :))

Iniţial m-am gândit că ar fi mişto să am un tată ca el, dar e cam bătrân pentru asta. În plus, Poirot n-a fost niciodată căsătorit, iar eu nu m-aş fi simţit prea confortabil în postura de copil din flori. Nici ca soţ n-ar fi fost prea potrivit, deşi unul obsedat de ordine ar fi fost fix ce-mi trebuia, cu condiţia să nu se considere ăl mai tare din parcare cum se considera el (şi pe bună dreptate). Dar, dacă Poirot ar exista, ar fi prietenul meu cel mai bun. Din mai multe motive.

În primul rând, pentru că vorbeşte franceza. Pentru mine, asta  e cea mai melodioasă şi mai romantică limbă din câte am auzit. Nici n-ar mai conta ce ar spune, toate cuvintele mi s-ar părea dulci ieşind de sub mustaţa lui.

În al doilea rând, pentru că e foarte deştept. Dacă tot face atâta caz de micile lui celule cenuşii, cred că m-ar putea ajuta să le dezvolt şi eu pe ale mele.

În al treilea rând, pentru că e genul de om care ştie să pună o întrebare fără să te facă să te simţi prost (exceptând criminalii). E mai tare ca un psiholog, parol! Şi ştie să poarte o conversaţie plăcută, fără să se bage-n sufletul omului ca musca-n dosul calului.

Ca să nu mai spun că, deşi ştie cât de cool e şi nu se sfieşte s-o spună cu voce tare, nu-i cade coroana dacă recunoaşte meritele altora… şi asta fără a fi linguşitor sau fals. Nu-i e teamă să recunoască atunci când greşeşte, deşi asta se întâmplă extrem de rar – spre deosebire de alţii, care greşesc des dar nu recunosc nici de-ai naibii. Orice asemănare cu mine este pur întâmplătoare.

Ah, Poirot, de ce nu eşti tu real şi cu vreo 30 de ani mai tânăr, că răscoleam toată Anglia ca să te găsesc…