Lecţii

Au trecut 19 zile de când trăiesc cel mai negru coşmar, acela de a fi orfană de mamă. N-am de gând să mă plâng, în primul rând pentru că scriu tocmai ca să mă simt mai bine, atât cât se poate, şi în al doilea rând pentru că mamei nu i-ar fi plăcut să ştie că mă smiorcăi în public. Vreau doar să notez tot ce am învăţat sau mi-am reamintit în ultimele două săptămâni, ca să fiu sigură că nu mai uit şi, poate, să ajut şi pe alţii, deşi sper din suflet să nu aibă nimeni nevoie de un asemenea ajutor.

Viaţa chiar e teribil de scurtă. Prea scurtă ca să trăim din amintiri.

Parfumul pe care i l-am dat anul trecut de ziua ei era aproape neatins. Ca să nu-l consume. Hainele cele mai bune nu mai fuseseră purtate de ceva timp, că doar erau pentru ocazii speciale, şi ocazii din astea nu prea s-au mai ivit. Atâtea cosmetice care au expirat aşteptând ocaziile alea, atâtea lucruri care ocupau spaţiu inutil, fleacuri pe care le păstra din nostalgie şi pe care nu le scotea niciodată la vedere. Asta m-a pus rău pe gânduri. Şi mi-am spus că eu nu vreau să ajung aşa.

Am aruncat tot ce nu mai foloseam, tot ce păstram ca amintire prin cine ştie ce cotloane, prin cutii nedeschise de ani de zile. Parfumul care a zăcut un an şi ceva pe etajera mamei îl folosesc zilnic, că nu l-am luat să admir sticluţa. Port hainele cele mai bune prin casă dacă aşa am chef şi nu mai păstrez nimic pentru ”ocazii speciale”. Că e posibil ca ocazia aia specială să fie chiar înmormântarea mea şi atunci n-o să mă mai pot bucura de nimic.

Compasiunea ţine trei zile.

În miezul evenimentelor, e de la sine înţeles că toată lumea suferă. Dar, cu cât trece timpul, cu atât se presupune că ”ţi-a mai trecut”. După o săptămână, deja te obişnuieşti cu ideea (vezi să nu), după două totul revine la normal, iar la pomana de 40 de zile ai şi uitat pe cine comemorezi. Nu că aş avea nevoie să-mi plângă cineva de milă, dar aş aprecia să nu mai creadă că acum sunt mai bine. Că nu sunt. E din ce în ce mai greu. De fapt, abia acum vine greul, până acum a fost şoc, am fost în negare, până la acceptare mai e, dacă oi ajunge în faza asta. Mie nici gripa nu-mi trece în două săptămâni, darămite cea mai mare durere a vieţii mele…

Niciodată să nu te pui pe locul al doilea.

Pentru mama, singurele griji eram eu şi tata. Să ne fie bine, să avem tot ce ne dorim, să stea tampon între noi când ne certam. Pe ea s-a lăsat pe locul doi, ceea ce n-a fost o idee tocmai bună. A dat apă la moară unor egoişti ca noi şi ne-am învăţat cu nărav. Ei îi spuneam toate supărările, uitând că le are şi ea pe ale ei, la ea vărsam tot ce ne măcina inimile, fără să ne treacă prin cap că inima ei e pe punctul să cedeze. Acum degeaba e number one, degeaba îi umplem mormântul de flori dacă n-am fost în stare să i le ducem când trăia, degeaba ne gândim doar la ea dacă nu ne-am gândit când ar fi trebuit. Pentru că ea ne-a permis să o punem pe locul al doilea şi nu a cerut niciodată ajutor. Iar noi am fost prea egoişti să observăm că nu era atât de bine cum pretindea.

Tradiţiile sunt mai importante decât sufletul răposatului.

Mama îşi dorea să fie incinerată, iar cenuşa să-i fie împrăştiată în Madrid. Mi-a spus asta de mai multe ori, fără să-şi imagineze că sfârşitul îi va veni atât de repede. Dar nu conta ce şi-ar fi dorit ea. Tradiţia e tradiţie: sicriu, lumânări, groapă, asta ne aşteaptă pe toţi, că doar nu suntem păgâni. Nu poţi să conduci urna pe ultimul drum şi nici să aprinzi lumânări în faţa urnei. Aş fi preferat de o mie de ori ca mama să rămână doar o mână de cenuşă decât să văd un cadavru intrat în descompunere, dar dacă tradiţia aşa cere, să rămân cu imaginea aia în creier, cine sunt eu să mă opun? Şi eu vreau să fiu incinerată, dar acum ştiu că orice aş vrea tot în groapă voi ajunge. Ce vreau eu chiar nu contează, atâta timp cât nu e tradiţional.

Cuvintele chiar sunt de prisos.

Am avut mereu probleme în a-mi exprima compasiunea pentru cei aflaţi în astfel de situaţii şi m-am simţit prost din cauza asta. Acum ştiu că, în momente ca astea, chiar nu ai ce să spui. Nu ajută cu nimic. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, iar suferinţa nu trece cu basme de-alde ”acum e în cer şi te veghează”. Ştiu că mama e moartă şi că n-am s-o mai văd niciodată, că nu mă auzeam decât eu când suspinam lângă cadavrul ei şi că tot ce nu am apucat să-i spun va rămâne pe veci nespus. Pot să trăiesc cu asta. N-are rost să mă amăgesc că acum e înger. A fost îngerul meu timp de 32 de ani. Acum e pur şi simplu… dusă.

Iar dacă aş fi primit câte cinci lei pentru fiecare ”Fii tare”, acum îmi etalam silicoanele prin Caraibe. Cum naiba să fii tare când îţi moare mama, care a fost în acelaşi timp şi prietena cea mai bună, şi confidentă, şi cea mai înfocată susţinătoare? Cum să fiu tare când ea era tăria mea?

Şi încă ceva: niciodată, dar absolut niciodată nu trebuie să amânăm sau să ne ascundem sentimentele şi cuvintele de dragoste. Eu nici nu mai ştiu de când nu-i mai spusesem că o iubesc, doar se subînţelegea. Cu două zile în urmă îi trimisesem pupici şi inimioare pe Whatsapp, spunându-mi că ”o sun eu mai încolo”. N-am mai avut pe cine suna, iar de pupat am pupat-o rece. Acum îmi pare rău că ultima noastră conversaţie s-a redus la nişte emoticoane, dar nu mai pot da timpul înapoi.

Ăsta e primul articol pe care nici nu mă mai obosesc să-l editez, deşi cred că am scris cu totul altceva decât aveam în cap şi a ieşit probabil o harababură. Şi e primul care nu va primi like de la mama.

Reclame

2 gânduri despre „Lecţii

  1. Nu te cunosc, iti respect suferinta, asa cum o respect pe a tuturor, insa imi permit sa fac o corectura, fara sa judec pe nimeni. Eu sunt ateu si urasc traditiile. Alea inutile, care trebuie facute pentru ca asa e bine.

    Cu toate astea, am ceva sfant in mine: cuvantul dat de o persoana cat e in viata. „Cu limba de moarte”, asa se zice la mine. Drept urmare, daca rudele au fost credincioase, daca ele au crezut in obiceiuri, in Dumnezeu, eu, desi nu cred, le respect dorinta. Momentan am ambii parinti in viata, insa cand va fi cazul sa treaca la cele vesnice ii voi cinsti si voi respecta obiceiurile. Pt ca asa vor ei, asa mi-au transmis si-mi tot zic, cat sunt in viata.

    Daca, insa, vreo ruda d-a mea mi-ar spune sa-i arunc cenusa in mare, ca asa vrea el, niciun Dumnezeu de pe lumea asta nu m-ar impiedica sa fac asta. Daca acel Dumnezeu exista (intr-o forma, si eu cred in existenta lui, eu avand o problema cu Dumnezeii inventati de religii, oricare ar fi acele religii), cu siguranta m-ar intelege ca respect dorinta lasata „cu limba de moarte”.

    Nu te condamn, empatizez cu suferinta ta, de 1 an de zile mi-a murit bunicul la care tineam enorm, fix asa gandesc si eu, ca n-am facut mai multe cat traia, dar am simtit nevoia sa las aceste ganduri aici.

    Respectele mele, oricum, pentru puterea pe care ai avut-o sa scrii acest articol! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc mult pentru comentariu. Și eu sunt atee, dar nici când mergeam la biserică (eram în căutări, ca să zic așa) nu am suportat tradițiile.
      Mama nu a lăsat cu limbă de moarte să fie incinerată, pentru că nu și-a imaginat, cum nu și-ar fi imaginat nimeni, că va muri la 51 de ani. Doar și-a exprimat dorința pentru ”când va fi”… Tata nu a știut de dorința ei, i-am spus eu după înmormântare și mi-a zis că oricum n-ar fi incinerat-o, că unde se mai ducea el să aprindă lumânări, cum mai dădea ochii cu preotul, cu lumea and stuff… Deci și dacă ar fi lăsat cu limbă de moarte tot la cimitir ajungea, pentru că am o familie foarte religioasă și tradiționalistă.
      Îmi pare rău pentru bunicul tău, eu l-am pierdut de șapte ani, iar pe bunica acum un an și jumătate, dar niciodată n-am simțit așa acut ca acum că n-am făcut mai mult. Asta e învățătură de minte, să facem mai mult pentru cei care ne-au rămas.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s