În căutarea capodoperei pierdute

După ce am colindat mai multe bloguri de cărţi, am ajuns la concluzia că ori nu există carte suficient de bună, ori sunt cititorii prea pretenţioşi. Eu sunt mai căzută din lună şi categorisesc cărţile în ”asta mi-a plăcut” şi ”asta nu mi-a plăcut”. Bănuiesc că nu sunt suficient de mofturoasă. Sau de cititoare.

În România se citeşte. Încă. Doar că nu se citeşte de drag, ci pentru a căuta greşeli şi a strâmba din nas la găsirea lor. Din recenziile de pe bloguri am înţeles mai mult cum nu trebuie să fie o carte decât despre ce e cartea aia.

O carte trebuie să fie capodoperă. Ce anume o face să fie capodoperă, n-am prea înţeles, dar cititorul e dezamăgit dacă nu e capodoperă. Gen ”e o carte bunicică, dar…”

O carte trebuie să fie cât de cât uşor de citit, dar nici prea uşor, că dacă e uşor de citit e superficială şi, clar, nu e capodoperă.

O carte nu trebuie să aibă poveşti siropoase. Sau, dacă are, să se termine tragic. Ca ”Romeo şi Julieta” care, apropo, e capodoperă. Cred.

Dialogurile trebuie să fie cât mai naturale, dar să nu aibă cuvinte vulgare. Adevărul e că un bărbat, într-un dialog natural, nu foloseşte niciodată cuvinte vulgare, oamenii nu înjură când sunt nervoşi, iar adolescenţii, când discută despre cuceririle lor, nu povestesc decât cum s-au conectat spiritual cu fiinţa diafană agăţată în club.

O carte trebuie să fie ori foarte tristă, să plângi cu muci cât o citeşti, ori foarte veselă. A nu se amesteca cele două componente în aceeaşi carte. Păi ori citim ca să râdem, ori ca să plângem, ce capodopera mea facem aici?

O carte bună, da’ bună rău de tot, trebuie să fie fantasy. Nu ştiu de ce, am văzut că astea sunt cele mai lăudate.

O carte bună trebuie să nu fie Irina Binder. Sau Tudor Chirilă. Sau alţii care scriu de inimă albastră.

În concluzie, cartea cu adevărat bună, capodopera mult-râvnită, e doar în capul nostru. Asta dacă nu cumva o scoatem din cap şi-o punem pe hârtie, că văd că din câte s-au scris până acum, nimic nu-i prea bine. Aştept recenzia unui autor care-şi face praf opera sau, după caz, capodopera. 😀

Later edit: Cea mai bună definiție a unei cărți bune a dat-o Dorina Dănilă: ”Dacă o carte care-ți vine în minte multă vreme după ce ai citit-o, nu e o carte bună, atunci eu nu mai înțeleg conceptul de carte bună.” 🙂

Anunțuri

Caligrafia, bat-o vina!

Singura dată când am scris frumos a fost în clasa întâi, când scrisul era standard pentru toată lumea. Apoi fiecare a început să-şi personalizeze caligrafia, iar eu am personalizat-o de nici eu n-o pot descifra câteodată :))

Am citit ieri una bună: ”Scriitorii au scrisul de mână urât pentru că gândesc mai rapid decât pot scrie”. Păi, m-am liniştit! Am o scuză. ACUM am o scuză, pentru că în clasele primare nu aveam – atunci aveam doar puncte scăzute la lucrări din cauza scrisului, critici din partea alor mei, tot din cauza scrisului (printre altele) şi un enervant sentiment de vinovăţie că nu scriu şi eu frumos ca alţi copii. Aici erau incluşi toţi ceilalţi copii din cartier, din şcoală, din galaxie, practic eu eram singura fiinţă din univers care scria naşpa. Mama lui de scris! Dacă mi-ar fi spus cineva că voi fi pasionată de scris, n-aş fi crezut!

Nu pot spune că n-am încercat să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Cred că în fiecare an încercam un nou stil, pentru că un singur stil infect nu ajungea, îmi trebuiau mai multe. Nu vreau să mă gândesc câte păduri am prăpădit cu tentativele mele de a scrie citeţ, câtă tonă de maculatură am irosit, ca să nu mai pun la socoteală camioanele de pixuri pe care le-am consumat în încercarea – total inutilă – de a scrie mişto, ca toţi ceilalţi oameni de pe planetă.

Vă daţi seama ce binecuvântare a reprezentat pentru mine calculatorul. Nu doar că nu mai trebuia să-mi fac griji în privinţa caligrafiei, dar puteam alege orice font voiam, iar unele imitau destul de bine scrisul de mână. Adio scris neciteţ, adio tăieturi şi corecturi… sau nu.

Deşi, după ce am scăpat de şcoală, ar fi trebuit să nu mai pun mâna pe pix niciodată – şi ar fi fost o decizie înţeleaptă -, m-am încăpăţânat să-mi scriu poeziile în caiete. Apoi să le rescriu, fiind convinsă că de data asta pot să scriu mai frumos. Vezi să nu! N-aveam altceva de făcut decât să-mi transcriu textele bacoviene dintr-un caiet în altul, încet, fără grabă, fără stres. Nici măcar de atâta lucru n-am fost în stare.

De ceva timp, piticii de pe creier mi s-au trezit din hibernare şi m-am gândit că ar fi mişto să umplu biblioteca sau măcar un răftuleţ cu tot ce am scris şi tot ce mai intenţionez să scriu. Am căutat pe Google sfaturi despre cum aş putea să-mi îmbunătăţesc caligrafia şi cam peste tot m-am lovit de aceeaşi idee: practica e mama şi tatăl şi bunica şi străbunica şi toţi morţii mă-sii de caligrafie. Auzi poantă! Exersez de 24 de ani şi nu s-ar zice că am ajuns la vreun rezultat satisfăcător. Cel mai bun sfat ar fi fost ăsta: ”Las-o baltă”. Nu că aş fi ţinut cont de el…

Până la urmă, ideile contează, nu cât de artistic arată literele. Hai că m-am enervat! Mă duc să iau o duzină de caiete, un bax de pixuri, şi mă apuc de scris. Apoi de transcris. Apoi de rescris. Nu de alta, dar biblioteca abia aşteaptă să fie umplută cu ideile mele şi nu vreau s-o dezamăgesc :))

Text postat pe Facebook prin aprilie, ca s-o conving pe mama să nu mai facă mișto de caligrafia mea. N-am convins-o.

 

Ce mi-a mai plăcut pe internet (6)

1. Ghid de scriere în online

2. 7 motive pentru care nu-mi plac romanele de dragoste

3. Pe facebook ai cererile de prietenie pe care „le cere” poza ta de profil!

4. Cele două mari mituri nocive ale scrisului

5. Când nu vor editurile să te publice…

6. Si deci citim sau nu carti de dezvoltare personala?

7. Cum să exploatăm femeile în 3 pași simpli

8. Prima lectie care trebuie predată la școală

9. Veganismul este al doilea mare păcat de moarte al omenirii

10. Cum să-i explic copilului…

11. Meșterul Manole, mai mult decât un simbol

12. De ce n-a tăiat Moromete mai mulți salcâmi?

 

”Crăciunul lui Poirot” pe înţelesul necunoscătorilor

Prima dată când am citit articolul Mirabelei  am văzut roşu în faţa ochilor. Probabil din cauză că scria despre o carte cu coperta roşie. Sau pentru că, din toate cărţile din lume, s-a găsit să strâmbe din nas tocmai la una cu Poirot. Cert e că, după ce am tras aer în piept, am băut o ciocolată caldă şi am fumat ‘şpe ţigări, mi-am dat seama ce nu-mi convenea.

Că n-a dat-o pe spate Agatha Christie, chiar nu e mare scofală. Ştiu foarte bine că nu avem aceleaşi gusturi literare şi probabil nici eu n-aş scrie cine ştie ce ode dacă aş citi, să zicem, ”Harry Potter”. Problema e articolul în sine – e incomplet şi pare superficial. Eu am avantajul de a fi citit cartea (de două ori), dar cineva care n-a citit-o n-ar şti la ce să se aştepte. Articolul e mai puţin despre poveste şi mai mult despre cum n-a impresionat-o pe ea Agatha Christie. Dacă ar fi spus ”e un roman de căcat şi cine-l citeşte mă-sa-i curvă”, tot aş fi fost mai mulţumită decât de ”în toiul scandalului cineva moare”. Cine, mai exact? Moş Crăciun? Motanul familiei? În fiecare roman al Agathei moare cineva, deci n-am aflat nimic, aşa că am să completez eu povestea.

Bătrânul Simeon Lee, un tip putred de bogat, îşi invită toţi copiii la el de Crăciun, inclusiv pe Harry, oaia neagră a familiei, pe care nu prea-l suporta nimeni. Ce-i drept, nici moşul nu era prea iubit, iar copiii şi nurorile au acceptat invitaţia doar pentru a nu fi tăiaţi de la porţia de bani. Aşa cum bănuiau toţi, bătrânul nu-i chemase pentru că ar fi dat-o brusc în sentimentalisme, ci pentru a-şi bate joc de ei. Îi cheamă pe toţi în camera lui şi spune câte ceva de dulce fiecăruia în parte. Puţin mai târziu, e găsit mort, vine inspectorul-şef Sudgen, apoi Poirot, care află relativ repede cine i-a făcut de petrecanie.

Şi-acum, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu cărţile astea, să lămuresc câte ceva…

”E genul de scriere care se citeşte într-o singură seară, îţi menţine în timpul lecturii interesul viu, dar apoi uiţi de acea poveste ca şi cum nu ai fi citit-o niciodată”. Depinde de carte. Eu le recitesc acum în ordine cronologică şi cu mai multă atenţie decât prima dată (da, recunosc, la început le citeam şi eu cam superficial, mă interesa mai mult cine e criminalul decât ce se întâmplă pe parcurs). Câteodată am tendinţa să uit ce am citit dar – în pana mea! – am citit peste 50 de cărţi din serie, e normal să nu mai ştiu ce s-a întâmplat în fiecare. Dar primele două, ”Zece negri mititei” şi ”Crima din Orient Express”, n-am să le uit câte zile oi avea.

”Îmi displac aceste dovezi care apar de cine ştie unde. Scoate Hercule din buzunarul de la spate răspunsuri pe care cititorul nu avea de unde să le ştie şi rezolvă cazul în timp ce tu citeşti nedumerit.” Chiar aşa să fie? Simeon Lee a spus că e dezamăgit de fiii lui şi că speră că i s-au născut fii mai buni, chiar dacă sunt nelegitimi. Asta a fost prima. Când i-au descoperit cadavrul, nora lui a citat din Shakespeare: ”Dar cine-ar fi crezut ca bătrânul să aibă atâta sânge într-însul?”, chestie de care se tot leagă Poirot (că sigur semnifică ceva, pentru că un bătrân atât de firav nu putea avea atâta sânge). Asta a fost a doua. Inspectorul-şef Sudgen, sosit la locul crimei, îi spune lui Poirot că bătrânul l-a chemat la el de două ori într-o zi, iar lui Poirot chestia asta i se pare suspectă (sincer, mie tipul mi s-a părut dubios din prima clipă). Asta a fost a treia. Bătrânul majordom îi tot încurcă între ei pe Harry şi pe inspector, şi crede că are probleme cu vederea. Asta a fost a patra. Poirot îşi cumpără o mustaţă falsă DUPĂ ce studiază tabloul bătrânului Lee şi DUPĂ ce reaminteşte replica mortului, că speră că i s-au născut pe undeva fii mai buni decât ăia legitimi. Cine nu avea mustaţă dintre fiii lui Simeon Lee? Asta a fost a cincea. Sunt suficiente dovezile astea apărute pe parcurs sau le-a scos Poirot din buzunarul de la spate? :))

O mică precizare pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu agathele şi poiroţii: în fiecare carte, Poirot oferă tot timpul indicii. Tot timpul! Nimeni nu se prinde, nici partenerii lui, nici cititorul, iar la sfârşit, când oferă rezolvarea cazului (aia e partea mea preferată), rămâi trăsnit, pentru că nu înţelegi de unde le-a scos. De fapt, el nu le scoate, ci doar pune cap la cap indiciile pe care toată lumea le are sub nas de la bun început.

Nu sunt fană a genului poliţist. Până la Agatha Christie, n-am citit astfel de cărţi şi probabil nu voi citi nici după ce voi termina seria. Şi poţi spune orice despre Agatha, dar te asigur că e mai profundă decât crezi şi decât credeam eu la început. Despre asta însă, în alt episod 😀

Cât te dezvoltă cărţile de dezvoltare personală

Cine a zis că românul nu mai citeşte probabil n-a luat în calcul cărţile de dezvoltare personală. Ştiţi voi, chestiile alea care cică te-ar învăţa cum să te descurci în viaţă, în relaţii, la serviciu şi cum să te minţi singur că poţi răsturna munţii. Am citit şi eu câteva cărţi de gen, mai mult ca să mă distrez, aşa că vi le povestesc şi vouă, ca să vă distraţi şi voi şi, dacă se poate, să vă salvez banii pe care i-aţi fi dat pe basme.

 

  1. Gary Chapman – Cele cinci limbaje ale iubirii

Ideea cărţii este că fiecare om are propriul limbaj al iubirii, adică vrea ceva anume de la celălalt ca să se simtă iubit, iar nenea ăsta ne învaţă cum să vorbim pe limba partenerului. Noroc cu el, altfel cine s-ar fi gândit că într-o relaţie funcţională trebuie să-i oferi celuilalt ce-şi doreşte? Omul ăsta a descoperit apa udă :))

Cele cinci limbaje sunt după cum urmează:

  1. Declaraţiile (cuvinte de laudă, complimente, încurajări, minţit mişto şi altele ca acestea)
  2. Timpul în doi (zău, cine s-ar fi gândit că un cuplu trebuie să petreacă timpul împreună? Tipul ăsta merită o medalie!)
  3. Darurile (aici se includ nu numai cadourile materiale, ci şi chestiile de la punctele 1 şi 2, că şi astea sunt tot daruri)
  4. Serviciile (extraordinar, gagiul s-a prins că o relaţie merge mai bine dacă partenerii fac chestii unul pentru celălalt. Aproape că-mi vine să-i fac statuie!)
  5. Contactul fizic (aici se includ mângâierile, îmbrăţişările şi sexul – adică, într-un final, tipul s-a prins că sexul e important. Mă duc să caut material pentru statuie!)

Sfaturile alea obosite de genul ”Iubirea este o alegere şi fiecare partener trebuie să înceapă alegerea chiar de acum” or fi prinzând în lumea imaginară a autorului sau în bula lui, unde singura chestie pe care o mai ai de reparat în viaţă e relaţia/căsnicia. În România normală, cartea asta nu poate fi decât carte de bancuri. Nu scrie nicăieri cum s-o scoţi la capăt când pleci la muncă înainte de răsărit şi te mai întorci pe-aproape de al doilea răsărit, când staţi cu părinţii/socrii, când aveţi datorii şi facturi neplătite, când unul e în România şi celălalt pe unde a avut norocul să găsească de lucru. Nu, nimic de genul ăsta. Cuplurile alea din carte sunt teribil de odihnite şi altă grijă n-au decât să se gândească ce le mai lipseşte.

 

  1. Sherry Argov – De ce bărbaţii se însoară cu scorpii

Aici, ”scorpie” nu este folosit cu sensul de femeie ticăloasă, care şterge cu bărbaţii pe jos şi le face viaţa un iad. În cartea asta, scorpia e femeia sigură pe ea, care ştie ce vrea de la viaţă în general şi de la bărbat în special, care nu se dă de ceasul morţii că n-are verigheta pe deşt, care gândeşte cu propriul creier şi n-are nevoie de un prost care să-i spună că locul ei e la cratiţă, o femeie care se respectă suficient încât să nu-şi piardă minţile când vede o pereche de nădragi şi care se simte bine în pielea ei. Practic, o femeie normală.

Gagica asta începe să dea sfaturi femeilor normale cum să pună mâna pe Făt-Frumos, că deh, cât oi fi tu de deşteaptă, tot e mai bine să ai un sufleţel lângă tine. Deci, dacă vrei să prinzi peştişorul de aur, iată cam ce trebuie să faci:

  1. Să fii o femeie puternică şi demnă – suficient de puternică şi demnă încât, când o să-l vezi leşinat de dragul tău, cu privirea de viţel şi cu inelul în mână, pregătit să te adore tot restul vieţii lui, să-i dai decisiva: ”S-o trimiţi la cratiţă pe mă-ta!”
  2. Să nu te laşi călcată în picioare, dominată şi manipulată. Ideal ar fi să-l contrazici tot timpul, ca să vadă că eşti independentă.
  3. Să nu-i arăţi că vrei să faceţi sex (mai bine frigidă decât nimfomană, ce naiba!), iar dacă totuşi faci sex cu el (deşi ar fi mai bine să-l amâni cât poţi de mult) gândeşte-te doar la plăcerea ta. Pe el dă-l naibii, doar nu te culci cu el ca să-l faci pe el să se simtă bine!
  4. Să nu-i dai de înţeles că vrei să te măriţi cu el. Din contră, dă-i de înţeles că vrei să te retragi din relaţie. Orice bărbat zdravăn la cap vrea să se însoare cu una care-i dă papucii :)) Culmea, în alt capitol, tuta asta zice că nu trebuie să-i forţezi mâna – că vrăjeala cu ”mă fac că plec doar ca să mă ceri de nevastă” nu înseamnă să-i forţezi mâna.
  5. Să nu fii prea drăguţă cu el, pentru că – zice tuta – el o să creadă că eşti drăguţă cu orice bărbat. Deci fii jigodie. Sigur îl cucereşti. N-o să-şi mai dorească nimic altceva decât să fie umilit de prea importanta ta persoană pentru tot restul vieţii lui.

 

  1.  Alan H. Cohen – Viaţa ca o ţeapă

Partea cea mai tare la cartea asta e povestea autorului care spune că dirigintele unor cursuri de ”reintegrare în viaţa activă” s-a sinucis la şase săptămâni de la începerea cursurilor. Adică un individ plătit pentru a-i învăţa pe oameni cum să se descurce în viaţă s-a descurcat atât de bine încât şi-a făcut felul. Ceea ce, cred eu, spune destul de multe despre cât de eficiente sunt cărţile de genul ăsta.

Cartea colcăie de sfaturi despre cum să nu mai fii ţepuit şi de clişee obosite: să nu-i pui pe ceilalţi mai presus de tine, să-ţi asculţi intuiţia, să nu-i laşi pe alţii să aleagă pentru tine, să gândeşti pozitiv, să renunţi la prejudecăţi, să lupţi pentru ce-ţi doreşti, să faci doar ce-ţi place, să ignori idioţii, să accepţi oamenii aşa cum sunt, să te hrăneşti corect şi să dormi suficient. E ceva ce n-aţi mai auzit de o milion de ori până acum? Aşa mă gândeam şi eu. Am dat 7 lei ca să citesc că apa e udă şi roata e rotundă.

 

  1. Hannes Stein – Cum m-am lăsat de gândit

Am cumpărat cartea asta pentru că m-a amuzat titlul. Nu ştiu cine ar vrea la modul serios să devină prost, dar dacă vrea totuşi cineva, iată paşii.

Pasul 1 – evită disputele, fii întotdeauna de acord cu ceilalţi, fii o oaie din turmă.

Pasul 2 – Fii cât mai religios, patriot, tradiţionalist. Mai pe scurt, român. Şi mai pe scurt: Coaliţia pentru Familie :))

Pasul 3 – dovedeşte-ţi simţul umorului. Fă haz de necaz, râzi la glume proaste şi uită-te la emisiuni de divertisment.

Pasul 4 – consideră-te cel mai tare din parcare, iar pe cei care te critică trimite-i la naiba (chiar/mai ales dacă au dreptate).

Pasul 5 – să nu taci niciodată. Vorbeşte mult, cât mai mult, mai ales despre chestii pe care nu le cunoşti.

Pasul 6 – aderă la o religie extremistă şi fii cel mai fanatic dintre fanatici. Autorul recomandă islamismul, dar merge orice altceva. Orice religie dusă la extrem anulează gândirea, aşa că fuga la pupat de moaşte şi marşul pentru normalitate :))

Pasul 7 – renunţă la citit. Şi ai grijă să nu te mai reapuci câte zilişoare vei avea.

Pasul 8 – consumă droguri, apucă-te de băut şi, în combinaţie cu ceilalţi şapte paşi, creierul tău va deveni mai neted decât funduleţul unui bebeluş.

That’s all. Prosteală plăcută! 😀

Am lăsat la sfârşit cele trei cărţi care au pretenţia că mă învaţă cum să scriu. Bine că nu m-am apucat să le citesc înainte să scriu primul roman, că-mi făceam praf stilul! Am găsit în ele câteva sfaturi bune şi multe încurajări să continui, dar de învăţat n-am învăţat decât atât: să nu mai dau banii pe cărţi de genul ăsta.

Dacă oricare din cărţile astea de dezvoltare personală ar servi pe tavă reţeta fericirii, a iubirii şi a succesului, lumea ar fi plină de cupluri fericite, oameni realizaţi şi scriitori plătiţi la adevărata lor valoare. Costă maxim 30 de lei să afli cum să ajungi în rai înainte să mori, cum ar veni, fericirea e cum nu se poate mai accesibilă. Mă rog, fiecare e liber să-şi facă iluzii… Eu am o singură curiozitate: ce cărţi de dezvoltare personală au citit Bill Gates, Mark Zuckerberg sau Steve Jobs? Sau n-au avut timp de aşa ceva, pentru că au fost prea ocupaţi să muncească pentru a ajunge cineva? 😀