Argumentul forte

IMG_20170731_211924.jpg

După îndelungi studii care au durat aproximativ cinci minute, că mi-e lehamite să mă gândesc la subiectul ăsta mai mult de atât, am ajuns la concluzia că mamele sunt un fel de martore ale lui Iehova. Cum ar veni, martorele lui bebe. Și au un repertoriu slăbuț rău de tot… Martorii lui Iehova măcar te aburesc cu fericirea veșnică și pacea sufletească. Martorele lui bebe nici măcar nu știu să promită ceva tentant, care să te atragă în grupul lor.
Auzi aici argumente…

„Un copil schimbă tot”
Tocmai asta e. Eu am cam aceeași frizură din liceu, ascult aceeași muzică, am aproximativ aceleași pasiuni și îmi vopsesc părul în aceeași nuanță ca la 18 ani. Păi eu nu sunt în stare să-mi schimb coafura și tu crezi că mă tentează o schimbare atât de mare?

„Atunci o să ai ocupație”
Da, măi, momentan sunt o putoare ordinară care freacă menta all day long! De ce cred unele că, dacă nu ai copii, n-ai nimic de făcut și te plictisești maxim?

„Timpul trece și îmbătrânești…”
Cel mai tare argument, n-am ce zice! Când mă gândesc la bătrânețe, mă deprim, dar văd că altora le crește libidoul…

„Bebelușii sunt atât de drăgălași!”
Sunt, am zis eu că nu sunt? Doar că nu rămân așa mici și drăgălași. Ajung adolescenți, și la ce boală are karma pe mine sunt sigură că o să am un copil-adolescent fix ca mine. Asta în cel mai bun caz. Și zău că n-aș mai suporta una ca mine!

„Dacă n-ai copil, trăiești degeaba”
E de ajuns să văd mămicile cu cearcăne până la genunchi, cu ochii lipiți de somn și cu nervii vraiște ca să-mi dau seama că femeile astea chiar trăiesc din plin! :))

„Un copil sudează cuplul”
Sunt convinsă că o să se îndrăgostească de mine mai abitir decât la început. După ce-o să se bată cu ăla micu’ pe… biberoane, după ce-o să întrerupem efuziunile de tandrețe pentru că l-a apucat pe îngeraș urlatul nocturn și după ce-o să-i uit mecla pentru că o să fiu prea ocupată cu rodul iubirii noastre, sunt sigură că o să mă adore! Iar când o să-mi descarc pe el toți nervii pe care o să mi-i facă drăgălașul, o să mă ceară de nevastă instantaneu.

Și de departe cel mai tare argument…

„E bine să ai un copil, să ai un sprijin la bătrânețe”
Dacă nici asta nu mă convinge, atunci nu știu ce ar mai putea s-o facă!
Ăsta e copil sau însoțitor? Mai bine plătesc direct un asistent, că scap mai ieftin și pot să contez mai mult pe el.

Așa că, fetelor, dacă tot vă roade grija când am eu de gând să mă înmulțesc, ar fi bine să-mi aduceți argumente mai bune. Dacă aveți 😀

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Râzi tu, râzi, Harap Alb…

A devenit deja tradiție ca în fiecare vară să râdem de perlele pe care le scriu ăștia mici la bac. De proști ce sunt, bineînțeles, pentru că asta ne învață școala: cine memorează ca papagalu’ aiurelile alea de comentarii literare e deștept și cine gândește altfel e prost.
Ăia care au conceput programa școlară sunt rupți de realitate și habar n-au cui se adresează. Adolescenții stau atât de mult cu telefonul în mână încât, practic, a devenit un organ, și din două click-uri pot afla orice, de la facerea lumii până în prezent. Unui puști cu acces la orice informație posibilă nu poți să-i predai niște aiureli care nu-i vor folosi în viața reală și să mai ai și pretenția să le ia în serios. După bac n-o să-l întrebe nimeni ce simbolizează plopii lui Eminescu și cum îl chema pe calul Fefeleagăi. Iar el știe asta.
Perlele de care facem mișto nici măcar nu sunt perle. Le zicem așa doar pentru că nu sunt conforme cu manualul la care chiar și noi, oricât de deștepți ne credem, ne-am uita acum ca vițelul la poarta nouă. Pentru că școala e despre memorare, nu despre dezvoltarea gândirii, despre originalitate și creativitate sau alte inutilități de-astea care nu se premiază.
Să vedem cum a trolat tineretul țării examenul maturității…

„Ion este șmecher și viclean cu Ana lui Baciu, o iubește pe după sobă și o lasă cu burta la gură, nu știu cât îl interesa pe el plodul, dar clar că voia pământ.”
Păi fix despre asta e romanul „Ion”. Ce e în neregulă aici? Faptul că elevul a folosit limbajul din secolul ăsta și nu exprimarea de lemn din manuale?

„Glasul iubirii este sfârșitul dramaturgiei în literatură, se stinge amorul intelectualului Ion cu țăranca de Florica.”
Asta iese când un puști încearcă să reproducă porcăriile alea de comentarii literare. Dacă ar fi fost lăsat să se exprime liber, ar fi scris mult mai mișto. Ca tipul de mai sus.

„Nu știu cât ajută comunicarea, dar știu că trebuie să arăți bine ca să fii integrat într-o echipă, femeile au noroc, au și papagal, te fac din prima, bărbații sunt mai proști de fel și le cad ăstora la genunchi.”
Puștiul a înțeles perfect cum stă treaba în lumea reală!

„Oamenii nu comunică la serviciu ca să facă niște proiecte, de asta sunt serviciile praf la noi în țară.”
Și ăsta a înțeles cum stă treaba. Cred că, până la ora asta, deja a emigrat.

„Moromeții” este o capodoperă a liricii românești care a reușit să încânte cu măiestrie cititorii.”
Ce a primit, asta a dat! Limbaj de lemn, lălăială fără înțeles. Nu e vina lui.

„Versurile din strofa citată exprimă moartea iubirii și faptul că poetul se apropie să moară.”
Ce altceva să exprime? Că n-au avut profii cu ce să umple programa și au torturat bieții copii cu simbolistici verzi pe pereți?

Râdem noi, râdem, că de priceput nu pricepem nimic. Le băgăm copiilor pe gât niște fraze pompoase, greu de reținut și aproape imposibil de înțeles, apoi ne mirăm că scriu chestii ca alea de mai sus. Nu ei sunt proști. Ăia care fac programa și noi, cei care ne credem tari pentru că am învățat papagalicește tot ce ni s-a predat. Mă întreb doar câte perle trebuie să mai producă puștii ca să se prindă cine trebuie că ar cam fi timpul pentru o schimbare.1503926_591523980983239_1077184533113549658_n

Ce mi-a mai plăcut pe internet

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. M-am lăsat de fumat, dar cel mai fericit sunt că m-am lăsat de nunți

2. Zece sfaturi de slăbit pe care poţi să le ignori senin

3. Dacă ar ajunge preşedinte, Florin Piersic ar desfiinţa statul de drept şi l-ar înlocui cu statul de vorbă :)))

4. Puterea celor care nu citesc

5. Oamenii iti omoara visurile cele mai profunde

6. Te-am zărit printre colive

7. Nu iese fum fără Facebook

8. Ah, Pruteanu…

9. Nu se mai fac femeile ca pe vremuri

10. De ce sunt românii pirați și hoți

11. Scufița Roșie era cam proastă :))

12. Cel mai homofob articol de pe internet

13. Unul dintre răspunsurile la articolul homofob

14. Stima-ți analfabe-ți

15. Nici eu nu vreau să te f*t, iubito!

Curăţenie virtuală

Ce ne mai place să adunăm tot felul de lucruri inutile, pe principiul ”să fie acolo, că nu se ştie niciodată”! Problema e că strechea asta o avem şi pe Facebook şi facem colecţie de ”prieteni” care nici nu ştim când au apărut sau de ce mai sunt încă în listă, apreciem un milion de pagini pe care nu le urmărim şi ne înscriem în zeci de grupuri cu care n-avem nicio legătură. Apoi ne plângem că Facebook e plin de tâmpenii, de parcă nu noi le-am fi dat accept, like sau follow.

Cu toată lenea şi lipsa de timp, trebuie să facem curăţenie pe profil, da’ una zdravănă, cum facem în casă înainte de sărbători. Să nu mai rămână firicel de gunoi, că doar e spre binele nostru. Hai că nu-i greu!

Începem aşa, mai lejer, cu nişte unfriend-uri. La ce ne trebuie două mii de prieteni? Nici n-avem timp să-i urmărim pe toţi! O s-avem la un moment dat tendinţa s-o lăsăm mai moale: stai aşa, că ăsta mi-e rudă, asta mi-e vecină şi ailaltă e prietena mea cea mai bună de la grădiniţă. Dă-le naibii de sentimentalisme – nu interacţionăm deloc, nu ne interesează, nu avem nimic în comun, unfriend.

Ne aruncăm un ochi la cererile de prietenie şi băgăm ignore după ignore. Că de-aia nu le-am dat accept imediat, pentru că nu-i vrem în listă.

Trecem la pagini şi dăm unlike masiv. Oricum trei sferturi dintre ele nu le-am mai urmărit de acum o sută de ani, de când le-am dat like să ne aflăm în treabă. Iar invitaţiile de a aprecia diverse pagini le onorăm doar dacă vrem, nu pentru că ne-a rugat un prieten pe care ne e jenă să-l refuzăm. Decât să dăm un like de politeţe şi apoi să nu mai intrăm pe pagina aia…

Părăsim toate grupurile care nu ne plac. Indiferent că ne-a înscris un prieten de toată jena care înscrie pe toată lumea de parcă ar fi plătit la kilul de membri sau ne-am înscris noi înainte să devină un grup de rahat, n-avem de ce să pierdem vremea pe acolo dacă nu ne reprezintă.

Soluţia mai simplă ar fi să ştergem contul şi să facem unul nou, mai curat, mai uscat, mai protejat, dar în câteva luni o luăm de la capăt cu unfriend-urile şi unlike-urile, deci n-am făcut nicio brânză. Că nu te putem abţine să strângem toate inutilităţile, ca să ne plângem apoi că Facebook e o prostie şi că nu găsim nimic bun.

Oamenii cred ce aleg ei să creadă

E clar, nu mai avem nicio şansă. Vom rămâne în continuare un popor bătut în cap, bătut atât de zdravăn că ni se va netezi şi ultima circumvoluţiune şi ne va intra în comă şi ultimul neuron. Vom fi cu cel puţin un secol în urma celorlalţi încă mult timp de acum încolo. Scuzaţi-mi pesimismul, dar nu văd nici urmă de progres, iar dorinţă de evoluţie nici atât.

Azi-dimineaţă, în timp ce moţăiam încercând să ignor sonorul televizorului, am auzit una de mi-a stat mintea-n loc. Preotul-rapsod Cristian Popohaci (nu că i se potriveşte mai mult numele ăsta?) a cântat pe undeva, că altceva nu mai are de făcut de când nu mai poate ţine slujbe. Mi se pare normal, asta e meseria lui, care sper să rămână singura. Ce m-a intrigat pe mine a fost faptul că lumea l-a primit cu aplauze, i-au umplut braţele de flori şi buzunarele de bani. Poate n-aţi înţeles, dar vorbim de un preot care i-a făcut avansuri unui minor!

Asta mă enervează la culme, dubla măsură a acestui popor ipocrit şi credul până în măduva oaselor. Mă enervează că fix ăştia care îl pupă pe frunte pe Popohaci sunt aceiaşi care ar arunca un camion de pietre în orice homosexual, dar pentru un preot care mai e şi cântăreţ fac o execepţie.

Şi cântă, al naibii, dumnezeieşte! Hai că v-am spart cu metafora asta!

N-oi fi eu ascultătoare de muzică populară, dar nenea ăsta are o voce de nici nu-mi găsesc cuvintele să exprim cât de mult îmi place. Nu-mi stă în gât nici că el, ca preot care propovăduieşte normalitatea, e poponar (deşi zic unii că aş fi atee înrăită şi îşi imaginează că din oficiu am ceva cu toţi preoţii). Pentru mine, homosexualitatea e la fel de normală ca heterosexualitatea, că nu ne alegem pe cine să iubim şi de cine să ne simţim atraşi. Dar pedofilia… e cu totul altă treabă! Şi nu-i suport pe ăia care apără pedofilii!

Oamenii cred fix ce aleg ei să creadă. În cazul ăsta, au ales să creadă că Popohaci e un înger neprihănit şi că înregistrarea în care îi cerea unui minor să-i arate ciocanul e doar o campanie de denigrare, o minciună babană, un zvon, orice, numai adevărul nu. Pe ăştia nu i-ar convinge nici o filmare HD cu Popohaci în plin act de amor cu un puştan aproape major. Ar spune că e trucaj. Că e rupt din context ca şi pasajele alea care nu le convin din Biblie.

”Facem sex, te plătesc pentru sex.”

Ce nu e clar aici? Popohaci e cât se poate de gay şi i s-a pus pata pe un puşti căruia îi declară că-l iubeşte. Poate îi face o reducere dacă îl ciocăneşte cu sentiment. Nu zic că ar fi mare scofală – repet, mi se fâlfâie că-i poponar şi nu mi se pare anormal că un preot (repet şi asta, un preot îi dă înainte cu normalitatea biblică şi citeşte din cartea aia care zice că homosexualii trebuie omorâţi) e pe invers. Doar că logica mea îmi spune că asta n-a fost prima tentativă de corupere. Dacă ar fi fost prima, băiatul ăla n-ar fi avut niciun motiv să înregistreze convorbirea. Sigur n-a fost prima oară când Popohaci i-a cerut să-i arate ciocanul.

Dar noi, ca popor credincios şi iubitor de tradiţie şi folclor, nu luăm atitudine. Biserica nu ia, ca să nu dea Popohaci pe goarnă şi alte cazuri asemănătoare. Şi oricum e protejat de oameni puternici. Iar justiţia doarme pe ea, mai ales dacă o leagănă rapsodul cu nişte bani, obţinuţi din predicarea valorilor morale pe care el nu le are. E mai uşor să ne băgăm capul în fund şi să negăm evidenţa decât să riscăm să ne pierdem credinţa din cauza unor popi homosexuali pe care, dacă n-ar fi popi, i-am detesta cu toată fiinţa noastră. Bine ai venit înapoi în Evul Mediu, Românie!

De la follow la friends

Acum vreo doi ani – mai precis doi ani, o lună şi 12 zile – scrollam plictisită pe Facebook când mi-a sărit în ochi un articol intitulat ”33 de semne care-ţi spun că iubeşti cărţile”. M-a bufnit şi râsul. 33 de semne că apa e udă! Am intrat pe blogul respectiv, că oricum altceva de doamne-ajută n-aveam ce vedea pe minunatul Facebook, şi-am ieşit de acolo cu creierii vraişte. Fix de mine scria în articolul ăla, deşi tipul nu avusese încă onoarea de a afla că exist. Dar am avut eu grijă să afle!

De obicei comentam foarte rar pe bloguri şi aproape niciodată la primul articol citit, dar de data asta aveam mâncărici la degete. Am scris un comentariu lung, la care tipul a răspuns, adică mi-a dat apă la moară. Am mai citit câteva articole, am mai comentat pe ici pe colo, şi dintr-una într-alta i-am descoperit şi blogul personal. Mi-am zis: e tare puştiu’! Am aruncat un ochi şi pe profilul lui de Facebook, că tot nu-mi venea să cred că tipul e pe bune. Mi-era greu să cred că mai citeşte cineva la 20 de ani, darămite să mai şi scrie despre cărţi.

După vreo săptămână mi-am făcut curaj şi i-am trimis cerere de prietenie. A acceptat-o imediat. Cum eu am un tupeu de-a mă băga în seamă… aproape inexistent, mai ales când vreau să laud pe cineva (nu că asta s-ar întâmpla prea des), eram sigură că o să fie doar un nume în listă. Doar nu stătea distinsul blogger la taclale cu o cititoare oarecare. Aşa-s eu, optimistă…

Şi totuşi, din like în like şi din comentariu în comentariu, m-a pălit cu ăl mai al naibii compliment pe care l-am primit în viaţa mea: ”Oficial, eşti unul din oamenii frumoşi pe care i-am cunoscut datorită blogului”. Unde ”oameni frumoşi” are altă semnificaţie, una mai spirituală, că eu sunt frumoasă ca o pompă centrifugă. Primul gând a fost: dar ce-am făcut? Că am apreciat ce-a scris (şi am apreciat sincer), am mai comentat de bine, am încercat să-l mai încurajez, deci mare scofală n-am făcut ca să merit asemenea apreciere.

Când am mai descoperit că avea şi blog de poezie (avea, că l-a şters fraierul), am devenit fana lui numărul unu. Aici ne-am nimerit, că şi eu sufăr de boala asta. Nici nu ştiu când am ajuns să vorbim ore întregi, să ne încurajăm reciproc, să ne plângem unul altuia, într-un cuvânt să fim prieteni, dar aici s-a ajuns de la un articol. Şi ce mai prietenie, că el a fost singurul care a citit câteva fragmente din cel de-al doilea roman al meu, despre care nici maică-mii nu-i povestisem, ba încă m-a făcut să schimb finalul. Iar când l-am terminat, el a fost primul care a aflat. Ce-o fi zis săracul când a primit mesajul meu în creierii nopţii? 😀

Şi pentru că azi împlineşte nişte ani, treaba lui câţi, mulţi înainte şi să fie sănătos, cred că e ocazia potrivită să-mi exprim aprecierea, dacă la început n-am avut curaj. La mulţi ani, om frumos! Să ştii că nu te uit cu romanul ăla scris de mânuţa mea. Încep să-l scriu imediat ce te reapuci de poezie :))

Sfântul Facebook şi preacucernicul share

Aproape uitasem de mass-urile pe care le primeam pe yahoo messenger de la prietenii mei mai tăntălăi, dar a avut grijă Facebook să-mi aducă aminte că mămicuţa naivilor e permanent cu burta la gură. Şi naşte pe bandă rulantă.

Când am primit mesajul cu micul Rareş (scris Raresh) care suferă de cancer la creier, am avut o senzaţie de deja-vu. Mai bine zis deja-pu, adică senzaţia că am mai văzut rahatul ăla undeva. Chiar îl văzusem – pe yahoo, şi nu o singură dată. M-a buşit mila pentru bietul copil, care de 15 ani e tot nou-născut şi se luptă cu boala. Noroc cu proştii oamenii de bine care ne amintesc din când în când să-l mai tratăm pe ăsta mic cu câte un share, că doar se ştie că share-ul e degrabă vindecător de cancer. Cum, nu ştiaţi?

În afara lui Rareş, au mai fost vreo câteva cazuri din astea de bolnavi în fază terminală, tratabili doar prin sfântul share. Yahoo, mânca-i-aş emoticoanele lui de filantrop, a donat probabil milioane de euro strânşi din share-uri. Nu din donaţii, ce mama naibii, că n-are nimeni bani de donaţii, dar s-a oferit să dea câte doi euro, cinci euro, depinde de caz, pentru fiecare distribuire. Practic, oamenii n-au fost nevoiţi să se implice în niciun fel. Doar să demonstreze că sunt naivi, că dacă ar fi avut yahoo bani de dat tuturor bolnavilor imaginari ar fi dat fără să trâmbiţeze.

Toate aiurelile cu care mă spamau ”oamenii de bine” pe messenger, de făcusem scurtă la mână dându-le ignore, s-au mutat pe Facebook. Că doar nu era să vină oamenii cu mâna goală. Au adus cu ei tot sfinţii Sisoe care-ţi îndeplinesc dorinţele dacă-ţi enervezi câţiva prieteni cu mesajul ăsta. Ce mai, peştişorul de aur în variantă virtuală! Nimic mai simplu decât să dai un share şi-a doua zi poţi să te duci să-ţi ridici banii de la loto. Başca te mai trezeşti şi cu un piept de-o complexezi pe Pamela Anderson, deşi până atunci aveai platfus sau, după o caz, cu ditamai mătărânga, de faci orice negru să plângă de ciudă. Vă zic, Facebook bate la fund orice vrăjitorie!

Nu mai zic de tonele de amin-uri care se revarsă în comentarii la orice caz de cancer sau leucemie. Da, amin-urile alea care vindecă tot ce nu reuşesc doctorii. Nu intră nimeni să verifice dacă pozele cu ”bolnavi” sunt pe bune, în schimb, la orice postare care cere să scrii amin, se aducă mii de comentarii. Serios, uitaţi-vă la orice postare din asta şi-o să vedeţi un cârnat de comentarii absolut identice. Mii sau chiar zeci de mii de proşti scriu amin şi au senzaţia că gata, sunt vindecători de cancer, au extirpat toate tumorile din lume, au făcut chimioterapia absolut inutilă, totul printr-un singur cuvânt. Măi să fie, până şi distinsele doamne care se ocupă cu magia neagră au un repertoriu mai bogat! :))

Facebook e cea mai tare invenţie a lumii. Dacă vindecă el cancerul printr-un share şi dă de mâncare copiilor din Africa printr-un simplu like, pot spune că e magic. Aştept cu interes să învie şi morţii, să dea timpul înapoi şi să vindece prostia, totul doar apăsând butonaşul magic.