Omul obsedat de cărţi

Într-o seară bântuiam pe Libris cu gând să nu comand nimic şi brusc mi-a venit ideea de a cumpăra totuşi o carte (una de Ion Creangă, n-aveţi voi treabă). Era cartea mai ieftină decât transportul, mi-era şi jenă să dau o comandă atât de mică, aşa că am mai comandat la plesneală una doar pentru că am văzut o bibliotecă pe copertă. N-aveam niciun gând s-o citesc prea curând, o ţineam pe birou doar aşa, să admir coperta care e, ca să folosesc o metaforă, pizdoasă rău.

Acum câteva seri mi-a venit cheful s-o răsfoiesc, măcar să ştiu ce e în ea, ca să nu mor cum doar eu ştiu că sunt. Asta a fost pe la 9. Pe la 1 noaptea am închis-o, cu părere de rău că n-am reuşit s-o termin şi mirându-mă ce baftă am să dau peste aşa o scriitură genială. Nu ştiu cum se face, dar nimeresc cărţi mişto doar din pură întâmplare, că dacă le caut cu tot dinadinsul nu găsesc decât aiureli.

Povestea (cât se poate de reală) e scrisă de o jurnalistă şi e despre un individ pasionat de cărţi vechi, rare şi prea scumpe ca să şi le permită. Aşa că le fură. Şi fură azi, şi fură mâine, până se enervează un anticar păgubit şi porneşte pe urmele lui. Deşi hoţul, Gilkey pe numele lui, îşi petrecea timpul prin închisori pentru înşelăciune, că dacă se întâmpla să cumpere rarităţi le cumpăra cu cărţi de credit furate, poliţia nu reuşea să-l înfunde prea tare, iar de recuperat cărţile nici atât. Iar tipul ieşea, mai fura câteva cărţi super-valoroase, parcă să le facă în ciudă anticarilor, apoi se mai făcea de un sejur la bulău.

Într-una din zilele când era la răcoare, jurnalista asta de-a scris cartea i-a trimis o scrisoare, spunându-i că vrea să-l cunoască. Gilkey a fost de acord, că hoţul până nu-i fudul parcă nu e hoţ destul, şi a început să-i povestească despre pasiunea lui pentru cultură, despre cum îşi dorea o bibliotecă plină de cărţi rare şi scumpe, aşa cum aveau toţi barosanii cu care visa el să se bată pe burtă. Întâlnirile în scop literar au continuat şi după eliberarea lui, mă rog, după fiecare eliberare, că nu se putea abţine să nu mai adauge o carte la colecţia destul de stufoasă.

Partea interesantă nu e goana lui Gilkey după cărţile care i-ar fi putut aduce un statut pe care-l visează oricine, ci poveştile despre lumea colecţionarilor, o lume în care cărţile se cumpără mai mult pentru a epata decât pentru a studia, şi vorbim de cărţi de mii, zeci de mii, chiar sute de mii de dolari. Atâta bănet pentru nişte vechituri cu autograf, şi eu am avut palpitaţii când am comandat o carte de 40 de lei…

În toţi anii de documentare, Gilkey i-a povestit jurnalistei cum şterpelea cărţile, ce metode folosea şi cât de nedrept i se părea că el nu are bani să cumpere volumele pe care şi le dorea. Aici îl înţeleg, că şi eu mă oftic că nu-mi permit toate cărţile pe care le-aş vrea.

Spre final, Gilkey părea că se face băiat cuminte şi-şi îmbogăţeşte biblioteca pe căi legale. Chiar îi spunea jurnalistei că ăsta va fi sfârşitul – va munci şi va cere plata în cărţi, va ruga oamenii să-i doneze cărţile pe care nu apucase să le fure, orice, dar nu va mai face prostioare. Iar finalul fix ăsta a fost: i-a trolat pe anticari într-un mare stil şi a furat din nou.

Ce am înţeles eu din cartea asta e că sunt o incultă. Habar n-am de titlurile clasice şi, ce e mai grav, nici nu mă interesează. Şi-am mai înţeles că valoarea unei biblioteci nu e dată de preţul cărţilor din ea, dar despre asta voi vorbi în alt episod…

 

Aveți aici și un rezumat serios.

Reclame

Despre mine

#repost

Am găsit prin calculator niște rânduri scrise de mine acum câțiva ani, când eram la fel de zurlie cum sunt și acum. După ce am râs de m-am mai îngrășat vreo două kile, am constatat că majoritatea prostiilor debitate acolo sunt valabile și acum, așa că le împart cu voi, ca să nu (mai) râd singură ca nebuna 😀

Ca orice femeie, sunt vorbăreaţă. Adevăru’ e că spun numai tâmpenii, dar îmi place să discut – pe orice temă (da’ să nu-mi ceri să nu vorbesc porcos, că nu mă pot abţine…)

Credeam într-un timp că după o zi de căutări găsesc fericirea lejer, de parcă ea e proastă să stea s-o prind eu… Cam care ar fi chestiile care mă fac fericită? Păi… let me think

să scriu o poezie pe care apoi s-o recitesc…

să fie cald afară şi eu să ies sexoasă şi toţi gâţii să se întoarcă după mine…

să fumez o ţigară în timp ce stau la palavre…

să ascult muzică…

să primesc complimente…

să fac poze…

să citesc o carte bună…

să scriu, să scriu, să scriu, să scriu…

Ce urăsc pe lumea asta:

– ştirile

– matematica (ştiinţele exacte)

– muzica clasică

– beţivii

– băieţii macho, plini de ei

– contur închis la ruj deschis

– majusculele

– regulile

– minciuna şi bârfa

– oamenii fără simţul umorului

– pilaful, varza, ciorbele

– băbăciunile

– insectele

– lăudăroşii.

Şi lista ar putea continua până la nesfârşitul  nesfârşitului…

Am o slăbiciune cu făcutul listelor. Listă de cumpărături, listă cu things i love şi alte soiuri de liste…

Unii mi-au spus că sunt realistă. Eu cred că sunt mai degrabă visătoare. Dar nici eu nu sunt prea sigură de chestia asta…

Cu respectul de sine stau foarte prost. În cea mai mare parte a timpului mă consider o imbecilă.

Chiar dacă sunt bătrână, tot nu ştiu ce vreau de la viaţă. Şi nici ce vrea ea de la mine…

Poate că pe lumea asta există şi alte lucruri mai cool decât să fii îndrăgostit, dar n-am aflat eu… Eu sunt topită de dragoste şi e fain de tot!

Mă apucă periodic puseele de romantism. Şi când m-apucă mult mă ţine…

Sunt o romantică şi o visătoare incurabilă (că la noi numa’ canceru’ şi romantismu’ sunt incurabile). Da’ nici că-mi e ruşine! Cred că e mişto să fii cu creieru’ în litosferă, măcar un pic…

Nişte oameni răi au zis că eu sunt o luptătoare. Ha-ha-ha şi iarăşi ha, precum şi hi-hi-hi, dacă eu sunt luptătoare maică-mea e virgină! Eu, care la orice fleac cad în depresie profundă, eu, care sunt o victimă a sorţii… auzi poantă!

Mă uitam la toate halurile mele de scris. În fiecare lună scriam altfel. Din ce în mai oribil.

Am o pasiune ieşită din comun să încurc chiar şi cele mai simple lucruri şi să dramatizez totul. Dar se acceptă, că doar sunt poetă… Chiar sunt un pic masochistă, parcă aş vrea să mor stresată… zău aşa!

Deşi uneori am nevoie de sfaturi, nu suport să mi se dea. Îmi place să fac ce mă taie capu’ chiar dacă fac numa’ pe invers… La ”modestia” mea, sunt de părere că eu ştiu ce e mai bine pentru moa! Desigur, n-am dreptate… dar accept sfaturi doar dacă le cer, altfel – scute-moa!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt în limbă după limbile străine. Da’ tot româna e mai cool…

Îmi place să-mi recitesc poeziile. Astea de acum sunt bestiale faţă de cele din anii trecuţi – normal, acum trăiesc o dragoste de toată frumuseţea! Şi-apoi, acu’ sunt mai deşteaptă ca atunci – este? Este!

Cea mai tare invenţie de la facerea lumii încoace este oglinda. Eu mă uit şi-n oglinda retrovizoare când trec pe lângă daciile din cartier, ce să mai zic de oglinzile mele de acasă, au crăpat toate de ciudă că sunt eu cea mai mişto din casă…

Am câteodată un spirit de contrazicere că dup’aia nu mai sunt de acord nici cu mine însămi…

Sunt un pic sictirită pentru că lu’ pixu’ meu preferat i s-a terminat pasta şi pentru că toamna mi-a bătut în geam. Dar să nu alunecăm în bacovianismul meu morbid, care mă păleşte periodic în cutia craniană…

Nu zic că nu are fiecare anotimp farmecul lui, dar vara e de departe cea mai mişto. Nu neapărat că atunci pot purta fuste scurte, că yo mai port şi iarna (acu’ două ierni am ieşit cu un tip şi m-am băgat la cracu’ gol, de-şi uitase săracu’ replica de agăţat). Şi pentru că sunt născută vara, ar fi culmea să nu-mi placă vara. E ca şi cum nu-ţi place cafeaua dacă te-ai născut în Brazilia sau dacă nu-ţi place de Moş Crăciun dacă te-ai născut de Crăciun…

După cum m-am tot lăudat că scriu şi yo nişte poezii de toată jena, dacă mă pui să aleg care-mi place mă bagi în ceaţă totală. Toate sunt varză!

Într-o seară de încă vară, scriam în jurnal şi mă întrebam ce or mai scrie alţii. Trebuşoara asta, recte cărcălitul în jurnal, it really helps… şi nu cred că voi scăpa vreodată de boala asta!

A venit toamna. Acoperă-mi cracii cu ceva. Cu umbra unei pături sau mai bine cu suta ta (de kile). Hop şi-aşa.

Nu mi-am pus niciodată până acum o întrebare fundamentală. Ţin să-mi mulţumesc pe această cale pentru că mi-am pus-o. M-am întrebat aşa, la plesneală, când se scrie ”fi” cu un singur i şi când se scrie ”fii” cu doi de i. Şi acum mă mai întreb… De unde să ştiu yo, că doar am fost la uman!

Am o obsesie să pun puncte de suspensie peste tot. Sună a reflecţie profundă, şi doar ştii că sunt o tipă profundă! Bine că nu sunt singura care suferă de boala asta… (din nou punctuleţe de suspensie…)

Altă obsesie sunt parantezele. Şi altă obsesie este să scriu „yo” în loc de ”eu”, probabil pentru că le am cu hip-hopu’. Sigur că am o sută de milioane de obsesii şi n-am timp să le fac pomelnic.

Prima beţie am făcut-o pe la şapte ani. Am mers la o pomană în bloc şi după ce s-a terminat bairamu’ au rămas pe masă o droaie de pahare nu tocmai goale. Iar eu le-am scurs – de unde era să ştiu că e vin şi nu e suc? M-am făcut crăci şi drumul de la etajul unu până la trei a durat destul de mult, iar acest drum a fost parcurs în patru labe…

Prima poezie pe care am cărcălit-o a fost la zece ani. Era vorba de un gândăcel care a dat colţu’, deci din prima am luat-o cu bacovianisme…

Nu e nevoie de cine ştie ce tragedie ca să mă bâzâi ca o proastă. Mda, pot spune că sunt o plângăcioasă… Vorba latinului, ”există o plăcere chiar şi în a plânge”. Nu mă pune să dezvolt, că mă buşeşte plânsu’…

Sunt de profesie visătoare. Dacă aş lua la bani mărunţi prostiile alea pe care le scriu şi care în limbaj pompos se numesc ”poezii”, zici că sunt scrise în somn… Nu ştiu dacă la anii mei e frumos, dar eu calc în străchini de câte vise am în cap!

Ştii că dintotdeauna am avut o obsesie cu moartea, în special în poezii. Nu mai încerc să înţeleg de unde vine ţăcăneala asta, ci mă limitez la a cita nişte versuri. Ia de citeşte!

”vântul îmi urlă vorbe mortuare” (asta e boală de dus la doctor cu ea…)

„”e ceva cadaveric în fiecare-apus de soare”

”e rece şi pustie moartea/ mă cheamă”

”cadavre descompuse/ parfumul lor plutind prin aer”

”simt moartea cum m-apasă cu ghearele-i perverse”

”vreau să simt dulcele sărut al morţii”

”e totul cufundat în nefiinţă ca într-un sicriu”

”sunt cu un an mai aproape de moarte”.

Mă tot gândeam la specimele alea care la şcoală nu scot un piuit şi stau în banca lor. Tare mă întreb cu ce hal de amintiri pleacă din liceu… Da’ io, care în ore îmi trimiteam semeseuri cu Radu, mâncam floricele şi scriam poezii când alţii scriau teza, chiar am amintiri mişto! Că nu puteam să mă trezesc la bătrâneţe că spun ”bă, în liceu n-am făcut nicio tâmpenie şi am stat ca fraiera la locu’ meu…”

Orele mele preferate erau cele în care chiuleam în masă, da’ nu trebuie să-ţi mai spun că minunea asta se întâmpla când lipsea Iulica, şi ea lipsea enervant de rar! Io nu ştiu de ce credea fătuca asta că toate orele sunt obligatorii…

Ce mi-a mai plăcut pe internet (2)

1. Cum să scrii o carte de toată jena în 10 pași

2. Conversație înainte de BAC

3. 13 indicii că iubitul tău te înşală

4. Sexul din noaptea nunții este o păcăleală de marketing

5. Preoții este și ei oameni

6. Veche, dar bună

7. Tot legat de articolul de mai sus

8. Șoseaua Cățelu

9. De ce oamenii inteligenți eșuează și proștii reușesc

10. Nouă motive pentru care reuniunile de zece ani de la terminarea liceului sunt inutile

11. Generația celor care…

12. Scrisoarea unui tânăr român

Lecţii

Au trecut 19 zile de când trăiesc cel mai negru coşmar, acela de a fi orfană de mamă. N-am de gând să mă plâng, în primul rând pentru că scriu tocmai ca să mă simt mai bine, atât cât se poate, şi în al doilea rând pentru că mamei nu i-ar fi plăcut să ştie că mă smiorcăi în public. Vreau doar să notez tot ce am învăţat sau mi-am reamintit în ultimele două săptămâni, ca să fiu sigură că nu mai uit şi, poate, să ajut şi pe alţii, deşi sper din suflet să nu aibă nimeni nevoie de un asemenea ajutor.

Viaţa chiar e teribil de scurtă. Prea scurtă ca să trăim din amintiri.

Parfumul pe care i l-am dat anul trecut de ziua ei era aproape neatins. Ca să nu-l consume. Hainele cele mai bune nu mai fuseseră purtate de ceva timp, că doar erau pentru ocazii speciale, şi ocazii din astea nu prea s-au mai ivit. Atâtea cosmetice care au expirat aşteptând ocaziile alea, atâtea lucruri care ocupau spaţiu inutil, fleacuri pe care le păstra din nostalgie şi pe care nu le scotea niciodată la vedere. Asta m-a pus rău pe gânduri. Şi mi-am spus că eu nu vreau să ajung aşa.

Am aruncat tot ce nu mai foloseam, tot ce păstram ca amintire prin cine ştie ce cotloane, prin cutii nedeschise de ani de zile. Parfumul care a zăcut un an şi ceva pe etajera mamei îl folosesc zilnic, că nu l-am luat să admir sticluţa. Port hainele cele mai bune prin casă dacă aşa am chef şi nu mai păstrez nimic pentru ”ocazii speciale”. Că e posibil ca ocazia aia specială să fie chiar înmormântarea mea şi atunci n-o să mă mai pot bucura de nimic.

Compasiunea ţine trei zile.

În miezul evenimentelor, e de la sine înţeles că toată lumea suferă. Dar, cu cât trece timpul, cu atât se presupune că ”ţi-a mai trecut”. După o săptămână, deja te obişnuieşti cu ideea (vezi să nu), după două totul revine la normal, iar la pomana de 40 de zile ai şi uitat pe cine comemorezi. Nu că aş avea nevoie să-mi plângă cineva de milă, dar aş aprecia să nu mai creadă că acum sunt mai bine. Că nu sunt. E din ce în ce mai greu. De fapt, abia acum vine greul, până acum a fost şoc, am fost în negare, până la acceptare mai e, dacă oi ajunge în faza asta. Mie nici gripa nu-mi trece în două săptămâni, darămite cea mai mare durere a vieţii mele…

Niciodată să nu te pui pe locul al doilea.

Pentru mama, singurele griji eram eu şi tata. Să ne fie bine, să avem tot ce ne dorim, să stea tampon între noi când ne certam. Pe ea s-a lăsat pe locul doi, ceea ce n-a fost o idee tocmai bună. A dat apă la moară unor egoişti ca noi şi ne-am învăţat cu nărav. Ei îi spuneam toate supărările, uitând că le are şi ea pe ale ei, la ea vărsam tot ce ne măcina inimile, fără să ne treacă prin cap că inima ei e pe punctul să cedeze. Acum degeaba e number one, degeaba îi umplem mormântul de flori dacă n-am fost în stare să i le ducem când trăia, degeaba ne gândim doar la ea dacă nu ne-am gândit când ar fi trebuit. Pentru că ea ne-a permis să o punem pe locul al doilea şi nu a cerut niciodată ajutor. Iar noi am fost prea egoişti să observăm că nu era atât de bine cum pretindea.

Tradiţiile sunt mai importante decât sufletul răposatului.

Mama îşi dorea să fie incinerată, iar cenuşa să-i fie împrăştiată în Madrid. Mi-a spus asta de mai multe ori, fără să-şi imagineze că sfârşitul îi va veni atât de repede. Dar nu conta ce şi-ar fi dorit ea. Tradiţia e tradiţie: sicriu, lumânări, groapă, asta ne aşteaptă pe toţi, că doar nu suntem păgâni. Nu poţi să conduci urna pe ultimul drum şi nici să aprinzi lumânări în faţa urnei. Aş fi preferat de o mie de ori ca mama să rămână doar o mână de cenuşă decât să văd un cadavru intrat în descompunere, dar dacă tradiţia aşa cere, să rămân cu imaginea aia în creier, cine sunt eu să mă opun? Şi eu vreau să fiu incinerată, dar acum ştiu că orice aş vrea tot în groapă voi ajunge. Ce vreau eu chiar nu contează, atâta timp cât nu e tradiţional.

Cuvintele chiar sunt de prisos.

Am avut mereu probleme în a-mi exprima compasiunea pentru cei aflaţi în astfel de situaţii şi m-am simţit prost din cauza asta. Acum ştiu că, în momente ca astea, chiar nu ai ce să spui. Nu ajută cu nimic. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, iar suferinţa nu trece cu basme de-alde ”acum e în cer şi te veghează”. Ştiu că mama e moartă şi că n-am s-o mai văd niciodată, că nu mă auzeam decât eu când suspinam lângă cadavrul ei şi că tot ce nu am apucat să-i spun va rămâne pe veci nespus. Pot să trăiesc cu asta. N-are rost să mă amăgesc că acum e înger. A fost îngerul meu timp de 32 de ani. Acum e pur şi simplu… dusă.

Iar dacă aş fi primit câte cinci lei pentru fiecare ”Fii tare”, acum îmi etalam silicoanele prin Caraibe. Cum naiba să fii tare când îţi moare mama, care a fost în acelaşi timp şi prietena cea mai bună, şi confidentă, şi cea mai înfocată susţinătoare? Cum să fiu tare când ea era tăria mea?

Şi încă ceva: niciodată, dar absolut niciodată nu trebuie să amânăm sau să ne ascundem sentimentele şi cuvintele de dragoste. Eu nici nu mai ştiu de când nu-i mai spusesem că o iubesc, doar se subînţelegea. Cu două zile în urmă îi trimisesem pupici şi inimioare pe Whatsapp, spunându-mi că ”o sun eu mai încolo”. N-am mai avut pe cine suna, iar de pupat am pupat-o rece. Acum îmi pare rău că ultima noastră conversaţie s-a redus la nişte emoticoane, dar nu mai pot da timpul înapoi.

Ăsta e primul articol pe care nici nu mă mai obosesc să-l editez, deşi cred că am scris cu totul altceva decât aveam în cap şi a ieşit probabil o harababură. Şi e primul care nu va primi like de la mama.

Baltagul

IMG_20170801_205746

Duminică am avut întâlnire cu o tanti pe care n-o mai văzusem din liceu. Probabil vă amintiți de ea. O cheamă Vitoria Lipan și se ocupă cu făcut chestii în cartea lui Sadoveanu.

Știu că toată lumea a citit cartea, dar mai știu că nimeni nu s-a obosit să rețină despre ce e vorba, pentru că e scrisă într-un limbaj greoi și pe deasupra mai e și lectură obligatorie, așa că am să vă povestesc eu minunăția asta de capodoperă literară, care promovează familia tradițională mai bine decât zece coaliții.

Personajul principal e Vitoria Lipan, de meserie nevastă și mamă. E măritată cu Nechifor Lipan, pe care de fapt îl chema Gheorghiță; în copilărie se îmbolnăvise și făcuseră babele nu știu ce vrăjitorie și i-au schimbat numele, ca să nu-l recunoască boala, de parcă boală ar cunoaște oamenii după nume. În fine… Au doi copii, un băiat pe nume Gheorghiță și o fată pe nume Minodora; avuseseră șapte copii, dar ăilalți muriseră de mici din cauza diverselor boli. O fi fost și Vitoria vreo antivaccinistă sau, cel mai probabil, nu se găseau vaccinuri la ei la Cuca Măcăii. Ce mi se pare interesant e că autorul spune că numele și chipurile copiilor s-au uitat odată cu trecerea timpului. Adică orice om normal își amintește numele cățelușului care i-a murit în copilărie, iar asta uitase numele pruncilor pe care-i născuse.

Cei doi aveau o căsnicie fericită, ca orice căsnicie tradițională: Nechifor mai juca și-n deplasare, ea era cu clonțu’ mare, el o mai altoia (din dragoste, evident), dar ea îl iubea ca-n prima zi.

Toate au fost bune și frumoase până când Nechifor a plecat pe oareșce coclauri să cumpere niște oi și dus a fost. La început, Vitoria nu prea s-a ambalat, s-a gândit că omul a încheiat tranzacția, s-a îmbătat ca porcul și doarme pe la vreo fufă, conform tradiției. După un timp, și-a zis că e ceva în neregulă. Știa ea că omul ei curvăsărește cât curvăsărește, dar tot acasă vine. În plus, îl visase trecând călare o apă, cu fundul la ea și, cum muieretul de la țară e specialist în descifrarea viselor, a tras concluzia că Nechifor al ei a cam mierlit-o.

În lumea normală, s-ar fi dus la poliție și l-ar fi dat dispărut, dar Sadoveanu n-a făcut-o ditamai personajul principal ca să stea acasă și poliția să-i facă treaba. Așa că Vitoria s-a dus la popă, spunându-i ce problemă are și rugându-l să-i scrie lui Gheorghiță, să vină acasă că treaba e nasoală. După asta s-a dus la vrăjitoare și i-a dat o cârcă de bani ca să-i spună aia că bărba’su e cu una cu ochii verzi.

Vitoria ia hotărârea să-și caute singură curvarul, dar nu înainte de a ține post negru timp de 12 vineri, ca să fie sigură de ajutorul celui de sus. La o adică, idiotul se putea sătura de bagabonțeală până termina ea de postit, iar dacă era deja mort, tot mort îl găsea și peste 12 săptămâni. I-a spus juniorului că în trei luni au de făcut un drum; ăstuia nu prea i-a convenit, că avea programate niște trageri, dar nici n-avea tupeu să crâcnească în fața maică-sii.

Între timp, Vitoria s-a dus și la autorități, ca să se afle în treabă, pentru că ăia n-au putut să spună decât că Nechifor ori e mort, ori e la curve. După 12 săptămâni, l-a luat pe junior, cu tot cu baltagul lui, și au plecat să-l caute pe Nechifor. Pe Minodora a trimis-o la mănăstire, că i se cam făcuse de mătărângă și vrăjea cu unul, Ghiță Topor, pe care asta bătrână nu-l voia de ginere nici în ruptul capului.

Ajunși pe coclaurile pe care umblase Nechifor, au început să umble din crâșmă în crâșmă, că unde altundeva puteau găsi carmolistul! Cam peste tot aceeași poveste: trei inși le intraseră în cârciumă, adică Nechifor și doi săteni, pe numele lor Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Unii o mai luau și la mișto, că de ce îl mai caută dacă tot crede că e mort, la care Vitoria a răspuns: „Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci viu se poate întoarce și singur.” Zic, hai că nu-i chiar atât de proastă proasta!

La un moment dat, află că în cârciumă au intrat numai doi, adică sătenii pe care de altfel i-a și căutat, că i se dezvoltaseră capacitățile de detectiv, ceva de speriat. Mai ales Bogza i s-a părut suspect și a început să-l tragă de limbă, doar-doar se dă prostul de gol și mărturisește că i-a făcut de petrecanie lui Nechifor. Ăsta nimic. Nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i miroasea.

În curtea altui sătean, Vitoria și-a găsit câinele, cu care bărbatul ei plecase la drum. L-a luat, s-au mai învârtit pe ici pe colo și deodată a început câinele să se agite și să latre spre o râpă. În care Vitoria a găsit oasele lui Nechifor. Fusese pălit în cap cu un baltag.

Pentru că atunci s-au găsit și autoritățile să-și facă treaba, nu au lăsat-o să scoată hoitul din râpă, așa că i-a organizat priveghiul acolo. După trei zile, conform tradiției, l-a îngropat și, ca să fie treaba treabă, i-a chemat la paranghelie și pe cei doi săteni pe care-i bănuia că au lăsat-o văduvă. La pomană a început circul…

L-a luat pe Bogza mai pe ocolite, că ce baltag frumos are, că parcă scrie ceva pe el, că i-a povestit hoitul lui Nechifor cum s-a petrecut crima și că ea știe, de la spiritul lui bărba’su, că el, Bogza, e criminalul. Bogza nu și nu, că el n-are nicio legătură. Dar ea, șmecheră, a dat drumul câinelui, care a recunoscut criminalul stăpânului lui și i-a sărit la beregată. Ăsta, speriat c-o să moară, a recunoscut că s-a întâmplat fix așa cum a spus ea și și-a cerut iertare. De unde tragem concluzia că o femeie, chiar și atunci când întârzie, tot face treabă mai bună decât autoritățile.

Fiind toate aranjate, Vitoria și juniorul au plecat înapoi acasă, urmând să se întoarcă la anumite intervale de timp ca să facă pomenile. Sigur că nu tușea dacă le făcea în satul lor, dar se vede treaba că se cam spurcase cucoana la plimbări. Și-apoi, dacă tot nu mai avea grija bărbatului, de ce să nu-și trăiască și ea viața?

Când mă gândesc că asta se învață la școală, ba chiar e prezentată drept capodoperă, îmi vine să-mi trag un baltag în cap..