Colecţie de superstiţii

Dacă îţi taie calea o pisică neagră, ai ghinion.

Asta e valabil în cazul în care eşti şofer. Că dacă îţi apare în faţă o pisică şi n-ai timp să frânezi sau n-are ea chef să plece din faţa maşinii, o calci şi murdăreşti capota de sânge. Dacă eşti pieton, poţi să stai liniştit: dacă îţi taie calea o pisică neagră înseamnă că alea albe le-au tăiat calea altora. Care nu sunt superstiţioşi.

Dacă te întorci din drum, îţi merge rău.

E valabil mai ales în cazul celor care suferă de Alzheimer. Mai ales dacă sunt în drum spre farmacie să-şi cumpere pastile de memorie.

Dacă te întorci din drum, nu mai ştii nici unde trebuia să ajungi, nici unde să te întorci. Destul de nasol! Dacă eşti în drum spre fosta şi te întorci din drum, e semn bun. E semn că ai evitat să faci o greşeală.

Orezul cu care se aruncă la starea civilă înseamnă o căsnicie lungă şi fericită.

Aşa e. Cu condiţia ca şi alte lucruri să fie lungi în căsnicia voastră. Cum ar fi iubirea, respectul, comunicarea…

Dacă plouă la nuntă, îţi merge rău în căsnicie.

În cazul ăsta, prea grozav nu-ţi va merge în perioada următoare. Că petreci jumătate din luna de miere la pat, şi nu aşa cum ţi-ai propus, ci răpusă de gripă. Depinde cât de tare a plouat 🙂

Nu e bine să strigi copilul pe nume până la botez.

Vă daţi seama că treaba asta e cam aiurea la evanghelişti, de exemplu… acolo fiecare se botează atunci când vrea şi se simte pregătit. Unui bebe de câteva luni oricum nu-i spui pe nume, ci îl alinţi ”îngeraş”, ”iubirea lui mami”, ”puiuţ” şi cum îţi mai trece prin cap. Dar poţi să-i spui şi pe nume, că nu se supără. Oricum nu ştie cum îl cheamă :))))

Dacă te întâlneşti cu un popă, îţi merge bine.

Mai ales dacă îi datorezi bani sau a aflat că te-ai iubit cu coana preoteasă în timp ce el cânta la un botez.

Fetele nemăritate care îşi pun flori sub pernă în ajunul Bobotezei îşi visează ursitul.

Nu mai ştiu despre ce bălării era vorba, dar am testat teoria doi ani consecutiv. Am visat doi bărbaţi diferiţi :))))

Nu e bine să vorbeşti despre planurile tale, pentru că nu se mai concretizează.

Logic. N-au când să se concretizeze dacă vorbeşti despre ele în loc să acţionezi.

Ce faci în noaptea de revelion, faci tot anul.

O veste proastă pentru cei care fix în noaptea aia sunt bolnavi sau nervoşi sau îi fură somnul înainte de miezul nopţii şi se trezesc pe 1 ianuarie, după amiaza. O veste bună pentru cei care nu cred prostia asta. E practic imposibil să fii bolnav sau nervos sau să dormi non-stop un an întreg.

Numărul 13 e cu ghinion.

Mai puţin atunci când câştigi la loto 13 milioane de euro. Într-o zi de marţi 13. Sau vineri 13.

 Nu e bine/e păcat să faci dragoste în perioada postului.

Dacă e vorba de postul Paştelui, e cam naşpa. Dacă postul e prin martie şi rămâi gravidă, naşti în decembrie şi cred că e mai mişto să petreci Crăciunul în sânul familiei, la căldură, decât la maternitate ţipând în cor cu alte mame care, ca şi tine, au ”păcătuit” în luna martie.

Mai e o superstiţie care spune că un copil conceput în perioada postului iese bolnav sau cu handicap. Deci n-are nicio legătură cu faptul că mama a fumat pe perioada sarcinii, că s-a drogat, că a băut de era să nască în camera de la dezalcoolizare…

Anunțuri

Altul speriat de camera foto

Acum vreo săptămână, un nene poştaş mi-a zis că n-am voie să fac poze cu geanta lui jerpelită pentru că pe ea e însemnul Poştei, instituţia aia care, dacă ar fi femeie, ar rămâne gravidă non-stop la cât îşi bagă toţi în ea. Asta n-a fost nimic, oricum nu ţineam neapărat să am poza aia. Azi am aflat că nici cu trenul n-am voie să mă pozez, cel puţin aşa zice unul pe care prietena mea l-ar numi, cu multă duioşie, ”labă tristă”. Eu am să-i spun poponar, că la ce băţ are-n fund şi la cât de mult pare să-i placă, heterosexual n-are cum să fie.

În timp ce-mi făceam nişte selfie-uri pe lângă tren, că asta e noua mea pasiune, a apărut popo… hai să rămânem totuşi la labă tristă…, şefu’ de gară,  şi mi-a zis – de fapt mi-a strigat, că era la câţiva metri mai încolo – că n-am voie să fac astfel de poze. L-am şi luat în seamă: ”Ei, nu!” şi am continuat fotoşutingu’. A venit mai aproape, cu o mutră de nu-mi mai trebuie castraveţi muraţi tot anul, spunându-mi că, de fapt, e voie, dar să nu se vadă în poză seria motorului. De parcă mi-aş face poze cu motorul. Şi că nu trebuie să se vadă nici TFC-ul, că poate ia cineva poza de pe net şi ajunge la şefu’ ăl mare. Care şef nu ştiu ce-ar face, probabil i-ar răscoli băţu-n fund.

Păi eu până şi poza de profil o am lângă tren şi nu s-a scandalizat nimeni. La câte poze cu trenul, lângă tren şi în tren am postat, trebuia să fiu arestată până acum :))

Abia aşteptam să intru pe Google să mă documentez. M-am documentat. Din mai multe surse, dintre care una zice aşa: ”Este permisă fotografierea tuturor clădirilor din spaţiul public, cu excepţia obiectivelor militare şi strategice reglementate ca atare de Oficiul Registrului Naţional pentru Informaţii Secrete de Stat.” Poponarul o fi crezut că instituţia la care dracu’ ştie ce face, în cazul în care o fi făcând altceva decât mutre, are secrete de stat sau se poate compara cu vreo instituţie serioasă.

Oricum, documentaţia a fost doar aşa, să mă aflu-n treabă…

Locuiesc lângă calea ferată. Practic, văd trenul din cameră, pot să-l pozez de la geam. Conform neuronului supravieţuitor al lui labă tristă, dacă ies la poartă şi-mi fac o poză aşa, aiurea, şi tocmai atunci trece trenul, eu trebuie să şterg poza aia. Sau să n-o postez pe Facebook dacă apar cumva alea trei litere în cadru, altfel va afla lumea că încă mai există oameni care nu urăsc TFC-ul din adâncul fiinţei lor. Pentru că – dăăăăă! – interesul TFC-ului e ca lumea să-i uite. Şi vin eu, infractoare ordinară ce sunt, şi mă pozez zâmbind lângă tren, de-o să creadă tot mapamondul (ăla care-mi vede postările, adică vreo 10-15 inşi) că mă bucur că există TFC. Gizăăăăs! Bucuria asta ar trebui să fie ilegală.

Să vezi de-acu-ncolo câte poze îmi fac – şi cu trenul, şi lângă tren, şi în tren. Că doar suntem o ţară liberă, ce ciuboţica cucului! 😀

Priviți puțin poza asta, făcută în grădină. Dacă aș fi făcut-o cinci minute mai târziu, în spatele meu s-ar fi văzut trenul. De fapt, ăsta era scopul, dar mi-a pierit răbdarea pe ultima sută de metri :))

De bunăvoie şi… nesiliţi de nimeni?

Aţi văzut ce fericiţi sunt proaspeţii candidaţi la căsătorie? Asta pentru că interpretează cu totul altfel întrebările care îi fac să spună un ”da” entuziast.

Cum interpretează mirele:

”Cetăţene Icsulescu, eşti de acord să o iei în căsătorie pe cetăţeana Icsuleasca pentru a putea  s-o înghesui pe unde o prinzi fără să ţi se mai spună că trăieşti în păcat? Eşti de acord să redevii omul din Neanderthal şi să te comporţi cum vrei tu fără să te mai temi că femeia ta s-ar putea să se enerveze şi să plece? Eşti de acord să te lepezi de romantism ca de Satana, că doar acum e femeia ta cu acte şi nu mai ai de ce să faci eforturi?”

Cum interpretează mireasa:

”Cetăţeana Icsuleasca, accepţi să-l iei în căsătorie pe cetăţeanul Icsulescu, să ai un tată legal pentru copiii pe care vrei să-i faci imediat după nuntă? Renunţi de bunăvoie la efortul de a te aranja non-stop şi de a ţine cure interminabile de slăbire, că doar acum te iubeşte aşa cum eşti? Vrei să ţi se spună ”doamnă” chiar dacă de fapt eşti o mahalagioacă fără pic de bun-simţ? Vrei să ai un bărbat care să fie obligat să facă sex cu tine chiar şi în luna a opta, când vei cântări o tonă? Vrei să te legi cu lanţuri de el şi să îl privezi de ieşirile cu prietenii, că acum e însurat şi nu se mai cade să piardă vremea decât cu tine?”

Asta aud ei, dar întrebările sună cu totul altfel…

Oamenii semnează bucuroşi pentru ”la bine şi la rău, la bogăţie şi la sărăcie, la boală şi la sănătate”, pentru că li se pare imposibil să treacă şi prin rău, şi prin sărăcie, şi prin boală.

Ar trebui ca nenea ăla care îi întreabă dacă vor să se ia de bunăvoie să le spună ce îi aşteaptă. La început, orice mireasă e de acord să-şi iubească şi să-şi respecte bărbatul, care încă nu a început să stea peste program la serviciu – de bunăvoie! – şi să îşi scoată pantalonii doar ca să îi dea femeii să-i spele. Orice mire e bucuros să-şi iubească şi să-şi respecte soţia, care încă nu a început să facă spume la gură de câte ori vede o scamă pe jos şi îi face scandal dacă stă şi el cu colegii la o bere. Maxim o oră.

Cum ar trebui să se desfăşoare ceremonia…

Ajung Icsulescu şi Icsuleasca în faţa ofiţerului stării civile. Bucuroşi că îşi vor uni destinele pentru tot restul vieţii. Candidatul la însurătoare este întrebat:

– Cetăţene, eşti de acord să renunţi la obiceiurile tale de burlac, adică să nu mai intri încălţat în casă/apartament, să nu mai stai până dimineaţa cu băieţii la băute şi să nu îţi mai chemi prietenii la tine decât dacă vrea ea (stai liniştit… n-o să vrea)? Eşti de acord să-ţi umble în telefon şi să-ţi citească mailurile, că doar ce e al tău e şi al ei? Eşti de acord să te supună unui întreg interogatoriu dacă ajungi acasă cu zece minute mai târziu decât de obicei? Eşti de acord să asculţi tot restul vieţii tale cântecelul ”în seara asta nu”? Eşti de acord să o vezi non-stop nearanjată, neglijentă şi mirosind a ceapă?

Mirele, săracul, începe să se codească…

– Păi… nu ştiu ce să zic… nu cumva exageraţi?

– Nu, omule, stai că n-am terminat! Eşti de acord să îi suporţi crizele de câte ori i se pare că te-ai uitat nu ştiu cum la altă femeie? Eşti de acord să facă sex cu tine doar în perioada ovulaţiei? Eşti de acord să…

– Stai aşa! Ajunge, m-ai convins. Pot să mă mai gândesc?

Vine şi rândul candidatei la măritiş:

– Cetăţeană, eşti de acord să îi strângi zilnic ciorapii împrăştiaţi prin toată casa? Eşti de acord să suporţi volumul televizorului la maxim atunci când joacă echipa lui preferată (remember: toate echipele sunt preferatele lui)? Eşti de acord să-i găteşti tot restul vieţii şi să îţi spună de fiecare dată că maică-sa gătea mai bine? Renunţi de bunăvoie la haine provocatoare şi machiaj prea strident ca să nu-i dai motive de gelozie? Eşti de acord…

Mireasa începe să plângă de i se scurge tot machiajul.

– Cum? Asta mă aşteaptă???

– Şi asta nu e tot. Eşti de acord să faci curăţenie tot timpul în urma lui, de mai multe ori pe zi? Eşti de acord să speli vasele, podeaua şi capacul de la veceu tot restul vieţii tale, chiar şi atunci când ţi-e rău de abia stai în picioare? Eşti de acord să nu mai primeşti flori şi cadouri decât dacă le ceri în mod insistent? Eşti de acord să scurtezi întâlnirile cu prietenele pentru că soţul tău consideră că acum trebuie să te ocupi exclusiv de el?

Cu rimelul întins pe toată faţa şi pe decolteu, candidata la măritiş începe să ţipe la candidatul la însurătoare:

– Deci aşa ai de gând să te comporţi cu mine? Vrei să mă transformi în menajera ta, în bucătăreasa ta? Vrei să renunţ la tot ce-mi place doar ca să te simţi tu bărbat adevărat? Nemernicule! Totul între noi s-a terminat!!!

Candidatul la însurătoare o priveşte uimit:

– Crize din astea ar fi făcut după nuntă?

– Chiar mai rele, şi în mod frecvent! îl asigură ofiţerul stării civile.

– Bine că am scăpat cu o singură criză… Hai să mergem la o bere să sărbătorim evenimentul!

Hai să facem schimb de talente!

Tu, cel care mă critici pentru ceea ce scriu, ce-ai zice să facem schimb de vieţi pentru o zi? Aş spune mai mult, dar nu cred că ai rezista… Aş vrea să văd cum te descurci în locul meu!

Să nu poţi dormi pentru că te chinuie o idee care nu vrea să se aşeze frumos…

Să îţi dai sufletul pentru un text pe care nu-l citesc decât două-trei persoane… ştiu, e uşor să spui acum că nu-ţi pasă ce cred alţii şi că te doare undeva de aprecieri şi comentarii, dar să te văd atunci, când vei da tot ce ai mai bun din tine şi te va critica un om care nu ştie ce înseamnă să scrii…

Chiar credeai că e uşor să scrii?

Să cauţi cuvintele potrivite, astfel încât să te faci înţeles, dar să descoperi că unii NU VOR să te înţeleagă…

Să vezi cum sunt publicaţi unii mai puţin talentaţi ca tine, dar care îşi permit să publice…

Să scrii o viaţă întreagă şi să te întrebi la ce-ţi foloseşte…

Să încerci să rămâi tu însuţi, dar să îţi adaptezi cuvintele în funcţie de preferinţele altora…

Să îţi doreşti cu disperare să te remarci, dar să nu întâmpini decât descurajări şi obstacole…

Să ai nevoie de susţinere ca de aer, dar să nu primeşti decât nepăsare, tocmai din partea celor pe care îi credeai apropiaţi…

Să fii întrebat ”Când publici o carte?” tocmai de cei care nu te citesc nici gratis…

Să auzi mereu expresia aia stupidă, ”Toţi proştii sunt în stare să scrie o carte” şi să te simţi un nimeni…

Să îţi doreşti să nu fi avut un asemenea talent, să fi fost doar o oaie din turmă, aşa măcar aveai linişte…

Să fii considerat un prost îngâmfat atunci când îţi conştientizezi talentul la adevărata lui valoare, în loc să fii admirat…

Să îţi înghiţi lacrimile şi să scrii texte optimiste, dorind să încurajezi pe cineva (inclusiv pe tine), dar să fii criticat pentru că scrii utopii…

Să fii luat la mişto pentru că eşti prea sensibil…

Să ai zile sau perioade întregi în care să nu poţi scrie nimic, pentru că te simţi descurajat…

Să ţi se spună mereu că ”scrii pentru tine”  sau ”nu contează dacă primeşti like-uri sau nu”, deşi cei care spun asta nu au habar cât de greu e să administrezi o pagină sau un blog…

Să ai suflet de artist dar nimeni să nu înţeleagă asta şi să te trateze ca pe un gunoi…

Să îţi fie teamă să te exprimi liber, din cauza unor nebuni care comentează ca să nu adoarmă…

 

Şi multe altele…

 

La sfârşitul unei astfel de zile, îţi garantez că te vei ruga, aşa cum mă rog eu, să ţi se ia harul ăsta care nu-ţi foloseşte la nimic.

Eu aş putea să fiu în locul tău pentru o zi. Nimic nu e mai uşor decât să desconsideri şi să critici! Tu cât ai rezista în locul meu?

Îţi spun eu: nici măcar o zi! Te vei bucura să revii la condiţia ta de om al cărui singur talent e acela de a-şi da cu părerea despre ceea ce nu cunoaşte…

Am zis ”schimb de talente”? My bad! EU am talent! Tu doar îţi dai talente.

File de jurnal

Ar trebui ca nimeni să nu ştie cum arată un poet sau scriitor. Ar fi mult mai bine! Ar fi chiar indicat ca feţele celor care ne bucură sufletele să nu fie niciodată cunoscute. Poeţii şi scriitorii trebuie să fie doar un nume sau, după caz, un pseudonim, nu ţinta batjocurii şi în niciun caz obiectul pasiunii.

Am citit de curând un articol despre Charles Bukowski. Cică era urât cu draci! Şi ce contează? A scris bine? A scris! Asta contează! Dar în societatea asta infectă, care ţine mai mult la ambalaj decât la conţinut, poţi să fii geniul geniilor, să scrii mai mişto decât toţi clasicii la un loc, nu contează, tot se vor găsi oameni în amintirea cărora să rămâi drept o pocitanie. Şi nu mi se pare corect. Oamenii ăştia scriu cu sufletul, nu cu faţa lor pocită, nu cu ochelarii lor ”fund de sifon” – cu sufletul! Mai ştie cineva ce e ăla ”suflet” sau nici măcar nu mai contează?

Aşa cum a spus o tanti, pe numele ei Daphne du Maurier, ”Scriitorii trebuie citiţi, dar în niciun caz văzuţi sau auziţi.” Şi bine a zis! Dacă nu ar fi ştiut nimeni cum arată Păunescu, oamenii ar fi spus despre poeziile lui că sunt superbe sau plictisitoare, în funcţie de ceea ce au înţeles ei. Înclin totuşi să cred că marea majoritate ar fi spus: ”Omul ăsta scrie nişte poezii divine. Hai că e dat dracu’ tipul!” Aşa… ce s-a vorbit despre el până aproape de finalul lui 2010? ”Ce poezii de rahat scrie porcul ăla!” Porc-porc, dar nu cred că există vreun manechin capabil să provoace un orgasm intelectual. Mă îndoiesc că frumuşeii ăia sunt capabili să provoace măcar unul fizic…

Aş fi iubit poeziile lui Păunescu şi dacă ar fi fost cel mai urât om din lume, şi dacă ar fi fost Mister Univers. Dar eu nu sunt toată lumea, să-mi pese mai mult de înfăţişare decât de suflet. Şi dacă voi publica vreodată o carte, despre mine ce se va spune? ”Scrie bine ştirba aia, pitica aia, aia cu faţa veşnic plină de coşuri, aia care mama dracu’ ce defecte mai are”. Nici nu mă aştept la altceva.

Nu m-a interesat niciodată cum arată un scriitor. Şi nu ar trebui să conteze. Scriitorii ar trebui să trăiască izolaţi, să nu ştie nimeni cum arată, să nu mai fie judecaţi în funcţie de aspectul lor, ci să fie citiţi. Punem pariu că toate aprecierile ar fi sincere?

 

(Jurnal, 2015)

Scenarii…

Scenariul 1

Anul 1860, Eminescu mic, avea 10 anişori. Într-o zi, îl întreabă maică-sa ce vrea să devină, că aşa-s mamele, curioase. Ăsta micu`, jucându-se cu stiloul în ţărână, sau pe caiet, nu mai ştiu exact, răspunde mândru: ”Mami, eu vreau să devin poet!”. Emineasca bătrână mai să leşine de bucurie! Ce ţel mai înalt putea avea puiul ei decât să devină poet?

Timpul a trecut, Eminescu a crescut şi a devenit mare poet. Roiau gagicile pe lângă el cum roiesc fomistele noastre pe lângă moşii obezi cu gipan şi conturi babane în cinşpe ţări diferite! I se dusese vestea peste mări şi ţări mai ceva ca lui Făt-Frumos, gagică-sa, Veronica, era mândră că s-a combinat cu un geniu, iar cu ”Luceafărul” a dat-o pe spate definitiv! Cum să nu cadă pe spate văzând că l-a dus mintea pe nebun să-i scrie o poezie de aproape 100 de strofe? O mai vrăjiseră şi alţii cu versuri, dar ăia de obicei recitau versurile altora… Mihai al ei scria special pentru ea.

Cât despre mama lui Eminescu, se lăuda în stânga şi în dreapta că a crescut un geniu. Nu avea probleme ca alte mame, care crescuseră nişte golani, de le era şi jenă când le întreba cineva ce fac copiii lor. Emineasca abia aştepta întrebarea asta, la care întotdeauna răspundea cu mândrie: ”Băiatul meu e poet!”.

 

Scenariul 2

(dacă Eminescu ar fi trăit în vremea noastră…)

Anii 2000, Eminescu mic. Într-o zi, în timp ce se juca pe tabletă, băgăcioasa aia de maică-sa îl întreabă ce vrea să devină. Uşor jenat, Mihăiţă al ei răspunde: ”Ştii… mi-ar plăcea să devin poet…”. Când aude maică-sa, mai să facă infarct! Păi de-aia s-a chinuit cu el, ca să frece tastele aiurea şi să nu aibă şi el o meserie?

Ăsta mic, ambiţios, începe să scrie. Se face mare şi tot nu-i vine mintea la cap, continuă să măzgălească versuri pe care nu le citeşte nici măcar maică-sa! Ce să citească biata femeie, că o durea capul de comentariile prietenelor ei, care o compătimeau că fiu-său n-a ajuns nimic în viaţă… ”Vai de capul lui, că părea deştept când era mic… Am citit şi eu nişte poezii de-ale lui pe Facebook, sunt praf, nici măcar pe Veronica n-a impresionat-o… De ce nu-şi găseşte şi el un rost, că la ce scrie el n-are mai mult de trei like-uri, zău, o să moară sărac şi neînsurat!” Murea de ruşine Emineasca bătrână, dar băiatul ei o ţinea una şi bună: el vrea să fie poet!

Veronica mai avea puţin şi leşina de râs când Mihai al ei i-a scris ditamai ”Luceafărul”. A zis că o tâmpenie mai mare n-a citit în viaţa ei! Chiar dacă scosese şi un cărţoi mai gros decât cartea de telefoane, maică-sa tot credea că şi-a ratat tinereţea cu prostiile alea de versuri. Îi era şi jenă când o întreba cineva ce e băiatul ei… Încerca să pară veselă, zâmbea fals şi se gândea la o meserie mai respectabilă decât aceea de poet: ”Fi-miu? Sunt tare mândră de el, e mafiot!”

Ameninţarea camerei foto :D

Când am zis că internetul ne-a schimbat, habar n-aveam ce vorbesc. O expresie mai potrivită ar fi fost ”ne-a sucit minţile”. Ne-a făcut suspicioşi, grăbiţi, nesociabili (culmea) şi lista ar putea continua până mâine. Dacă mă enervez, chiar până poimâine. Zău, nici nu-ţi mai poţi vedea liniştit de pasiuni de când a apărut bau-bau ăsta numit internet!

Ştiţi ce e o cameră foto – un aparat cu ajutorul căruia oamenii colecţionează amintiri, sau cel puţin aşa era văzut până acum câţiva ani. Acum nu mai pot să mă trag în poză cu cineva fără să facă mutre, pentru că omul se gândeşte automat că vreau să-l postez pe Facebook. Sau poate aşa speră, dar speră degeaba. Ce naiba, eu nu pun poze cu tata şi restul populaţiei se crede mai cu moţ ca el :))

Zilele trecute eram în vizită la o prietenă şi a venit poştaşul să-i aducă nu ştiu ce. Cum priveam fără de ţintă-n sus, vorba poetului, doar că eu priveam în jos, mi-au căzut ochii pe geanta cu însemnele Poştei şi am plonjat puţin în butoiul cu melancolie. Mi-am amintit de scrisorile pe care le aşteptam cu nerăbdare, de felicitările de Crăciun, de nenea Aurică, un poştaş simpatic şi mereu cu zâmbetul pe buze (mă întreb dacă mai trăieşte), şi m-am gândit că ar fi amuzant să-mi fac o poză cu geanta.

L-am întrebat pe poştaş dacă îmi dă voie şi a sărit ca din puşcă – nu, e ilegal să faci poze cu însemnele statului! Nici dacă l-ar fi alergat o haită de pitbuli n-ar fi ieşit mai repede pe poartă, bălmăjind ceva de genul ”eu credeam că glumeşti…” Pe moment m-am simţit penibil.

Nu-mi trecuse prin cap să postez o astfel de poză pe Facebook. Aş fi făcut-o pentru mine, că nu văd de ce aş fi postat o geantă jerpelită pe minunăţia mea de profil. Dar lumea a ajuns să creadă că nimeni nu mai face o poză doar de amorul artei, din pură pasiune, şi văd obiectivul camerei foto ca pe o armă. Butonul de declanşare e trăgaciul.

Auzi, însemnele statului… Mare crimă făceam dacă mă pozam cu un accesoriu al unei instituţii care mai are puţin şi dă colţu’! Peste câţiva ani, o să mai vedem însemnele alea doar în poze, şi la cât de ”iubită” e Poşta Română, doar o ţicnită ca mine şi-ar dori o asemenea poză. Eu am vrut s-o am, dar na, am fost refuzată categoric! :))