Omul obsedat de cărţi

Într-o seară bântuiam pe Libris cu gând să nu comand nimic şi brusc mi-a venit ideea de a cumpăra totuşi o carte (una de Ion Creangă, n-aveţi voi treabă). Era cartea mai ieftină decât transportul, mi-era şi jenă să dau o comandă atât de mică, aşa că am mai comandat la plesneală una doar pentru că am văzut o bibliotecă pe copertă. N-aveam niciun gând s-o citesc prea curând, o ţineam pe birou doar aşa, să admir coperta care e, ca să folosesc o metaforă, pizdoasă rău.

Acum câteva seri mi-a venit cheful s-o răsfoiesc, măcar să ştiu ce e în ea, ca să nu mor cum doar eu ştiu că sunt. Asta a fost pe la 9. Pe la 1 noaptea am închis-o, cu părere de rău că n-am reuşit s-o termin şi mirându-mă ce baftă am să dau peste aşa o scriitură genială. Nu ştiu cum se face, dar nimeresc cărţi mişto doar din pură întâmplare, că dacă le caut cu tot dinadinsul nu găsesc decât aiureli.

Povestea (cât se poate de reală) e scrisă de o jurnalistă şi e despre un individ pasionat de cărţi vechi, rare şi prea scumpe ca să şi le permită. Aşa că le fură. Şi fură azi, şi fură mâine, până se enervează un anticar păgubit şi porneşte pe urmele lui. Deşi hoţul, Gilkey pe numele lui, îşi petrecea timpul prin închisori pentru înşelăciune, că dacă se întâmpla să cumpere rarităţi le cumpăra cu cărţi de credit furate, poliţia nu reuşea să-l înfunde prea tare, iar de recuperat cărţile nici atât. Iar tipul ieşea, mai fura câteva cărţi super-valoroase, parcă să le facă în ciudă anticarilor, apoi se mai făcea de un sejur la bulău.

Într-una din zilele când era la răcoare, jurnalista asta de-a scris cartea i-a trimis o scrisoare, spunându-i că vrea să-l cunoască. Gilkey a fost de acord, că hoţul până nu-i fudul parcă nu e hoţ destul, şi a început să-i povestească despre pasiunea lui pentru cultură, despre cum îşi dorea o bibliotecă plină de cărţi rare şi scumpe, aşa cum aveau toţi barosanii cu care visa el să se bată pe burtă. Întâlnirile în scop literar au continuat şi după eliberarea lui, mă rog, după fiecare eliberare, că nu se putea abţine să nu mai adauge o carte la colecţia destul de stufoasă.

Partea interesantă nu e goana lui Gilkey după cărţile care i-ar fi putut aduce un statut pe care-l visează oricine, ci poveştile despre lumea colecţionarilor, o lume în care cărţile se cumpără mai mult pentru a epata decât pentru a studia, şi vorbim de cărţi de mii, zeci de mii, chiar sute de mii de dolari. Atâta bănet pentru nişte vechituri cu autograf, şi eu am avut palpitaţii când am comandat o carte de 40 de lei…

În toţi anii de documentare, Gilkey i-a povestit jurnalistei cum şterpelea cărţile, ce metode folosea şi cât de nedrept i se părea că el nu are bani să cumpere volumele pe care şi le dorea. Aici îl înţeleg, că şi eu mă oftic că nu-mi permit toate cărţile pe care le-aş vrea.

Spre final, Gilkey părea că se face băiat cuminte şi-şi îmbogăţeşte biblioteca pe căi legale. Chiar îi spunea jurnalistei că ăsta va fi sfârşitul – va munci şi va cere plata în cărţi, va ruga oamenii să-i doneze cărţile pe care nu apucase să le fure, orice, dar nu va mai face prostioare. Iar finalul fix ăsta a fost: i-a trolat pe anticari într-un mare stil şi a furat din nou.

Ce am înţeles eu din cartea asta e că sunt o incultă. Habar n-am de titlurile clasice şi, ce e mai grav, nici nu mă interesează. Şi-am mai înţeles că valoarea unei biblioteci nu e dată de preţul cărţilor din ea, dar despre asta voi vorbi în alt episod…

 

Aveți aici și un rezumat serios.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s