Parcă era altfel acum zece ani…

Ce-i drept, acum zece ani eram… cu zece ani mai tânără, cu multe kile mai slabă şi n-aveam nevoie de internet ca să comunic cu lumea. Nici nu aveam internet, dar nici nu-mi trebuia, pentru că oamenii cu care îmi făcea plăcere să vorbesc erau destul de aproape, geografic vorbind, sau cel puţin aveau numărul meu de telefon şi nu se sfiau să-l formeze dacă aveau chef de vorbă.

Nu zic că internetul nu m-a ajutat. M-a ajutat să constat că, între timp, oamenii au devenit negativişti, cârcotaşi, puşi pe ceartă. Le-a pierit cheful de comunicare şi l-au înlocuit cu cel de criticat şi combătut. Nu mai poţi să spui o vorbă fără s-o interpreteze sau să te contrazică, zău aşa…

Nu bag mâna în foc că am dreptate, dar mi se pare că, acum, oamenii sunt mai rasişti, mai intoleranţi, homofobi şi hateri decât erau acum zece ani. Sau poate erau şi atunci, dar nu îşi exprimau ura cu atâta mândrie, de parcă ar fi o mare ispravă să fii mereu contra. Ţara lui contra – ăştia suntem.

Dacă acum zece ani aş fi povestit prietenilor despre ultima carte citită, spunându-le şi un citat-două, n-ar fi crezut (cum se întâmplă acum) că vreau să mă dau mare. Pentru că acum zece ani era ceva normal să citeşti, nu era snobism sau motiv de laudă. Ar fi luat de bun faptul că am vrut să împărtăşesc cu ei o bucurie, aşa cum se face de fapt între prieteni.

Dacă acum zece ani aş fi spus cuiva un citat, doar aşa, pentru că mi s-a părut interesant, lumea ar fi rezonat cu acel citat sau nu. Simplu. E un amărât de citat, dacă nu-ţi atinge vreo coardă sensibilă sau un neuron te faci că nu l-ai auzit. Asta s-ar fi întâmplat acum zece ani. Azi, dacă spun un citat şi vreun individ se trezeşte că nu-i place, zice că l-am postat ca să strâng like-uri sau ”stai aşa, că n-ai dreptate”. Sau ce-i mai trece prin cap, totul e să fie ceva negativ.

Acum zece ani, oamenii vedeau mai mult partea bună a lucrurilor şi nu simţeau nevoia să arate că ei au întotdeauna dreptate, chiar şi în cele mai banale chestii. Se întâmpla să mă înşel într-o privinţă, mare lucru, râdeam şi mă bucuram că am mai învăţat ceva. Nici cel care avea dreptate nu primea vreo medalie, nici pe mine nu mă omora nimeni dacă mă înşelam. Acum însă parcă am vrea să participăm cu toţii la concursul ”cine e deţinătorul adevărului absolut şi le ştie pe toate”. Încă nu s-a desemnat câştigătorul.

Acum zece ani, nu aveam tupeul ăla jegos să criticăm PE FAŢĂ preferinţele altora, decât dacă ne afectau cumva. Acum am auzit de libertatea de exprimare şi întindem de ea ca de ciungă. Acum zece ani, unui tip cu plete şi cu tricou de rocker nu-i spunea nimeni că e satanist, pentru că lumea nu prea ştia ce înseamnă termenul ăsta şi nu se grăbea să arunce cuvintele aiurea. Acum e de ajuns să arunce un ochi pe wikipedia ca să afle ce înseamnă satanismul, dar nici nu se deranjează… oamenii sunt prea ocupaţi să denigreze şi să speculeze, n-au ei timp de citit câteva cuvinte…

Acum zece ani, un ateu era pur şi simplu un om care nu credea în Dumnezeu, sfinţi şi draci. Nu era nici satanist, nici pericol public, nici terorist sau mai ştiu eu ce… Asta înseamnă că, acum zece ani, oamenii gândeau mai clar. De fapt, gândeau, punct. Au trecut zece ani, câteva apocalipse şi am trecut prin atâtea schimbări, am ajuns în era informaţiei, practic umblă câinii cu informaţiile în coadă, iar noi ne purtăm ca pe vremea inchiziţiei. E drept că nu ardem pe nimeni pe rug, dar concepţiile şi apucăturile tot cam alea sunt…

Acum zece ani, oamenii se ruşinau dacă se întâmpla să comită vreo greşeală gramaticală sau de exprimare. Acum se supără dacă îi corectezi, ce, gramatica e importantă sau ideea pe care o exprimă?

Oamenii au devenit atât de extremişti, de negativişti, de critici şi superficiali, încât mă întreb unde e evoluţia aia de care vorbesc toţi. Mie nu mi se pare că am evoluat, din contră, o luăm razna din ce în ce mai tare. Şi pare să ne facă plăcere. Ar fi şi culmea să evoluăm, dacă ne tot punem contra evoluţiei!

Reclame

Cum recunoşti o femeie îndrăgostită

Dacă nu ştii cum e o femeie îndrăgostită, uită-te la un căţeluş care dă din coadă şi e gata să-şi sufoce stăpânul cu atâta dragoste. Ei, cam aşa e şi femeia, doar că ea chiar reuşeşte să-şi sufoce partenerul. E suficient să o asculţi vorbind despre obiectul adoraţiei ei (să-l numim, generic, ”iubi”) şi te prinzi cam cât de căzută e. Nici cel mai şmecher Făt-Frumos din basme nu are atâtea calităţi câte are iubi al ei!

Dacă îl cunoşti pe individ şi o auzi vorbind despre el, mai că-ţi vine s-o duci la oftalmolog, pentru că pare să aibă nişte probleme grave de vedere. N-are rost să deranjezi oftalmologul degeaba, tipa e doar îndrăgostită. Adică e mai grav decât credeai.

Iubi e frumos.

Practic, nu există vreun termen de comparaţie. Ştii care e cel mai mişto bărbat de pe planetă? Nici ea nu ştie dar, cu siguranţă, ăla e urât pe lângă iubi. Poate că tipul e un obez chel, cu strabism şi un picior de lemn. Ea nu vede nimic din toate astea. Şi, oricum, sufletul contează.

Iubi e deştept. Pardon, e genial.

Îl ştii pe Einstein? Pe lângă iubi, ăla era prostul proştilor! Sigur, iubi nu e om de ştiinţă, a fost multiplu campion la corijenţe în şcoală, dar dacă ar avea chef ar putea scorni şi el nişte teorii de i-ar lăsa pe toţi cu gura căscată. El are însă alte preocupări şi, în plus, fiind modest, nu vrea să devină celebru pentru inteligenţa lui sclipitoare.

Iubi este romantic. Cel mai romantic.

Când îi postează câte o manea pe Facebook sau îi aduce un buchet de curu` găinii (că trandafiri primesc toate proastele), o dă grămadă. Îi aduce şi cafeaua la pat, ce contează că ori e rece, ori a pus într-o singură ceaşcă un kil de zahăr, ori n-a pus deloc? Contează că e romantic, da?

Iubi e îndrăgostit nebuneşte de ea.

Atât de îndrăgostit încât ar încuia-o în casă (dacă n-a făcut-o deja) ca să se bucure numai el de ea. Ar pune stăpânire pe telefonul ei şi pe contul de Facebook (dacă n-a pus deja) ca să se asigure că nu există alt iubi în viaţa ei. I-ar citi gândurile, să fie sigur că nu se gândeşte la altul. Dacă nu i le-o fi citit deja.

Nu încerca să-i explici diferenţa între dragoste şi posesivitate, că oricum nu pricepe.

Iubi e foarte, foarte fidel.

De când a cunoscut-o pe ea, iubi nu s-a mai uitat la altă femeie. Dar ce zic eu uitat? Nici nu s-a mai gândit la altă femeie, n-ar face-o nici dacă ar fi înconjurat de finalistele de la Miss Univers sau îngeraşele de la Victoria`s Secret, a şi uitat că mai există alte femei pe lume (care nu-i sunt rude) şi nici măcar nu i se scoală la filme porno. Ah, stai, nu are voie să se uite la aşa ceva :))

Iubi e cel mai bun la pat.

Nu contează dacă a mai avut unul sau o sută înainte, el e cel mai bun. Ar putea, la o adică, să fi fost virgină până l-a cunoscut pe el, sigur nu există altul mai bun, nu că ar fi tentată să afle… Chiar dacă iubi suferă de ejaculare precoce şi micul lui prieten nu numai că e mic, dar e de-a dreptul microscopic, pentru ea nu contează. În cele 30 de secunde în care prestează, iubi e cel mai tare!

Ar fi mişto s-o înregistrezi când îl ridică în slăvi şi-i atribuie calităţi pe care nici prinţii din poveşti nu le au. Peste câteva luni, va vorbi, sictirită, despre mitocanul ăla urât, gelos, prost şi impotent. Ai ghicit, e vorba chiar de iubi! Femeile sunt chioare de-a binelea când sunt îndrăgostite, dar şi când le trece… chiar şi Făt-Frumos devine, în opinia lor, un porc misogin. Iar fostul iubi este, bineînţeles, cel mai mare porc!

Ce mi-a mai plăcut pe internet (7)

1. Nic. Ultima lecție

2. Cea mai grea iarnă

3. Civilizația înseamnă cartofi prăjiți gratis

4. Scopul familiei nu e procrearea

5. Caracterizarea personajului Ilie Moromete

6. Lăbarul de internet și tuta în căutarea iubirii adevărate

7. Confesiunea unei femei care nu își dorește copii

8. Câteva lucruri despre dimensiunea cricului românesc

9. Atrofierea puterii de decizie

10. Unde ne grabim?

11. Profesori care predau ca-n evul mediu

12. Povestea lui Steve Jobs

 

Mituri şi prejudecăţi: nu eşti scriitor dacă nu publici

Cea mai sigură cale de a enerva un scriitor e să-i spui că nu e scriitor adevărat dacă nu publică. Ar trebui să fie legal să strângi de gât oamenii care spun tâmpenia asta, care pur şi simplu îşi bagă picioarele în toată munca ta şi care nu doar că nu te apreciază nici cât negru sub unghie, dar te mai şi consideră proastă ca noaptea. Breaking news pentru dăştepţii ăştia: scrisul nu înseamnă doar frecarea unor taste, geniilor care sunteţi voi genii!

Scrisul presupune alegerea unor nume, să zicem vreo zece, că şi personajele sunt fiinţe şi trebuie botezate. Iar botezul ăsta nu e treabă tocmai uşoară dacă eşti o ameţită care uită numele unui om în timp ce face cunoştinţă cu el.

Scrisul presupune să dai viaţă celor zece personaje. Să le pui vorbe-n gură, să le atribui tot felul de calităţi şi defecte, să creezi legături între ele. Şi totul trebuie să pară real.

Scrisul presupune să creezi situaţii, să te pui în pielea fiecărui personaj, să ţii cont de personalitatea fiecăruia ca să scrii cum se descurcă în situaţia aia. Şi să te pui în pielea a zece personaje care par să se schimbe de la o pagină la alta… e muncă, frăţioare!

Să fii scriitor nu înseamnă doar să scuipi nişte cuvinte în word, apoi să dai iama în edituri ca pisica la smântână. Să fii scriitor înseamnă un efort intelectual aproape continuu, un carusel de emoţii, îndoială de sine, disperarea că nu vei reuşi niciodată să termini. Înseamnă SĂ CREEZI chiar şi atunci când eşti distrus moral, să ai ambiţia de a duce treaba la bun sfârşit, să te apuci de scris ca de luptă şi să nu cedezi oricât de greu ţi-ar fi.

Să fii scriitor înseamnă să evoluezi cu fiecare nuvelă, cu fiecare roman, şi să fii conştient că încă mai ai de muncă. Să nu renunţi şi să îţi păstrezi entuziasmul. Să ştii că întotdeauna e loc de mai bine şi să munceşti ca să scrii mai bine. Să reuşeşti să scrii în nişte condiţii în care alţii abia ar reuşi să gândească.

Să crezi că un astfel de om – luptător, ambiţios, un om care crează ceva din nimic – e un trântor pe care nu-l duce capul să facă altceva, demonstrează foarte clar care dintre voi e de fapt prostul!

Ce faci mâine?

Ce-a trecut timpul… a mai rămas doar o zi până la ”sărbătoarea iubirii”.

Facebook nu va mai fi albastru, ci roşu. Vom vedea roşu în faţa ochilor de atâtea inimioare. Wait, deja le vedem de vreo două săptămâni :))

Dacă de Crăciun ne enervează colindele şi îndemnul ”fii mai bun”, iar de Paşte suntem indispuşi dacă starea vremii nu ne permite să ieşim la un grătar (că de-aia e Paşte, să ne îndopăm, de parcă n-am mai pune apoi nimic în gură până la Paştele următor), pe 14 februarie nu ne mai enervează nimic. Suntem zen, logic… doar suntem îndrăgostiţi!

Glumeam. Ne enervează şi sărbătoarea asta. Care nu e luată din calendar, dar e mai sărbătorită decât Paştele şi Crăciunul la un loc. Putem să ne enervăm şi într-o astfel de zi în care dragostea pluteşte în aer. Nu mai poţi să respiri fără să îţi intre în gât un ursuleţ de pluş, o inimioară de ciocolată, o inimioară de pluş, o inimioară din trandafiri, o inimioară din frişcă, o inimioară de orice fel. Dulce să fie. Şi roşie.

Oricât m-aş strădui să fiu zen, aşa cum îi stă bine unei îndrăgostite, după o astfel de zi mi-e rău. Mă îmbolnăvesc de atâta dulcegărie, de atâta romantism forţat, de atâta ipocrizie.

Ce ar putea să mă enerveze într-o astfel de zi, în care îmi mai şi sărbătoresc numele de botez? Pe scurt…

– cuplurile care îşi celebrează iubirea masându-şi reciproc amigdalele în văzul întregii lumi;

– femeile care aşteaptă cadouri, că doar aşa se demonstrează dragostea, cu cadouri…

– femeile care se laudă cu darurile primite ca şi cum ele, darurile, ar fi un barometru al sentimentelor pe care i le poartă bărbatul din dotare; n-am văzut să se fi lăudat vreuna cu o ciocolată, o garoafă (ele vor de la zece trandafiri în sus) sau o carte, toate se dau rotunde cu smartfoane şi aifoane, cu chestii de firmă (mi se pare normal, dacă îţi aduce vreun parfum no name cică nu te iubeşte), cu biletele pentru excursia în Bora Bora, cu sticla de şampanie sau cu masa de la restaurantul unde a scos-o domnul;

– femeile care se plâng că sunt singure de ziua îndrăgostiţilor. Cum vine asta, în rest te lauzi că eşti singură, că nu s-a născut bărbatul care să te merite, dar azi te plângi?

– femeile care îşi amintesc că sunt îndrăgostite doar cu ocazia asta;

– femeile aflate într-o relaţie (chiar dacă e un jaf de relaţie, vai de steaua ei) care le râd în nas suratelor singure (şi mai fericite decât ele);

– avalanşa de melodii romantico-erotico-leşinate difuzate la radio, tv, cuptorul cu microunde, epilatorul electric şi fierul de călcat. Efectiv, nu poţi să bagi nimic în priză fără să auzi un cântec numai bun de tratat insomnia;

– textele dulcege despre frumuseţea iubirii postate de cele care, cu o săptămână în urmă, postau despre cât de dobitoci sunt bărbaţii. Nu toţi, doar ai lor.

– femeile care visează romantisme roz pe pereţi. Domnilor, faceţi şi voi puţin pe căţeluşii, daţi puţin din coadă, apoi puteţi redeveni voi înşivă. Până la 1 martie.

– cuplurile care îşi postează unul altuia pe profilul de Facebook inimioare şi fluturaşi, să vadă toată lumea ce mult se iubesc (şi să se oftice ăia care nu se iubesc); dacă vreţi să demonstraţi ceva, să ştiţi că noi nu vă credem. Sau nu ne interesează.

Ce voi face mâine? Mă voi delecta cu o cafea şi voi bea o carte. Pardon, invers :)). Mă voi uita la o comedie fără strop de romantism în ea. Sau mai bine la un thriller. Voi scrie ce-mi va trece prin cap. Deci, voi face tot ce fac de obicei. Şi probabil îmi voi măsura glicemia, că la cât lapte şi miere va curge pe Facebook mă simt în pericol :))