Filmul sau cartea?

Nu-mi place să văd ecranizarea unei cărţi pe care am citit-o. Filmele sunt pentru cei care nu citesc. Un cititor serios îşi face deja filmu-n cap, nu mai are nevoie de altele.

Anul trecut am făcut totuşi o excepţie, iar ecranizarea m-a dezamăgit. Dacă n-aş fi citit cartea înainte, aş fi zis că filmul e mişto, dar aşa… nu prea a fost. Duminică am făcut a doua excepţie, după ce am citit (pentru a treia oară) ”Crima din Orient Express”, cea mai cunoscută carte a Agathei Christie. M-a apucat strechea să-l văd pe Poirot, că nu-l vedeam destul în ramă, pe ecranul telefonului şi-n folderul destul de stufos cu pozele lui. Şi dacă până acum eram de părere că ecranizarea unei cărţi e inutilă, acum cred că ar trebui să fie interzisă.

Filmul ăsta mi-a dat impresia că regizorul a fost forţat să facă treaba asta, după ce a citit cartea sub ameninţarea armei, şi şi-a spus: bag una bucată Jaqueline Bisset pentru domni şi una bucată Sean Connery pentru doamne (adică… Doamne, ce bucată!) şi n-o să se prindă nimeni că e un film de toată jena.

Pentru cei care habar n-au ce se întâmplă-n cartea asta (daţi-vă unfriend singuri): Poirot, iubirea vieţii mele, călătoreşte cu Orient Express (tren de lux, că doar e om cu pretenţii), împreună cu alte 12 persoane. Cum stătea el liniştit la masă, îl acostează unul care-i zice că e putred de bogat şi că a fost ameninţat cu moartea. Individul, care se recomandă Ratchett, îi oferă o sumă greu de refuzat, pe care totuşi Poirot o refuză. Şi-acum vine partea care-mi place mie în carte: Ratchett îl întreabă motivul refuzului, iar Poirot îi răspunde: ”Nu-mi place mutra dumneavoastră!” Ei bine, chestia asta nu apare în film.

Dar să vă spun de Poirot. Agatha l-a descris ca fiind un omuleţ cu capul în formă de ou, cu ochii verzi, dichisit şi cu o mustaţă care atrage privirile tuturor. Actorul nu seamănă deloc cu descrierea din cărţi. Cred că regizorul nu-l suferea pe Poirot şi de-aia a ales unul cu mutră de prost, nici scund, nici cine ştie ce dandy, cu o mustaţă ordinară şi urât cu spume.

Booon, a doua zi Ratchett e găsit mort, înjunghiat cu simţ de răspundere – de 12 ori. Poirot găseşte o bucăţică de hârtie pe care scria numele Daisy Armstrong, o fetiţă care fusese răpită şi ucisă în urmă cu cinci ani. Cazul e prezentat chiar la începutul filmului: după moartea micuţei, mama ei naşte prematur un copil mort, moare şi ea la naştere, tatăl se împuşcă, iar o servitoare bănuită pe nedrept că a fost complice la crimă se aruncă pe geam. Din asta, Poirot deduce că Ratchett era de fapt Casetti, şeful bandei răpitorilor.

Îi ia la întrebări pe toţi, da’ unu’ nu ştia cine fusese mortul! Nişte îngeraşi care n-aveau nici cea mai mică legătură cu familia Armstrong – doar că, în film, de câte ori vorbeau cu Poirot, toţi aveau nişte mutre suspecte şi erau speriaţi. Li se citea vinovăţia pe faţă, ceea ce n-ar fi trebuit, că doar erau îngeraşi, nu?

Vine partea care-mi place, cu batista cu iniţiala H găsită de Poirot. Ia la puricat toate cucoanele care aveau iniţiala asta: pe doamna Hubbard, care în carte vorbea tot timpul despre fiica ei iar în film l-a înlocuit cu cel de-al doilea soţ, pe Hildegarde, camerista prinţesei Dragomiroff (Dragomirov în film) şi pe contesa Helena Andrenyi.

Apropo de prinţesă, după cum e descrisă în carte pare ok, dar în film e urâtă cu crengi şi are o mutră atât de enervantă încât de vreo două ori am simţit impulsul de a pocni monitorul.

În carte, însăşi prinţesa Muma-Pădurii îi spune lui Poirot că batista îi aparţine, că o cheamă Natalia, iar N în alfabetul rusesc se scrie H. În film, Poirot o întreabă pe cameristă care e numele de botez al hidoasei, ea i-l spune şi el trage singur concluzia.

În film, Poirot ”îşi aminteşte” că prinţesa era naşa doamnei Armstrong, mama fetiţei ucise. În carte, prinţesa îl informează de chestia asta. În rest e cam la fel: madam Dragomiroff spune că e prietenă cu Linda Arden (Harden în film), o actriţă celebră, mama doamnei Armstrong, că actriţa atât de celebră încât Poirot n-o recunoaşte deşi o are în faţa ochilor e imobilizată la pat, că mai are o fată de care nu mai ştie nimic, decât că s-a măritat cu un englez. Care în film îşi schimbă cetăţenia şi devine turc. La toate întrebările lui Poirot răspunde în sictir – în carte e mult mai cooperantă.

Doamna Hubbard găseşte arma crimei în camera ei şi dă în benga de frică. Asta în carte, pentru că în film flutură cuţitul plin de sânge în faţa tuturor, părând chiar încântată că ucigaşul l-a ascuns fix în camera ei.

După ce-i ia pe toţi la puricat, Poirot descoperă că fiecare din ei a lucrat sau a avut legături cu familia Armstrong. Şi vine momentul meu preferat, acela în care îi strânge pe toţi, le spune cum s-au petrecut lucrurile şi dezvăluie numele criminalului – în cazul ăsta, al criminalilor, că sunt 12. Bla bla bla, contesa Andrenyi e sora mai mică a doamnei Armstrong, iar doamna Hubbard (care în carte e proastă şi în film e enervantă) e de fapt Linda Arden, marea actriţă. Madame Arden s-a hotărât să-i facă de petrecanie lui Casetti şi s-a gândit că ar fi mişto să fie 12, ca un fel de juriu care-l judecă şi pedepseşte. Unul îl droghează, apoi vine fiecare şi-l înjunghie – şi asta a fost singura parte cu adevărat frumoasă a filmului, că au transpus într-un mare fel scena, care în carte nu m-a îngrozit chiar atât de tare. Altă nepotrivire: Linda Arden cere să fie doar ea judecată pentru crimă, dar în film se face că plouă.

Deci: neconcordanţe care nici măcar nu-şi au rostul, pasaje mişto din carte care în film lipsesc, un Poirot urât şi cu mutră de prost, zero momente în care i se citeşte genialitatea pe faţă (momente care în cărţi apar cam la fiecare capitol), detalii care n-au nici cea mai mică relevanţă şi care nu apar în carte, replici geniale spuse pe tonul cel mai plictisitor cu putinţă. Păcat de munca Agathei, că ăştia cu ecranizarea şi-au bătut joc de ea. Şi aş fi preferat ca măcar cuvintele madame şi monsieur, pe care Poirot le foloseşte foarte des, să fie scrise în franceză. Măcar aşa să fi semănat cât de cât cu Poirot din carte.

 

Reclame

Nu e glumă, da’ e bună!

Ieri am auzit cea mai tare glumă din ultima vreme. Discutam cu cineva şi nu mai ştiu cum am ajuns să vorbim de cărţile Agathei Christie – probabil m-am dat rotundă că la mine a venit Moş Nicolae în avans şi mi-a adus autobiografia mai sus menţionatei. Partenera mea de conversaţie mi-a spus că a citit şi ea câteva cărţi de-ale Agathei, eu am zis că tot câteva, doar vreo 55, şi-atunci a spus cea mai amuzantă chestie pe care o poate auzi un cititor: ”Tu cumperi TOATE cărţile?” Le cumpăr, ce să fac, dacă la pufuleţi cu surprize nu le găsesc…

Da, ştiu, cititul e un sport cam costisitor. Până acum, cărţile Agathei (şi vorbesc strict de romane, nu de jurnal sau autobiografie) m-au costat 854 de lei. Dacă n-ar fi avut reduceri sau dacă le-aş fi găsit pe toate, suma ar fi fost mult mai mare, dar tot aş fi considerat că merită. Vorbim totuşi de cea mai vândută scriitoare, cu 80 de romane la activ, traduse în vreo sută de limbi, nu de vreo nulitate. Eu, una, mă simt norocoasă că am aflat de existenţa ei şi că am ocazia să-i citesc cărţile – cel puţin, o mare parte din ele, iar preţul cărţilor e apă de ploaie comparativ cu valorea lor sentimentală.

Da, ştiu, sunt totuşi nişte bani. Aşa cum nişte bani costă şi pusul unghiilor cu gel, şi hainele sau cosmeticele, că am întâlnit femei care nu-şi permit o carte, dar îşi iau numai ţoale de firmă. Tot nişte bani costă şi pensatul sau epilatul la profesionişti, şi maldărele de cosmetice care expiră până să fie folosite, şi în general cam totul costă pe lumea asta.

Aşa e, de ce să dai banii pe o carte când poţi s-o împrumuţi? Asta merge când ai de unde să împrumuţi şi când nu te pasionează prea tare cititul. Dar când e vorba de scriitoarea preferată, nu te mulţumeşti să împrumuţi o carte şi-apoi să te desparţi de ea. Dar ce vorbesc aici, că mai uşor găseşti cocaină la supermarket decât cărţile Agathei în făcătura asta de oraş. Acum, să fiu sinceră, nici eu n-aş împrumuta vreo carte din colecţie, deci nu pot să am pretenţii…

Aşadar, sunt o nebună care dă banii pe cărţi. Ce să mai zic, Agatha e o scumpă… şi chiar face toţi banii!

Te urăsc cu toată dragostea mea, Agatha Christie!

Anul trecut, prin august, am descoperit-o pe Agatha Christie. Până atunci, auzisem vag numele ăsta şi nu aveam nici cea mai mică idee ce a scris. Mi-am imaginat (nu ştiu de ce) că e un fel de Sandra Brown. Auzisem în treacăt de ”Crima din Orient Express” – filmul, nu cartea -, dar mă interesează filmele vechi la fel de tare cum interesesează pe cineva ce scriu eu aici. Anul trecut însă intrasem în priză, aş fi citit orice – bine că mi-a trecut, că mai aveam puţin şi mă apucam să citesc cărţi de bucate :))

Am citit prima carte. Titlul mi s-a părut cel puţin caraghios: Zece negri mititei. Suna a carte pentru copii. Pentru cei care nu ştiu, e povestea a zece oameni care ajung pe o insulă, invitaţi de un personaj misterios. Rând pe rând, fiecare din ei este ucis – mda, nu e o poveste pentru copii, e de speriat copiii.

Am continuat cu ”Crima din Orient Express”. După ce am închis cartea, mi-am spus că Agatha Christie e foarte, foarte tare, she rocks, ca să zic aşa, şi că vreau să citesc TOATE romanele poliţiste pe care le-a scris. Am intrat pe wikipedia să văd ce a mai scris. O nimica toată, doar 80 de romane şi povestiri scurte… Cei care mă cunosc probabil se gândesc că am renunţat imediat la ideea asta – ei bine, de data asta nu! Până acum, am citit 29 dintre cărţile ei.

Ce vreau eu să spun este că, deşi ador cărţile Agathei, ieri am început s-o urăsc pe autoare. Tot de la wikipedia mi s-a tras…

În romanele ei, există două personaje care fac şi desfac, rezolvă toate crimele, în fine, sunt un fel de şerloci holmşi: Miss Marple şi Hercule Poirot.

Miss Marple e un personaj inspirat de bunica autoarei şi e prezentată ca o domnişoară bătrână dintr-un sătuc liniştit. Bătrâna ajunge de fiecare dată în miezul unei crime şi de fiecare dată e singura care ghiceşte cine e criminalul. De cele mai multe ori stă în fotoliu şi tricotează, toţi cei din jur se agită să afle cine-i capul răutăţilor, iar ea îl dibuieşte în timp ce scapă un ochi sau i se deşiră ghemul. Tare baba, nu?

Hercule Poirot este un detectiv belgian ieşit la pensie care, ca şi Miss Marple, îşi bagă nasul în toate crimele – cu cât mai încâlcite, cu atât mai mişto pentru el. De obicei lucrează cu câte un inspector care pare căzut din lună: adună probe şi nu ştie cum să le interpreteze, trage concluzii pripite… chestii din astea. Poirot se prinde foarte repede cine-i criminalul şi până la final îi tot dă partenerului indicii pe care tăntălăul nu le pricepe, iar la sfârşit… să-ţi dai palme, nu alta: răspunsul e atât de simplu încât nu te mai gândeşti că inspectorul era incompetent, ci îţi spui că tu eşti prostul proştilor, dacă nu ai înţeles ceva ce era la mintea cocoşului. Ce mai, Poirot e dat naibii.

Cred că v-aţi prins deja că îl prefer pe Poirot. Până ieri, am crezut că şi Agatha avea o oarecare afinitate pentru el, altfel nu l-ar fi făcut atât de simpatic. Şi-am citit pe wikipedia una de mi-a stat mintea-n loc: autoarea a declarat că, într-un final, Poirot i-a devenit nesuferit şi că o prefera pe Miss Marple. Asta n-ar fi fost nimic, dar l-a omorât pe Poirot! Naiba să te ia, Agatha! Ştiu că te-a luat, dar să te mai ia o dată!

Bineînţeles, cartea aia va fi ultima din serie pe care o voi citi. Tre’ să îmi pregătesc şerveţelele, batistele, să iau nişte calmante, că nu-i uşor să asişti la uciderea personajului tău preferat. Apoi… hmm… n-am scris în viaţa mea chestii din astea poliţiste, dar cred că atunci voi scrie o poveste în stilul Agathei Christie, şi-o voi ucide pe Miss Marple. Mă hotărăsc eu în ce mod. Păi de ce să moară doar Poirot?

Draga mea Agatha, cu toată dragostea îţi spun: mai du-te, încă o dată, la naiba :))

Notă: am scris chestia asta în mai 2016, dar tot îmi vine s-o drăcui pe Agatha (cu toată dragostea, evident) de fiecare dată când îmi amintesc că l-a omorât pe Poirot 😀

Descrieri pentru selfie :))

În caz că rămâneţi în pană de texte numa’ bune de pus la un selfie despre care n-aveţi ce să spuneţi din capul vostru, m-am gândit să vă sar în ajutor. Noroc că mi-am notat statusurile pe care le puneam (eu sau alţii) pe yahoo messenger, strămoşul Facebook-ului. Luaţi de-aici să vă săturaţi. Cu plăcere!

”Mamă, câţi proşti am în listă!”

”Toţi ţăranii stau pe messenger.”

”Foaie verde solz de peşte, uite prostul cum citeşte.”

”Nu-s, antrenez musca la karate.”

”Care sunt cocalari daţi buzz, ca să fac curat în listă.”

”Chestia haioasă la acest status e că în momentul în care realizezi că acest text e fără sens, e prea târziu pentru a te opri din citit.”

”De mâncat am mâncat, de băut am băut, de futut… mai aşteptăm.”

”Acuma m-am trezit! Pa, mă culc!”

”Nu-s momentan la tastatură, da` dacă ţipi foarte tare la monitor s-ar putea să te aud.”

”Sunt pe invizibil… doar fraierii mă pot vedea.”

”Please, try again never.”

”Vă rog să nu vă deranjaţi să mă deranjaţi… e prea mare deranjul să fiu deranjată.”

”Don`t disturb, let masturb.”

”Sunt oriunde, numai aici nu.”

”E meci… aha, joacă Dinamo, deci mă puteţi deranja.”

”Sunt beat criţă, scrieţi degeaba că nu văd ce scrieţi.”

”Nu-mi stricaţi proasta dispoziție.”

”Bună! Nu-mi pasă!!! Pa!!”

”Vrei să te dai puţin mai încolo ca să intru şi eu online?”

”Nu mai intraţi pe mess, o să ies eu din când în când să vă zic cum este pe aici…”

”Vă doresc o zi bună! Ceea ce nu prea cred…”

”În afară de ceva mai ai de zis şi altceva?”

”Înot pe apa sâmbetei.”

”Availible pentru o singură persoană… ah, de tine am uitat!”

”Sunt pe invizibil, deci fă-te că nu mă vezi.”

”Fac recensământul la piticii de pe creier, dnd că iar le pierd şirul.”

”Stau şi mă uit la avatarele voastre şi la statusurile pline de stres şi mă întreb cum au ajuns atâţia ţărani în lista mea de mess.”

”Dorm ca un îngeraş, nu deranjaţi că daţi de dracu`!”

”Nu pot veni la muncă în weekend şi în toate zilele care se termină cu ”i”.

”Frec menta online.”

”Deranjează-mă tu să vezi cum îți cântă dracii live.

”La mulţi ani celor cu nume de buruieni!”

”Nu sunt la comp, pentru că aştept să fii offline.”

”Am avut o noapte albă; sper să nu am o zi neagră!”

”Ştii rutina… tu îmi scrii un mesaj şi eu îl ignor.”

”La pescuit… nu daţi buzz că-mi speriaţi peştii.”

”Stau şi mă încălzesc la gura frigiderului.”

”Sunt la mare în Laponia, fac plajă.”

”Hell was full, so i`m back.”

”Mă scarpin la ouă, nu mă deranja că poate mă sperii şi le sparg.”

”Sunt aici, nu am cu ce-mi ocupa timpul, dar vreau să par important scriind DND sau BUSY.”

”Mă bălăcesc, dnd că vă stropesc.”

”Mi-e o lene să tastez…”

”Out of my mind, back in five minutes.”

”Prietenii falşi să îmi dea buzz… astăzi fac prezenţa.”

”Sunt departe, foarte departe… în camera alăturată.”

”Sunt plecată, vorbeşte în pungă şi când mă întorc îmi dai punga.”

”Dacă e important spune, dar nu te aştepta să răspund.”

”Dorm, nu mă treziţi că mă deştept.”

”Ieşi de pe mess, că îmi respiri aerul.”

”Nu vă deranjaţi să mă deranjaţi, că nici eu nu mă deranjez să vă răspund.”

”Fac laba, dacă apare ”idle” înseamnă că m-a prins mama.”

”Dă-mi şi mie webcamul ca să-ți văd faţa aia de cur.

”Acum am ţigări, deci puteţi vorbi cu mine că nu mai sunt nervoasă.”

”Sunt în iad să îmi aprind o ţigară.”

”Busy, îmi cos maieul în cot.”

”Sunt la rodeo, călăresc lăcuste; fără buzz că-mi sare lăcusta de sub fund.”

”Pe tron! Aştept să-mi crească barba.”

”Ai ceva să-mi spui? Abţine-te!”

”Stau pe film… mă uit la o canapea…”

”Am plecat să am de unde să mă întorc.”

”Nu vreau să vorbesc acuma, lasă un mesaj şi o să am grijă să-l ignor.”

”Dacă nu răspund înseamnă că ori nu sunt la calculator, ori nu vreau să vorbesc cu tine… dar sigur sunt la calculator!”

”Dacă n-aveţi să-mi daţi bani, nu deranjaţi aiurea.”

”Ocupat, dă un buzz, că oricum am boxele închise.”

”Oare ce vroiam să scriu la status?”

”Nu am, nu vreau, nu pot, nu mă interesează…”

”Don’t disturbe me, i am busy doing nothing.”

 Şi preferatele mele, DND-urile care erau, practic, o invitaţie pentru toţi cei din listă să mă deranjeze :))

”DND, plecat cu capra la pizzerie.”

”DND, epilez găina pe picioare.

”DND, sunt ocupat să văd dacă mă deranjezi.”

”DND, citesc nişte cărţi de joc.”

”DND, aspir… la o viaţă mai bună.”

”DND, mă uit la meciul dintre germani şi nemţi.”

”DND, ultima persoană care m-a deranjat a fost Elodia.”

”DND, gâdil un purice.”

”DND, învăţ găina să cânte rock.”

”DND, o caut pe Elodia, brb când o găsesc.”

”DND, fac manichiura la găini.”

”DND, ascult un cd gol.”

”DND, visez că fac tema la mate.”

”Brb, mă aleargă un melc.”

”DND, sormea la pc, nu da buzz că o să cadă de pe scaun şi poate îşi rupe ceva doamne-ajută.”

”DND, mi-a fugit calculatorul.”

”Brb, mă dau cu sania în frigider.”

”DND, mă împuşc prin spânzurare cu scaunul electric.”

”DND, fumez un pachet de ţigări.”

”DND, dresez furnici.”

”DND, învăţ pisica să latre.”

”DND, mănânc… nu se vede, că am acoperit webu` cu muştar.”

”DND, sunt alergic la fraieri.”

”DND, sunt în Spania la cules de portofele.”

”DND, caut o scobitoare că mi-a rămas pofta de mâncare între dinţi.”

”DND, mi-am pierdut minţile… mă duc să le caut!”

 Sigur că multe nu se potrivesc dar, dacă e să fim sinceri, la selfie-uri oricum nu prea se potriveşte nicio descriere 😀

Inspiraţie şi har divin

Treaba e clară pentru toată lumea: scriitorii se nasc cu o aură invizibilă şi sunt programaţi genetic să scrie. Nu trebuie decât să înveţe alfabetul şi să înşire cuminţi frazele dictate de îngeri – fraze, de altfel, perfecte, care nu mai au nevoie de îmbunătăţiri. Se pogoară duhul sfânt asupra lor şi suflă peste ei har divin, trimiţându-le în ajutor şi sfânta inspiraţie, deci scriitorul n-are nici cel mai mic merit pentru darul cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu, Winnetou, Shiva sau Buddha, în funcţie de regiune.

Ăsta e mitul. Realitatea e cu totul alta.

Treaba stă cam aşa: ai o idee. De fapt ai vreo 5-6 idei care te tot bântuie şi nu ştii pe care s-o scrii mai întâi. Aştepţi vreo câteva zile inspiraţia divină, te prinzi că aştepţi degeaba şi te hotărăşti să-ţi pui creierul la muncă.

Faci o schiţă a poveştii/nuvelei/romanului, cu numele personajelor, legătura dintre ele, acţiunea propriu-zisă şi finalul. Umpli vreo zece pagini şi totul pare atât de clar încât ai senzaţia că o să termini de scris în trei zile.

Îţi ia vreo cinci zile să scrii începutul, pe care-l rescrii de câteva ori pentru că nu-ţi place cum sună. După primele zece încercări, îţi bagi picioarele-n el şi treci mai departe.

Primele două capitole ţi se par ok, deşi nu seamănă cu ce aveai tu în cap când ai făcut schiţa – schiţa aia la care te uiţi ca la hieroglife, pentru că, de entuziasmată ce erai, ai scris într-un limbaj pe care nu-l mai înţelegi. Îţi spui că o să te descurci şi fără ea şi mai scrii vreo două capitole cât de cât bunicele.

În focul creaţiei, te gândeşti să schimbi numele unuia dintre personaje, aşa că parcurgi tot ce ai scris până atunci ca să modifici pe unde e cazul. Observi că primul capitol şi al cincilea n-au nicio legătură între ele, aşa că o iei de la capăt şi rescrii totul.

Te doare capul de nervi, aşa că decizi să te răzbuni pe unul dintre personaje. Creezi unul peste care să dai cu maşina mai încolo, că şi-aşa e nesuferit şi enervant.

Cam pe la capitolul 10, ţi se pare că ai scris cea mai mişto chestie ever. Reciteşti şi vezi că ai scris cu totul altceva decât credeai, că tot textul e plin de neconcordanţe şi că personajul pe care aveai de gând să-l omori e din ce în ce mai simpatic. Mai faci câteva modificări şi reciteşti. Acum e şi mai prost decât înainte. Te-apucă plânsul şi decizi s-o laşi baltă, oricum eşti praf şi n-ar fi ieşit nimic bun.

După vreo săptămână, îţi vine o idee genială cum să dregi romanul. În capul tău ai scris lejer următoarele doişpe capitole, aşa că te aşezi euforică în faţa tastaturii. Dintr-o dată, toate ideile tale îşi fac bagajul şi pleacă pe Coasta de Azur, aşa că te holbezi ca proasta la monitor. Reciteşti câteva fraze din urmă şi încerci să scrii ceva, dar pur şi simplu nu-ţi iese. Tragi aer în piept şi continui să tastezi până găseşti cuvintele potrivite – cel puţin aşa ţi se par până îţi dai seama că tot ce scrii acum n-are nicio noimă în romanul ăsta. Iar te-apucă plânsul şi-ţi spui că de data asta chiar îţi bagi picioarele. Definitiv.

Nu trece o săptămână şi te-apucă dorul de personajele tale. Te gândeşti să mai dai o raită prin roman, măcar să le mai pui în gură nişte vorbe pe care tu n-ai tupeu să le spui şi să-i scoţi din buclucurile în care tot tu i-ai băgat. Scrii câteva scene, atât de proaste încât ţi se face silă de tine şi îţi spui că talentul literar a fost doar în mintea ta. Rescrii, apoi reciteşti. E binişor, dar tot nu e cum trebuie. Mai citeşti o dată totul şi intri în depresie – cu cât rescrii, cu atât apar mai multe greşeli, neconcordanţe şi fraze fără sens.

Te apropii de final. Au trecut câteva luni bune şi ştii deja cam cum ai vrea să se termine, doar că nu vrei să se termine. Eşti deja la jumătatea ultimului capitol şi decizi să dai o raită prin întreaga acţiune, aşa, de despărţire. Te iei cu mâinile de cap – nimic nu se leagă, povestea e de rahat, personajele sunt plictisitoare şi totul e greşit! Nici nu te mai gândeşti la cât ai muncit, la câte nopţi ai pierdut (că ziua n-ai nici timp, nici linişte) şi îţi spui că de data asta chiar renunţi. Tot definitiv.

Scrii o nuvelă ca să nu-ţi ieşi din mână şi când vezi cât de prost a ieşit te gândeşti că romanul nu era totuşi chiar atât de rău. Începi să-l reciteşti şi modifici câte ceva la fiecare paragraf, iar ultimele două capitole le refaci cu totul. Scrii finalul, pe care-l rescrii de vreo opt ori în aceeaşi zi şi de alte câteva ori a doua zi. Şi de alte câteva ori de fiecare dată când îţi aminteşti de el.

Te consolezi cu ideea că asta e, scrii prost, dar e bine că totuşi ai încercat.

În fine, după mult timp i-l trimiţi unei prietene, să râdă şi ea de tine. Spre surprinderea ta, chiar îi place, îţi spune că eşti o adevărată scriitoare şi nu-i vine să creadă că ai rescris fiecare cuvinţel. Şi-atunci îţi spui că tot efortul a meritat.

Nu e niciun har divin şi nicio inspiraţie. E muncă grea de la început şi până la sfârşit, altfel toate cărţile s-ar scrie într-o singură zi. Maxim o săptămână în cazul seriilor. Aşa că nu pot s-o iau ca pe un compliment când îmi spune cineva că am un talent deosebit, un har pe care mulţi nu-l au, pentru că aici e vorba de ambiţia de a duce la bun sfârşit ce ai început şi de puterea de a nu renunţa când e mai greu. Chestie pe care, ce-i drept, n-o poate face chiar oricine.