Mon ami Poirot

După ce am citit articolul Mirabelei despre personajele feminine cu care s-ar împrieteni, am căzut serios pe gânduri. Am răscolit adânc în străfundurile creierului, de mi-am trezit din comă şi ultimul neuron, dar n-am găsit nici măcar o duduie fictivă cu care m-aş vedea povestind la o cafea bere cu lămâie. Ce-i drept, eu nici n-am citit cărţile pe care le-a citit Mirabela, şi e şi mai drept că mă împrietenesc cam greu cu femeile. Şi-n toată literatura există un singur personaj care îmi e atât de drag încât aş vrea să existe în realitate, şi dacă nu se poate altfel l-aş naşte eu.

Cine mă cunoaşte măcar de două-trei luni ştie că am o slăbiciune pentru Hercule Poirot, detectivul creat de Agatha Christie (pentru care, de asemenea, am o slăbiciune). Am zis ”slăbiciune”? Am vrut de fapt să spun că sunt fascinată de el, sunt cea mai mare admiratoare a lui, vreau să mă reîncarnez în Hercule Poirot! La naiba, hai s-o spun pe-a dreaptă, cu riscul c-o să citească şi iuby, sunt îndrăgostită până peste urechi de Poirot, chit că e personaj fictiv şi mai e şi-oleacă mort. Ce-are a face, dragostea nu ţine cont de astfel de fleacuri :))

Iniţial m-am gândit că ar fi mişto să am un tată ca el, dar e cam bătrân pentru asta. În plus, Poirot n-a fost niciodată căsătorit, iar eu nu m-aş fi simţit prea confortabil în postura de copil din flori. Nici ca soţ n-ar fi fost prea potrivit, deşi unul obsedat de ordine ar fi fost fix ce-mi trebuia, cu condiţia să nu se considere ăl mai tare din parcare cum se considera el (şi pe bună dreptate). Dar, dacă Poirot ar exista, ar fi prietenul meu cel mai bun. Din mai multe motive.

În primul rând, pentru că vorbeşte franceza. Pentru mine, asta  e cea mai melodioasă şi mai romantică limbă din câte am auzit. Nici n-ar mai conta ce ar spune, toate cuvintele mi s-ar părea dulci ieşind de sub mustaţa lui.

În al doilea rând, pentru că e foarte deştept. Dacă tot face atâta caz de micile lui celule cenuşii, cred că m-ar putea ajuta să le dezvolt şi eu pe ale mele.

În al treilea rând, pentru că e genul de om care ştie să pună o întrebare fără să te facă să te simţi prost (exceptând criminalii). E mai tare ca un psiholog, parol! Şi ştie să poarte o conversaţie plăcută, fără să se bage-n sufletul omului ca musca-n dosul calului.

Ca să nu mai spun că, deşi ştie cât de cool e şi nu se sfieşte s-o spună cu voce tare, nu-i cade coroana dacă recunoaşte meritele altora… şi asta fără a fi linguşitor sau fals. Nu-i e teamă să recunoască atunci când greşeşte, deşi asta se întâmplă extrem de rar – spre deosebire de alţii, care greşesc des dar nu recunosc nici de-ai naibii. Orice asemănare cu mine este pur întâmplătoare.

Ah, Poirot, de ce nu eşti tu real şi cu vreo 30 de ani mai tânăr, că răscoleam toată Anglia ca să te găsesc…

Reclame

Ce mi-a mai plăcut pe internet (3)

1. Odorheiul, micii si ardelenii

2. 7 motive pentru care nu-mi plac romanele de dragoste

3. Facebook. O uriaşă pânză de păianjen…

4. De ce sunt ateii așa de furioși?

5. Scrisoare către fiica mea

6. Cum să fii umorist pe Facebook

7. 7 particularități ale filmelor „prea de tot”

8. 10 poezii porno de Mihai Eminescu

9. Teribila spaimă ipocrită a românului de pupincurism

10. Cumplitul lucru pe care îl fac copiii noştri la şcoală

11. Multe lucruri se pot învăța

12. Dallas, povestit pentru oameni care nu s-au uitat cu atenție prima dată

 

Cum e cu doliul pe Facebook

Nu ştiu cum se făcea, dar de fiecare dată când vorbeam cu mama ajungeam inevitabil la subiectul Facebook, şi-atunci să te ţii cârcoteli, miştouri şi critici. Printre multele chestii îndelung comentate se numărau şi pozele de doliu la profil. Mă rog, ea era mai înverşunată, eu doar îi cântam în strună.

Anul trecut, după ce a murit bunica, am remarcat că niciun membru al familiei nu şi-a pus la profil pătrăţelul negru (ce-i drept, am remarcat după câteva luni, când mi-am mai revenit din şoc). Replica mamei a sosit prompt: ”Nu le avem noi cu astea”, adăugând că noi n-o folosim pe buni ca să strângem like-uri, că nu ne strigăm suferinţa pe Facebook ca alţii, mânca-ne-ar puricii de oameni demni ce suntem! Iar eu, la o jumătate de oră după ce am aflat cumplita veste (scuzaţi clişeul), mi-am şi pus doliul la profil. Abia atunci am înţeles de ce îşi pun oamenii astfel de poze.

Nu ca să adune like-uri. În asemenea momente, ţi se rupe de like-uri şi în general cam de orice, iar comentariile nu te coafează deloc. Mie, sincer, mi-era groază că o să plouă cu dumnezei şi îngeri păzitori şi alte chestii care par glume pentru atei, pentru că, să fim serioşi, cam astea sunt cuvintele care apar prima dată în mintea unui om care scrie un mesaj de condoleanţe. Au fost şi de-astea, cred, că deja nu mai percepeam cuvintele, ci doar gestul. Deci varianta cu like-urile şi comentariile pică.

Nu e vorba nici de lipsa de demnitate. Când suferi pe Facebook pentru orice fleac, să mimezi că eşti strong fix atunci când nu eşti e chiar culmea. Dar ce uşor e să vorbeşti când nu eşti în situaţia aia…

Nu mi-am pus poza de doliu ca să mă plâng, am pus-o pentru că aia mă reprezenta, aşa cum mă reprezentaseră celelalte dinaintea ei. Şi ca să ştie lumea că în viaţa mea s-a întâmplat ceva ce mă va ţine departe de superficialitatea Facebook-ului un timp. Să afle şi alţi oameni care au cunoscut-o, aşa cum de altfel s-a întâmplat.

La asta m-am gândit, nu la prostii superficiale ca like-urile. Aşa cum, când scriu o chestie de care sunt încântată (nuvelă sau roman), vorbesc despre ea, e normal să vorbesc şi despre asta. Unii vor crede că mă plâng, aşa cum credeam şi eu despre alţii când nu eram în doliu, iar cei care gândesc ca mama vor fi convinşi că prea exagerez cu autocompătimirea asta, că nu trebuie să ştie tot Facebook-ul cât sufăr şi că oricum nu interesează pe nimeni.

Ce-i drept, nu ştie nimeni cât sufăr, nici pe Facebook, nici în rest, şi nici n-am de gând să scriu chestiile astea. Cel puţin, nu acum. Voiam doar să spun că postările alea de of şi aoleu pe care le vedeţi la oamenii îndoliaţi sunt pistol cu apă în comparaţie cu e în sufletul lor.