Despre cea mai controversată carte

Zilele trecute, o prietenă a postat pe Facebook că citeşte Fluturii Irinei Binder. Şi să te ţii comentarii, că nu există om care să fi citit măcar o frază de Irina Binder şi să nu aibă o părere. Orice s-ar spune, tipa asta provoacă întotdeauna o reacţie. După ce o citeşti, îţi vine să te duci la ea s-o pupi sau să-i dai cu cartea-n cap. Sau s-o pupi după ce-i dai cu cartea-n cap. Sau invers.

Până în 2013, când am comandat primele două volume din Fluturi, avusesem vreo câţiva ani – nu mulţi, doar vreo 8-9 – în care nu citisem nimic. Sau, mă rog, citeam ce scriam eu, dar asta nu se pune la socoteală. Fluturii mi-au redeschis apetitul pentru cărţi, de fapt abia atunci am devenit cu adevărat cititoare, că până atunci citisem doar cărţi de şcoală şi ce mai găsisem prin biblioteca alor mei. De-aia nu pot să spun că e o carte proastă, pentru că a fost piatra de temelie a propriei mele biblioteci.

Ar mai fi două motive pentru care nu şterg pe jos cu cartea asta, două chestii la care nu pare să se gândească nimeni. Primo, e o carte de debut, şi în general la început scrii numai bălării, că nu poţi să ajungi mare fără să fi fost mai întâi mic. Secundo, Irina Binder a avut curaj să scrie povestea asta. Eu n-aş avea curajul ăsta. M-am gândit şi eu, şi asta înainte să citesc Fluturii, că ar fi frumos să consemnez undeva prima mea poveste de iubire. Pentru mine, nu pentru public. Şi nici pentru asta n-am destul sânge-n vene! Iar ea a povestit nişte chestii pe care eu, dacă aş fi fost în locul ei, aş fi făcut tot posibilul să le uit.

În fine, n-o să mă leg de faptul că unele aspecte ale poveştii miros de la o poştă a ficţiune, deşi autoarea zice că totul e sută la sută real. N-o să mă leg nici de stilul de scriere, că se putea şi mai rău. Doar l-am citit pe Saramago şi cred că mai naşpa de atât nu se poate. Ce nu mi-a plăcut, în primul rând, a fost că una-două îl băga pe Dumnezeu în faţă. Să fi văzut cum citea agnostica de mine şi-şi dădea palme peste frunte, de mă dureau mâinile la sfârşitul lecturii. Am înţeles, îl iubeşti pe Dumnezeu, dar chiar trebuie să întrerupi povestea la fiecare câteva pagini ca să ne aminteşti treaba asta?

Apoi, toată chestia cu sacrificiul lui Robert, cum lasă el baltă iubirea ca să nu-l rănească pe Matei… Cum a zis vecina mea, ”Unde e prietenul ăla care să renunţe la tot pentru tine?” Tipa are 17 ani şi mult mai mulţi neuroni decât gospodinele telenoveliste care spun că Fluturi e cea mai bună carte pe care au citit-o vreodată.

Foarte curios e faptul că, deşi nu lucrează şi nici de la Matei nu vrea bani, Irina are tot timpul bani încât să dea şi altora. Ca să nu mai zic că, deşi propovăduieşte independenţa femeii şi iubirea fără pată, îi permite lui Matei s-o înşele, s-o lovească, s-o terorizeze, s-o abuzeze, şi după toate astea zice că e un om bun şi că-l iubeşte. Frumos exemplu, n-am ce zice…

Şi mă dă pe spate faptul că, deşi ăla o urmăreşte peste tot şi pare că o aduce înapoi la el cu forţa, în realitate ea se duce de bunăvoie. Că cică-l iubeşte şi speră să-l schimbe – eterna iluzie a femeilor.

Acum ce să zic, nu regret că am citit cărţile astea, dar aş fi putut trăi foarte bine şi fără să le citesc. Că bine a zis-o Mirabela: ”În literatura contemporană e o mare risipă de hârtie. Bineînţeles că nu toată. Dar sunt multe cărţi la citirea cărora plângi soarta copacilor şi a celor care vor lua de bun ce citesc.” Bravo, fată! Ăsta ar trebui să fie cel mai viralizat citat de pe Facebook!

Anunțuri

Acest drog numit selfie

Vă mai amintiţi de nebuna care, până acum vreun an, făcea mişto cu orice ocazie de selfie-urile de pe Facebook? Exact, eu eram aia! Aveam aşa o boală pe genul ăsta de poze încât, dacă aş fi fost Zuckerberg, le-aş fi interzis. Sau măcar le-aş mai fi rărit, că prea îmi ploua cu poze de-astea pe timeline sau, în funcţie de anotimp, îmi ningea. Şi-acum, ce să vezi, s-a spart conducta cu selfie-uri pe profilul meu. Cu filtre, cu watermark-ul programului de pozat, cu tot tacâmul. Să curgă miştourile!

Când am văzut că a mai apărut şi-un băţ în care agăţi telefonul ca să-ţi faci selfie, am strâmbat din nas – şi la câta nasu’ am, mă mir că n-am rămas strâmbă. ”Exact ce lipsea, să se vadă şi mai clar că e selfie!”, m-am gândit atunci. Ia ghiciţi cine nu se mai dezlipeşte acum de selfie stick! Aştept o nouă avalanşă de miştouri, că le merit!

Să mai zic şi că aveam o sumedenie de selfie-uri în calculator sau să nu vă zic? Normal că aveam, că io când mă apuc să apăs butonaşul de declanşare nici nu mă mai uit ce pozez, intru în transă. Dar mă enervau selfie-urile de pe Facebook şi, să fiu sinceră, şi-acum mă enervează, din două motive:

  1. Erau prea multe şi prea dese. Şi fără vreun scop. Sunt selfie-uri care transmit ceva şi selfie-uri care nu transmit nimic, iar majoritatea pozelor făceau parte din a doua categorie. Mai postam şi eu, dar cu cărţi, cu animale, în fine, cu ceva sau cineva, că nu sunt atât de toantă încât să cred că oamenii mi-au uitat mutra într-o singură oră.
  2. Niciun selfie fără descriere. O descriere de-aia deşteaptă de te ia ameţeala. Mă rog, mi se pare de-o penibilitate maximă să faci un selfie cu botic şi să scrii la descriere un citat din Shakespeare, cu iubire şi floricele pe câmpii.

Nu e de mirare că eram aşa pornită. Când văd în ce hal a ajuns arta fotografică, arta aia pe care eu o iubesc şi o respect atât de mult, îmi vine să plâng. Nu mai zic de pozele din budă, că fac naibii congestie cerebrală.

În fine, ce voiam să zic… Într-o zi mi-am vizitat o prietenă şi, cum stăteam noi la soare, gâlgâiam o cafea şi vorbeam despre ce vorbesc toate femeile, ne-a apucat brusc cheful de pozat. Mai precis, de selfie-uri, doar nu vă imaginaţi că ne-am tras în poză reciproc. Şi ne-am pus pe făcut selfie-uri, că dacă aş fi văzut scena asta acum un an-doi aş fi zis ”Astea două sunt duse cu pluta”. Eu sunt autoarea textului ”Dacă tot ai o prietenă care te poate poza, de ce să-ţi faci poze singură?” sau ceva de genul ăsta, nu mai reţin exact, dar ideea fix asta era.

La un moment dat, ne-am făcut şi câteva poze una alteia, dar – culmea – pe Facebook au ajuns tot selfie-urile. Că doar nu ne-am oglindit degeaba în camera frontală şi n-am descărcat Candy Camera doar de florile cucului, ca să postăm poze normale :)) Şi-n momentul ăla mi-am dat seama că selfie-ul ăsta e un drog, dacă am ajuns să mă ocup de aşa ceva chiar şi când sunt cu o prietenă cu care mi-e mai mare dragul să stau la taclalale. Şi am o vagă senzaţie că reciproca e valabilă.

Până la urmă, are şi selfie-ul avantajele lui. Da, ştiu, nici mie nu-mi vine să cred că spun aşa ceva, dar are. În primul rând, nu trebuie să te rogi de nimeni să te pozeze. Eu deja mi-am căpiat toţi apropiaţii rugându-i să facă poze la care mai apoi strâmb din năsucul meu delicat a la Barbra Streisand. Deh, ce-şi face omul cu mâna lui, selfie se numeşte…

În al doilea rând, vezi singur decorul în care te pozezi, că fotografii amatori nu se mai uită la aşa ceva, ei se concentrează să-ţi facă mai repede poza ca să scape de tine. Să vă dau doar un mic exemplu, acum câţiva ani mi-a trântit iuby o poză pe drumul ce duce la bunică-mea, şi ieşisem aşa mişto, ce mai, ar fi fost o poză numai bună de pus pe cruce dacă fotografu’ lu’ peşte prăjit s-ar fi uitat şi la decor, nu numai la cracii mei. În spatele meu trona o balegă de cal care se vedea şi din avion, numai el n-a văzut-o. Şi uite-aşa s-a transformat o poză frumoasă într-o poză de căcat :))

Plus că e un exerciţiu bun dacă te pasionează fotografia. Cu ce portrete să începi dacă nu cu al tău?

În fine, ca să n-o mai lungesc, închei cu un citat filosofic de pe Facebook: să vă dea Dumnezeu sănătate, că frumuseţe vă dă Photoshop-ul 🙂 Hai noroc şi spor la selfie!

Românii sunt fericiţi… conform statisticilor :)

Dacă nu existau cercetătorii, aş fi murit cu ideea că românii sunt cei mai trişti şi mai vai de capul lor oameni de pe pământ. Toate indiciile cam acolo duc: la noi până şi bancurile sunt deprimante (n-aţi văzut că, la orice banc, oamenii comentează ”trist, dar adevărat”?), românaşii nu râd pentru că se bucură de ceva, ci râd doar DE cineva, zâmbete vezi mai multe în poze decât în realitate, iar de râs… râdem doar pe Facebook, cu ajutorul emoticoanelor. Cercetătorii sunt însă de altă părere…

S-a făcut un studiu pe tema ”Care sunt cele mai fericite ţări?”, iar România noastră a ieşit pe un loc destul de bun. Vă vine să credeţi? Nici mie, tocmai de asta îmi vine să râd! N-am nici cea mai vagă idee pe cine au intervievat oamenii ăştia, de au ajuns la concluzia că românii sunt fericiţi: ori copii, ori mincinoşi, altfel nu-mi explic rezultatul. Nu ştiu nici în ce fel de medii au făcut cercetătorii studiul respectiv, că dacă ar fi vrut să intervieveze oamenii de pe stradă nici n-avea rost să-i mai întrebe, se vedea pe feţele lor cât de ”fericiţi” sunt. Şi de câteva zile, de când am auzit că românii sunt fericiţi, statistic vorbind, m-am tot întrebat UNDE sunt românii ăştia fericiţi. În România? Să zicem totuşi că e vorba de românii din România şi să vedem cam pe unde s-ar putea afla…

În spitalele de nebuni, secţia ”irecuperabili”

Clar, acolo au căutat cercetătorii prima dată, printre Napoleoni şi Ştefani cei Mari şi alţi voinici cu care se mai cunoaşte doar manualul de istorie. În ţara asta, ca să declari că eşti fericit trebuie să ai o doagă sărită. Dacă mai şi crezi ce spui, nici psihiatria nu mai are ce să-ţi facă :))

În grădiniţe 

Copiii sunt întotdeauna fericiţi, indiferent de condiţia socială, de naţiune, de culoare şi de alte amănunte din astea nesemnificative. Ar fi putut să întrebe şi în maternităţi, dar nu găseau translatori care să le spună ce gânguresc ăia mici.

În crâşme, baruri, cârciumi, birturi…

Dacă acolo s-a efectuat sondajul de opinie, nici nu mă mir că am ieşit atât de bine. Cu paharul plin pe masă, toţi vomită de atâta fericire, iar dacă au nimerit într-un loc în care se bea pe datorie… probabil că fiecare om din crâşma aia (mă refer la cei care mai erau capabili să vorbească) probabil au jurat cu mâna pe inimă că ţara noastră e raiul pe pământ. După care au mai băut un pahar în cinstea ei.

La patriarhie

Nu ştiu alt loc în care oamenii sunt mai fericiţi decât la patriarhie. Acolo toţi sunt fericiţi şi preafericiţi :))

Last but not least… în cimitir

Chit că e nevoie de un nene sau o tanti care vorbeşte cu morţii, nu există loc în care să se adune mai mulţi oameni fericiţi decât la trei metri sub firul ierbii. Probabil că răspunsul în unanimitate la întrebarea ”Eşti fericit?” a fost ”Acum sunt în sfârşit fericit, aşa de fericit că dacă n-aş fi deja mort aş mai muri o dată de atâta fericire”. Cum să nu fii fericit când ai scăpat de datorii, impozite, grija zilei de mâine, proşti şi ignoranţi, ştirile de la ora 5 şi soacră? Ai naibii norocoşi :))

În orice caz, e destul de logic că românii ăştia fericiţi nu se aflau la muncă atunci când au fost chestionaţi, nici la coadă la poştă, nici în plin trafic, conducând pe drumurile patriei.

Ce să mai zic, mă bucur să aflu că românii sunt fericiţi. Printre cei mai fericiţi din lume. Dacă ne permitem noi să fim la fel de fericiţi ca oamenii din ţările civilizate, care muncesc maxim 8 ore pe zi şi când intră pe uşa casei nu mai au nicio grijă, e mare lucru. Ignoranţi, plini de prejudecăţi, analfabeţi sau semi-analfabeţi, lipsiţi de bune maniere, mediocri dar… fericiţi.

N-aş vrea să contest rezultatele acestui studiu, dar ceva nu se leagă: noi nici umor ca lumea nu avem, ne dăm cu capul de pereţi de grija zilei de mâine chiar şi când n-ar trebui să avem nici măcar grija anului viitor, nu ne convine nimic niciodată şi mai avem vreun secol şi jumătate până să ajungem la un oarecare nivel de civilizaţie, dar spunem că suntem fericiţi? Cred că explicaţia cea mai credibilă e asta: oamenii care au participat la studiu nici măcar n-au fost atenţi la întrebare. În general, românii nu prea sunt atenţi când vorbeşte altcineva 😀

File de jurnal III

După cum am mai spus, mi-am trimis primul roman la un concurs (oau, ce fain sună, primul roman…), unde am câştigat doar experienţă. Oricum îl trimisesem la mişto, needitat şi plin de tot felul de neconcordanţe şi tot la mişto am verificat lista câştigătorilor. În acea perioadă nu mi-a mers netul, iar când a mers nu mi-a trecut prin cap să verific mail-urile şi iată ce am pierdut:

Manuscrisul dumneavoastră nu a fost reţinut pentru publicare de Editura Univers, dar considerăm că este o carte care merită adusă la cunoştinţa publicului cititor. De aceea, am dori să transmitem manuscrisul dumneavoastră echipei editoriale a platformei Streamland, o companie întemeiată de Editura Univers împreună cu parteneri americani şi lansată în iunie 2015.
Programul Digital First al Editurii Streamland îşi propune publicarea
autorilor români în format electronic, cu posibilitatea ca titlurile
care au fost descărcate (cumpărate) în mai mult de 1.000 de exemplare în decursul unui an să fie publicate şi în format tipărit.”

Oferta era deja expirată când am văzut eu mail-ul. Să-mi bag unghia în gât, nu alta!

Îţi dai seama cum mi-a crescut pipota când am citit că primul meu roman e o carte care merită adusă la cunoştinţa publicului! Aşa, needitat şi cu o tonă de greşeluţe! Înseamnă că după editare va fi capodoperă… A fost prima dată când m-am simţit cu adevărat pe drumul cel bun. Din 350 de manuscrise, al meu a fost de luat în seamă, chiar dacă nu a fost câştigător. E ceva! Şi abia acum îmi dau seama de o chestie: oamenii ăştia au avut de citit 350 de manuscrise şi le-au citit, iar neserioşii cărora le-am trimis romanul via Facebook nici nu s-au deranjat să-l citească! Şi-a trecut ceva timp… timp în care ar fi putut citi toată seria Harry Potter de cinci ori şi de trei ori ”Amurg”. Dar dacă eu nu răspund la un mesaj, cică-s nesimţită…

(7 august 2016)

Sunt femeie, dar…

…ar fi trebuit să mă nasc bărbat. M-aş fi simţit mult mai în largul meu! Sunt departe de standardele impuse de societate cum e Bacovia de Sandra Brown. Chiar şi când îmi fac cârlionţi sau îmi dau cu ruj roşu (pe care îl aplic atât de delicat încât parcă aş da cu bidineaua), tot nu mă las până nu îmi iau o pereche de nădragi sau nu îmi tai unghiile cu tot cu degete. Vă daţi seama ce femeie fatală sunt cu botic roşu şi părul ciufulit. Ceva trebuie să fie în dezordine, altfel mă simt ca păpuşa Barbie! Fug de perfecţiune cu aceeaşi pasiune cu care majoritatea femeilor smiorcăie după ea.

 

Nu port tocuri

Vă daţi seama că sunt o piticanie de un metru jumate încălţată în adidaşi. Sau papuci. Sau orice altceva cu talpa la nivelul solului. Am făcut de câteva ori prostia de a mă cocoţa pe tocuri şi pot spune că atât încălţămintea cât şi picioarele mele au avut de suferit. Picioarele mele şi-au revenit în câteva zile. Încălţămintea n-a avut acelaşi noroc.

Sunt adepta blugilor

Spre norocul meu, reuşesc să mă sustrag de la orice eveniment, petrecere, ieşire unde ţinuta este obligatorie. Mai uşor aş suporta tortura decât să port rochie (la care nu pot asorta decât tocuri, despre care tocmai mi-am spus părerea). Încă mai aştept ziua în care ”ţinuta obligatorie” să fie compusă din blugi şi tricou. Iar pe post de sacou să se poarte – cum altfel? – geacă de blugi.

Nu cad pe spate când primesc trandafiri

De fapt, nu sunt genul care cade pe spate când primeşte orice fel de buruiană. Dar clişeul ăsta cu trandafirii deja mă calcă pe nervi! Cine vrea să-mi facă o bucurie, o surpriză, un cadouaş, ar fi bine să-mi aducă ceva mai de lungă durată, cum ar fi cercei (zdrăngănele, tinichele… sau ceva de argint dacă nu cer prea mult), ciocolată (dar să nu fie de căpşuni) sau cărţi. Un astfel de cadou chiar mă bucură! Orice, dar nu flori… decât dacă sunt desenate pe o felicitare. Am uitat să specific, şi felicitările îmi plac!

Nu-mi place să gătesc

Aţi mai pomenit aşa ceva? De obicei, femeile care nu gătesc sunt femeile de carieră, care nu au timp nici să mănânce, darămite să gătească. Uite că mai există şi casnice care ar prefera să facă orice doar să scape de gătit. Aş prefera să schimb roata la maşină sau să pun faianţă. Nici astea nu mi-ar reuşi, dar sunt sigură că le-aş face cu mai multă plăcere. Cine a spus că femeile trebuie să ştie să gătească, ba chiar sunt obligate, a fost un dobitoc.

Nu sunt pasionată de shopping

Când zic shopping, mă refer la haine, pantofi şi cosmetice, chestii din astea care le plac femeilor în general. Dacă sunt la raionul de cărţi sau la ăla de cercei, alta e situaţia… Dar când trebuie să-mi cumpăr vreo haină, un pantof, o gheată ceva, îmi vine să fug în munţi. Blugii nu sunt niciodată pe placul meu (ori au talia prea joasă, ori au prea multe brizbrizuri, ori sunt prea mari, ori prea mici, că ar fi noroc chior să găsesc măsura mea din prima), bluzele sunt făcute pentru femei cu sâni, nu pentru alea cu platfus pe piept ca mine, încălţămintea mă strânge/roade la primele purtări (doar primele 100) chiar dacă e fix numărul meu şi par cele mai comode încălţări din lume. Şi asta în condiţiile în care plec la cumpărături optimistă… că la întoarcere am nervii făcuţi franjuri.

Nu port unghii lungi, nu îmi plac genţile dar le port de mare nevoie, nu port aur şi nu-mi plac bijuteriile aurii (dar ador argintul), nu îmi plac textele siropoase, pline de floricele şi fluturaşi şi roz şi alte chestii girlie, nu îmi plac coafurile sofisticate (îmi place să-mi trec mâna prin păr, deci nu vreau să mă stresez că-mi stric cocul/zulufii), nu port inele (nu ştiu ce m-aş face dacă ar trebui să port verighetă), nu mă grăbesc să fac nuntă şi nici copii şi lista e deschisă. O completez cu altă ocazie.

Ce să mai zic… fac de râs specia feminină. Sunt atât de departe de ideea generală de feminitate, încât mă mir cum a reuşit vreun bărbat să mă iubească fără să se simtă puţin gay :))