Google nu le ştie chiar pe toate

Cred că nu sunt singura care s-a obişnuit ca bătrânul Google să-i răspundă la toate întrebările, dar nu e nici el aşa savant precum se dă… Eu i-am pus în ultimele zile aceeaşi întrebare folosind cuvinte diferite, şi de fiecare dată m-a lăsat să vorbesc singură. Sau să tastez, whatever

L-am întrebat, ca în multe alte dăţi, cine a scris un anumit citat. Până acum îmi răspundea de fiecare dată. Acum a intrat în grevă sau n-a citit cartea respectivă, sau vrea să mă motiveze să mai citesc nişte cărţi clasice. Că de o carte clasică e vorba.

Povestea e cam aşa: am avut întotdeauna obiceiul ca, din fiecare carte citită, să scot câte un citat, două sau nouăzeci şi nouă, depinde câte mi se păreau interesante. Şi am scos un citat pe care l-am notat ca fiind extras din cartea ”Marile speranţe”. Carte pe care puteam să jur că am citit-o şi că mi-a şi plăcut. Să-mi trag palme, chiar aşa mult am citit de mi se amestecă romanele în cap? :))

Nu mai ţin mintea acţiunea, dar parcă personajele aveau nume englezeşti. Se poate să fi fost şi româneşti, dar parcă totuşi nu :)) Singurul lucru care mi-e clar e că era vorba de o poveste de dragoste, şi sunt aproape sigură că era una interzisă. Ce de mai detalii :))))

Având încredere în mânuţa care a scris, pe la jumătatea liceului, că fraza face parte din romanul mai sus menţionat, mi s-a făcut dor să-l (re)citesc. Mă şi miram că nu îmi amintesc niciun cuvinţel din respectiva scriitură, dar la cât sunt de aiurită abia îmi recunosc propriile poezii când le găsesc prin calculator, la loc de cinste. Nu în Recycle Bin… încă.

Deci, iată-mă comandând celebrul roman ”Marile speranţe”, iată-mă citind ditamai cărţoiul de aproape 600 de pagini şi, să nu credeţi că mă laud, l-am citit în două zile. De fapt, mă cam laud. După ce am ajuns la pagina 572, acolo unde s-a încheiat povestea, am tras două concluzii:

  1. Citatul pe care-l căutam nu se află în cartea asta.
  2. Până acum două zile, nu mai citisem niciodată cartea. De-aia nu-mi aminteam de ea, nu din cauză că sunt aiurită.

De fapt, aiurită oricum sunt, altfel nu scriam în paranteza de după citat titlul unei cărţi pe care n-o citisem. Atunci mi-a venit ideea să-l întreb pe nea Google-ştie-tot, dar nea Google ori nu ştie tot, ori are ceva mai bun de făcut decât să-mi amintească ce cărţi am mai citit.

Ca şi cum nu aveam destule lucruri la care să mă gândesc, acum mă mai gândesc şi la citatul ăsta cu autor deocamdată necunoscut.

Deci nu pot să contez pe bătrânul Google să-mi răspundă la orice întrebare. Bine că e doar un site şi nu o persoană, pentru că m-aş fi simţit penibil să întreb un om ceva de genul ăsta: ”Băi, nene Google, eu am citit o carte care să-mi trag palme dacă mai ştiu cum se numeşte, în care era vorba de o dragoste interzisă, dacă nu cumva mă înşeală memoria, carte despre care până mai ieri (mai precis azi la prânz) am crezut că se numeşte ”Marile speranţe” dar se pare că nu e asta, deşi eu aşa am scris în paranteză atunci când am transcris citatul în caietul meu special de citate. Ştii tu cumva ce carte de dragoste am citit eu acum 12-13 ani?”

Clar, asemenea întrebare nu i-o puteam pune decât unui singur om, acela fiind psihiatrul!

Asta e fraza romantică despre care Google nu vrea să-mi spună nimic.

”N-aș mai putea trăi dacă dragostea ta nu m-ar face atât de fericită. Nu mi se mai poate întâmpla decât o singură nenorocire: să pierd această dragoste care mă face să simt bucuria de a trăi. Nu pot iubi altceva pe lume. Tu ești totul pentru mine. Sunt mai degrabă amantă decât fiică. Tata mi-a dat o inimă și tu o faci să bată.”

P.S. Mă bucur că în liceu am fost atât de ameţită încât să scriu greşit numele autorului şi al cărţii, altfel nu mă apuca strechea să citesc ”Marile speranţe”. Şi nici nu ştiam ce pierd!

Reclame

Nu vreau astfel de ”prieteni”

Nu zic că mă consider mare sculă pe basculă (deşi uneori mă consider) şi nu accept în lista de pseudo-prieteni decât scule mai mari pe bascule şi mai mari, zic doar că sunt uşor pretenţioasă în privinţa oamenilor cu care-mi pierd timpul virtual. La începutul începuturilor, când Facebook era ceva frumos, eram cât se poate de sociabilă. Rezultatul? Am ajuns să am feed-ul plin de oameni care nu mă interesau absolut deloc, de oameni care puneau celebra şi savanta întrebare ”cf?” imediat ce le dădeam accept, de oameni care stricau tot farmecul unei postări cu comentarii de toată jena, în fine, oameni cu care nu aveam absolut nimic în comun. Mi-am zis că trebuie să devin mai selectivă şi am devenit într-un hal de selectivă încât lista mea n-a sărit niciodată de 150 de prieteni.

Mi se pare normal să fiu zgârcită cu acceptul. Până la urmă, e vorba de timpul meu, pe care nu-mi permit să-l pierd cu oricine. Spre dezamăgirea unora, nu am poze de holbat la ele, aşa că pe ăştia care dau add oricărui cont de gagică în scopuri mai mult sau mai puţin onanistice îi resping din start. În rest, n-am să stric fengşuiul profilului dacă:

– Nu ai poză de profil, iar numele tău nu-mi spune absolut nimic. Eşti fantomă cumva? Atunci bântuie la altă masă. Mă rog, la alt profil.

– Ai poză de profil cu urechi de căţeluş, iepuraş, veveriţă sau orice alt animal disponibil în aplicaţiile smartphone.

– Ai un nume dubios, cu multe igrecuri şi dubluveuri, sau un nume de cod gen, nu ştiu, Alex Printzul Femeilor. Dacă nu eşti în stare să-ţi asumi numele din buletin, nu vreau să am de-a face cu tine.

– Ai icoane sau orice alt simbol religios la profil. Dacă dai pe dinafară de credinţă, nu mă interesează, după cum nu mă interesează să-ţi urmăresc postările de mare factură spirituală sau să te văd cum tastezi amin la toate postările care îţi cer să tastezi amin.

– Ai poza bebeluşului la profil. Booon, nu-ţi cunosc numele de doamnă cu acte, nu ţi-am văzut ştrumful în viaţa mea, iar poze cu tine, cel puţin distribuite public, nu există. Nu ştiu cine eşti. Cel mai probabil, dacă ai senzaţia că profilul tău aparţine acum bebelui, nici tu nu mai ştii cine eşti. Iar mama m-a învăţat să nu vorbesc cu străinii.

– Nu te cunosc nici măcar vag. Da, ştiu că avem treizeci de prieteni comuni, dar nu-i vina mea că am prieteni care acceptă pe oricine în listă. După cum spuneam, mama m-a învăţat să nu vorbesc cu străinii.

– Te cunosc prea bine şi nu vreau să fim prieteni.

– Ai studiat la ”shcoala vietzi” şi acum lucrezi la buzunarul lui tăticu’, fabrica de fericire sau alte joburi imaginare. Ai prea mult timp liber şi prea puţini neuroni, iar eu nu vreau să am feed-ul invadat de selfie-urile tale penibile şi statusurile tale copiate (evident, greşit) de peste tot.

– Nici nu ţi-am acceptat cererea şi mă întrebi ”cf”. Apoi mă întrebi de ce nu răspund. Uite, tocmai de-aia nu răspund!

– Te-am avut în listă şi te-am şters pentru că nu interacţionam în niciun fel. Ţi s-a făcut dor să ne ignorăm reciproc sau care-i faza?

– Îmi trimiţi în fiecare lună cerere de pe un alt cont, că nu poţi reţine o parolă mai mult de atât şi trebuie să faci alt cont, a cărui parolă o uiţi după o lună şi tot aşa… N-am chef să fiu prietenă cu zece persoane pe nume Marghioala Pisdălargă, toate zece la fel de neinteresante.

Nu mai zic de cei/ cele care au în coadă Photography sau Unghii cu gel. Pentru asta există paginile de Facebook, puişori! Eu am o pagină de fotografie şi una de aberat chestii personale, că nu interesează pe nimeni din listă fotografiile mele ”artistice” şi aberaţiile mele personale.

Chiar şi aşa, tot mai văd postări irelevante. E imposibil să nu fie cineva care, pe lângă poze super-mişto, să nu posteze şi rugăciuni sau, printre glumiţe şi muzică care mă unge pe corazon, ceva politică sau false cauze umanitare. Dar, în linii mari, mi-e drag să intru pe Facebook şi urmăresc cu bucurie postările prietenilor, care bucurie v-o doresc şi vouă 🙂

Am prieten!

Cam prin cretacicul timpuriu sau cam aşa, fraza magică ”Am prieten” era suficientă ca să îndepărteze toţi hăndrălăii în călduri. ”Am înţeles, are cine să te, mă duc să caut una mai ne” şi asta era. Acum trebuie să le explici gherţoilor că eşti măritată, că ai parte de dragoste de nu-i mai faci faţă nici bărbatului, darămite altora, că oricum nu te interesează altcineva, că ai GPS la scorbură şi verifică al tău dacă a intrat pe acolo alt bursuc, şi tot nu scapi de insistenţele lor libidinoase.

Să vă dau doar un exemplu.

Nu cu mult timp în urmă, m-am regăsit pe Facebook cu un fost vecin din copilărie, pe care nu l-am mai văzut de când eram fată mare în toate zonele de relief. Am schimbat câteva impresii despre copilăria noastră, despre vechii vecini, despre ce-a mai făcut fiecare, mă rog, discuţii prietenoase ca între oameni care au crescut în acelaşi cartier.

A doua repriză de discuţii a început la fel. A mai sărit puţin calul, dar am luat-o în glumă şi am schimbat subiectul. Sau cel puţin am încercat. Booon, şi mă întreabă dacă aş fi de acord să bem o cafea când mai vine prin ţară, el fiind plecat la dracu’ să-l pieptene, eu râd, spunându-i că putem să bem şi bere, că doar ne-am serbat amândoi majoratul, moment în care prinde prostul tupeu şi începe cu blabla-uri, că discreţie, că nu vrea să am probleme cu soţul, că să nu afle nimeni. Îi spusesem de la început că îmi iubesc bărbatul, că sunt o norocoasă că l-am întâlnit şi alte romantisem de-astea, tocmai ca să preîntâmpin libidinoşeniile.

Cum nu sunt o gâsculiţă proastă, m-am prins unde bate, dar am făcut un pic pe proasta, spunându-i că nu mă feresc să ies la o bere. Nu ştiu din ce motive, tipul avea senzaţia că după o bere o să mi se fâlfâie de bărbatul din dotare şi-o să-mi desfac picioarele în faţa oricui, în cazul ăsta în faţa unuia care, după ce că stă prost cu orientarea (pe bune, cât de cretin să fii să te dai la una care, după ce că e măritată, nici nu locuieşte în aceeaşi ţară cu tine?), mai e şi prost de băune. M-am prins după câteva replici că are neuronul odihnit, dar nici în copilărie nu era vreun pui de Einstein.

Îi spun FOARTE CLAR că n-am de gând să stric materialul pe el şi că ar fi cazul să-şi ia gândul, dar prostul nu se lasă şi începe să-şi facă o labă virtuală, ba chiar să viseze că-l iau de bărbat :))) Apoi pune boticul că nu mă simt atrasă de el, adică nu sunt o nefutută – scuzaţi engleza – care să intre în delir de cum vede poza unui bărbat. El se simţea atras de mine, deşi nu mă mai văzuse din paleolitic, iar acum vedea o simplă poză. Şi nici în poză nu eram vreo sex-simboală (hi hi), pana mea, am 70 de kile la un metru jumate, iar atitudinea sexy o păstrez pentru bărbate-miu, deci chiar n-avea ce să-l excite.

M-am convins că e prost cu crengi atunci când, după ce i-am spus direct că n-am de gând să mi-o trag cu el, că am cu cine, el îmi cere… să fiu directă. Şi începe să-mi spună cum e el în pat, deşi îi repetasem de nu ştiu câte ori că n-am nici cea mai mică intenţie să ajung în pat cu el. Şi tot el s-a ofensat că sunt prea directă.

Vai, cum am putut eu să-l fac mârlan şi labagiu agasant? Cum am putut să-l judec aşa, când el a fost decenţa întruchipată? Să-mi fie ruşine!

Acum îmi pare rău că nu i-am cerut un dick pic. Pun pariu că după un ”Ce-i asta? Pe lângă ce are al meu, ăsta-i dopuleţ” i-ar fi murit cheful de, să zicem, discuţii. Ceea ce le doresc sincer tuturor celor care nu înţeleg fraza ”am prieten”.

Breaking news: apa e udă!

Mă tot uit la fruntea mea, cu maximul de atenţie de care sunt capabilă, dar nu văd să scrie pe undeva ”retardată”. Eram convinsă că scrie, din moment ce unii simt nevoia acută şi imposibil de controlat să mă informeze cu apa e udă, că planeta pe care locuiesc se numeşte Pământ şi că dacă eşti viu înseamnă că nu eşti mort. De câte ori primesc un comentariu, trebuie să fiu atentă să nu cad de pe scaun, pentru că ştiu că oamenii mult mai deştepţi din lista mea – adică 101% dintre prieteni – mă vor trăzni cu nişte informaţii de-or să mă dea grămadă.

”Fumatul dăunează grav sănătăţii”

Booon, pentru nefumătorii care n-au văzut în viaţa lor cum arată un pachet de ţigări, trebuie să fac următoarea precizare: pe fiecare pachet scrie că tutunul conţine peste 70 de substanţe cangerigene, ca să nu mai vorbesc de imaginile creepy cu oameni morţi, bolnavi sau, mai rău, impotenţi. După 15 ani de fumat, ştiu, în puii mei, că mă expun riscului de a face nişte boli care nu se tratează! Ştiu că îmi bat câte un cui în sicriu sau, dacă o să mi se respecte dorinţa, mai cresc puţin flacăra la crematoriu cu fiecare ţigară aprinsă. Ştiu cam ce otrăvuri bag în mine. Voi nu ştiţi decât că ”fumatul dăunează şi poate să ucidă”. Dar ştiaţi că fumatul mă ajută să rămân calmă şi drăguţă? Ştiaţi că marea majoritate a textelor mele s-au născut la o ţigară? Ştiaţi din părţi.

”Calea ferată e pentru trenuri”

Am o pasiune pentru trenuri şi calea ferată. Spre norocul meu, îmi trece trenul pe la poartă sau trec eu pe lângă el de câte ori mă duc la magazin să-mi iau ţigări. Pardon, pâine. Shit, şi pâinea e cancerigenă! Am făcut poze lângă tren, în tren, pe linie cu trenul în fundal, în grădină în timp ce trenul trecea agale prin dreptul gardului meu, în fine, am imortalizat cam orice moment în care apărea Orient Express de Nehoiaşu. Şi apar neamurile lu’ Einstein să-mi poarte de grijă: ”Vezi că vine trenul! Fugi de pe calea ferată! Vezi că ăla calcă, nu… mângâie!”

Pe bune? Par cumva atât de proastă încât să stau pe calea ferată dacă e vreun tren în mişcare în spatele meu? N-aţi văzut voi cruci în cimitir câte am văzut eu de-a lungul căii ferate, deci ştiu, în puii mei, că trenul calcă!

”Vai, ce te-ai îngrăşat!”

N-am avut niciodată pretenţia c-aş fi vreun model Victoria’s Secret. E drept că în ultimele luni am pus zdravăn pe mine, dar am şi eu oglindă acasă şi, guess what, ştiu să mă uit în ea. Îmi dau şi eu seama că pocnesc hainele pe mine, deci tu îmi spui exact aceeaşi chestie pe care mi-o spune şi oglinda. Sigur că apreciez mai mult un cinstit ”fă, te-ai îngrăşat ca vaca” decât un fals ”ce tot vorbeşti, arăţi foarte bine” (ăştia chiar mă iau de proastă), dar de ce trebuie să-mi spui ceva ce ştiu deja? Când Doamne iartă-mă am dat eu senzaţia că mă cred manechin, Miss Univers, femeia şnur, schelet ambulant sau bombă sexy?

Era să uit de celebra şi enervanta afirmaţie ”Ce bine ţi-ar sta cu un copil”. Există persoane cărora nu le-ar sta bine sau care-i treaba? Mi-ar sta bine şi la volanul unui Lamborghini, dar n-o să conduc niciodată un Lamborghini. Mi-ar sta bine şi cu nişte picioare lungi, dar asta e, m-a făcut mama minionă. Mi-ar sta bine şi în rol de nevastă a lui Johnny Depp, dar fraierul încă n-a avut onoarea de a mă cunoaşte. N-am să fac un copil doar pentru plăcerea estetică, după cum n-o să-i scriu lui Johnny Depp că exist, doar-doar m-o lua de nevastă.

De ce vor femeile cadouri

Se dă un cuplu. Să zicem… hmmm… Bubu şi Bubulina. În seara de 7 martie, stau ca porumbeii la televizor, mă rog, el se uită la televizor şi ea la modele-pe-care-n-am-să-le-încerc-niciodată-nails pe Youtube. Bubu, pătruns până în măduva oaselor de postările premature cu cadouri pe care ”duamnele” din lista lui pretind că le-au primit, o priveşte galeş pe Bubulina şi o întreabă:

– Iubita, tu ce ţi-ai dori de 8 martie?

– Păi…, face ea, gândindu-se la tonele de atenţii pe care i le-a oferit Bubu în ultimul timp cu nicio ocazie specială. Nu vreau nimic.

– Hai, mă, buburuză, chiar nimic? O bijuterie?

Bubulina încearcă să-şi amintească, fără prea mult succes, când a purtat ultima dată altă bijuterie în afara cerceilor ei preferaţi.

– Am o cutie plină, iubi, nu-mi mai trebuie.

– Poate o hăinuţă? insistă el, moment în care şifonierul începe să plângă cu sughiţuri: ”Nu, te rog, nu altă haină pe care n-ai s-o porţi, că n-o să te mai încapă din cauză că mănânci ca o vacă ce eşti!”

– Am destule, iubi.

– Atunci flori? spune el timid.

– Ştii că nu mă dau în vânt după flori. Dacă vrei neapărat, ia unele de plastic.

– Cum să iau de plastic? Doar la mort se merge cu flori de plastic!

– Şi ţi se pare că dacă încap pe mâna mea trăiesc prea mult?

Ce-i drept, chiar şi cea mai zdravănă floare, după ce trece prin mâna Bubulinei, moare într-o juma’ de oră, aşa de mult o interesează florile.

– Dacă vrei neapărat să-mi faci o bucurie, treci pe la cofetărie şi ia nişte prăjituri.

Bubu o priveşte suspicios. Chiar aşa de ieftin să fi scăpat? În mirifica zi de 8 martie, se prezintă cu un tort, pe care Bubulina îl primeşte bucuroasă. În timp ce înfuleca de parcă n-ar mai fi mâncat tort de la reîncarnarea trecută, Bubulina îşi aruncă un ochi pe Facebook. Toate femeile din lista ei păreau să se fi pozat în florărie, doar că florăria se mutase la ele acasă, iar pe degetele şi la gâtul lor sclipeau cele mai de fiţe bijuterii, pe care le pozaseră cu cel mai al naibii telefon, proaspăt scos din cutie.

A doua zi, când iese la alergat ca să elimine cele un milion de calorii acumulate cu o seară în urmă, se întâlneşte cu o vecină.

– Ce ţi-a luat al tău de 8 martie?

– Dar ţie?

– A, mi-a adus un buchet de flori de abia mi-a încăput în hol, şi ştii cât am eu holul de spaţios…

După câţiva paşi, dă nas în nas cu altă cucoană:

– Fată, ce ai primit de 8 martie?

– O p… pereche de pantofi de cea mai mare fiţă, ce altceva? Dar tu?

– Doar atât? Al meu mi-a luat ultimul model de aifon, e tare rău, are şase camere, face mâncare şi calcă rufe.

După doi metri, altă lăudăroasă:

– Cum a fost de 8 martie, ce cadou ai primit? Al meu mi-a luat un şifonier plin de ţoale de mega-fiţe, de la firma aia, ştii tu, unde cu un rinichi nu pot să plătesc nici măcar o şosetă.

”Şi tot eu sunt mai fericită, cu tortul meu”, se gândeşte Bubulina şi aleargă spre casă, unde o aştepta jumătatea de tort pe care nu apucase să o mănânce.

– Iubi, dacă vrei să mă faci fericită, mai ia un tort! Şi vino mai repede acasă, că nu-mi pot imagina un cadou mai frumos decât să te am lângă mine.

De-aia vor femeile cadouri. Să aibă cu ce se lăuda în faţa altora.

Cam puţine de făcut în rai…

Când moare un artist pe care l-am apreciat, trec invariabil prin trei stări, de fiecare dată în aceeaşi ordine. Prima dată mă întristez, aşa cum se întristează orice om normal când moare un artist pe care l-a apreciat. Apoi mă mănâncă pielea să intru pe Facebook şi să citesc comentariile, care mă enervează la culme. 90% dintre comentatori se leagă de tot felul de aspecte irelevante pentru cariera artistului, cum ar fi culoarea pielii, orientarea sexuală sau religioasă ori cine ştie ce greşeală făcută în mezozoic – de multe ori, singura greşeală pe care a făcut-o şi care nu i-a ştirbit cu absolut nimic dăruirea şi talentul. În cele din urmă, citesc şi fraza aia care mă amuză teribil: ”S-a dus să cânte/joace/danseze printre îngeri.” Chestia asta îmi trezeşte totuşi nişte nedumeriri:

  1. De ce toată viaţa omului se rezumă la meseria pe care a avut-o?

Poate omul s-a apucat de cântat pentru că nu voia să moară de foame, dar în timpul lui liber era grădinar. De ce nu se spune că s-a dus să planteze flori în grădina raiului? Şi-apoi, de ce în cazul artiştilor e musai să-şi continue meseria? Adică, vorba aia, a ieşit cântăreţul la pensie, prematur şi definitiv, şi-l ia sfântu’ Petru în primire: Ce bine că ai venit, că n-avea cine să ne cânte!

2. În mod curios, doar cântăreţii, compozitorii şi actorii îşi continuă treaba ”printre îngeri”. N-ai să auzi că un scriitor s-a dus să scrie printre îngeri. Bag seamă, în grădina raiului nu e decât Multiplex şi se ţin îngerii numai de chefuri. Încep să cred că raiul e pe undeva prin România, că prea li se fâlfâie de cultură.

3. Doar artiştii îşi continuă treaba printre îngeri, oamenii obişnuiţi pur şi simplu se duc în rai. Dau ortul popii. Se duc pe apa sâmbetei. Nicio casnică nu se duce să facă ordine prin grădina raiului. Niciun zugrav nu se duce să dea cu bidineaua printre îngeri. Niciun mecanic nu se duce să repare motoare printre îngeri. Niciun electrician nu se duce să repare prize printre îngeri. Niciun dentist nu se duce să repare plombele îngerilor. Adevărul e că doctorii şi avocaţii nu prea au cum să-şi facă meseria printre îngeri, dar totuşi mă uimeşte că şi în rai se fac discriminări :))

4. Raperii fac şi ei rap printre îngeri? Şi dacă da, ce părere au îngerii de versurile cu conţinut explicit? Sau în rai se cântă doar varianta cenzurată? Îmi imaginez că, peste vreo treizeci de ani, se duc băieţii de la Parazitzii în rai şi le-o cântă p-aia cu ”Jos cenzura”. După care p-aia cu ”Dac-ajung în rai vă zbor penele, dac-ajung în iad vă cer un foc”. După care p-aia cu ”Îngerul meu păzitor e drogat pe canapea”. După care vor cânta printre draci.

Ce înţeleg eu din toate astea e că actorii şi cântăreţii sunt singurii care au ceva de făcut în rai şi că îngerii au o slăbiciune pentru muzică şi filme. Din ce am dedus eu de pe Facebook, singurele filme care nu rulează la Heaven Mall sunt alea horror şi alea cu hubba-bubba. Deocamdată.

P.S. Doamne, să nu faci vreo glumă proastă şi să-l iei pe Macaulay Culkin, că ne strici una din cele mai mişto tradiţii de Crăciun!

Ce mi-a mai plăcut pe internet (17)

1. Pe scări

2. Opt belele pe care le cunoști numai în calitate de frate mai mare

3. Decalog despre hatereală pe internet

4. Blocajul Marquez

5. Proceduri estetice pe care nu mi le-aş face

6. Scrisoare inchisa catre cel care a inventat machiajul.

7. M-am îmbrăcat ca o idioată la Săptămâna Modei din Londra, ca să văd cât de ușor e să impresionezi bloggerii de fashion

8. Cum aș educa eu o fată (versiunea Lorena)

9. Dragă autorule

10. DE CE E BINE SĂ NU FACI PE ȘMECHERUL

11. FEMEILE ȘI NEPLĂCERILE ÎN TIMPUL SEXULUI

12. De ce pisica mea va valora întotdeauna mai mult decât tine

13. ANTI-VACCINIȘTII

14. Sarcina lui Gigel

15. Lucruri care îți amintesc că ai fost un copil al anilor ’90 în România