Ce nu-mi place la cărţile Agathei Christie

 

Să nu existe discuţii, nu m-am plictisit de Agatha. O iubesc ca la început, dar nu fac parte din categoria ipocriţilor care spun că scriitorul lor preferat e perfect. Plus că tocmai am citit o carte care m-a plictisit teribil, aşa că mi-a venit pofta să dau cu lady Agatha de toţi pereţii, până nu citesc următorul roman şi iar mă blegesc de dragoste.

Deci da, există chestii care nu-mi plac în cărţile ei.

  1. Colecţiile de povestiri (că de la astea m-a apucat strechea).

Pe lângă grămada de romane, există şi-o grămăjoară de colecţii de povestiri. Cele din seria Miss Marple sunt ok, oricum nu mi se pare că baba ar fi prea strălucită nici în romane, dar cu cele din seria Poirot am o mare problemă. Îmi imaginez că, atunci când Agatha scria povestioarele astea, îl ura pe Poirot din străfundul fiinţei ei şi se gândea că fanii belgianului trebuie să se zbată în cele mai crunte chinuri.

Păi bine, Agatho, cum să-l pui pe Poirot, care alege cazuri numai unul şi unul şi care în romanul ”Cei Patru Mari” îi dă cu flit celui mai bogat om din lume, să caute pechinezi dispăruţi şi să mai şi pretindă că-i place asta?

Să nu mai zic că unele poveşti se repetă. Povestea ”Expresul de Plymouth” e reproducerea fidelă a romanului ”Misterul Trenului Albastru”, ”Planurile submarinului” e exact ca ”Incredibilul jaf”, doar că sunt spuse cu alte cuvinte. Ce credeai, Agatho, că nu ne prindem?

2. Unele nume sunt imposibil de pronunţat.

Aş fi preferat ca Agatha să fi fost o tradiţionalistă şi să aleagă nume normale, gen Smith sau Johnson. Nu că n-ar fi şi de-astea, ba chiar se repetă, dar mai sunt şi unele pe care îmi imaginez că le-a scris la beţie sau ghidată de forţe extraterestre. Chiar dacă numele alea ar exista, un om cu toată ţigla pe casă nu le-a folosi decât dacă ar fi ameninţat cu moartea.

3. Miss Marple.

Nu Miss Marple în sine mă enervează. Femeia chiar face chestii, spune lucruri interesante şi are un spirit de observaţie de mă oftic că nu-l am eu. Mă enervează însă că Agatha prea o ţinea pe braţe, în detrimentul lui Poirot. Bine, recunosc, mă enervează că pe Miss Marple, care avea tot felul de boli, a lăsat-o în viaţă, iar pe Poirot, care n-avea nici pe dracu’ în afara răului de mare, l-a omorât. Adică în penultima carte era omul bine mersi şi brusc apare bolnav, cu inima făcută zdrenţe. Zdreanţa naibii ce e Agatha asta…

Iar Miss Marple nu face mare lucru, în afară de a da indicii şi a le mai lumina minţile anchetatorilor, dar la final primeşte toţi laurii, de parcă anchetatorii ăia erau doar de decor.

4. Prea multe personaje.

Uneori sunt chiar prea multe şi total irelevante. Bănuiesc că au fost create ca să mai umple spaţiul sau o fi avut Agatha vreun nepot, vreun prieten, amant sau văr care s-a rugat de ea să-l bage în povestire. Sau avea vreun plan măreţ cu el la început, dar pe parcurs s-a răzgândit. Oricum mă plictiseşte avalanşa asta de personaje care doar încurcă acţiunea preţ de câteva capitole, timp în care aproape uit cine e victima şi pe cine bănuiam, pentru că am uitat să zic, personajele astea foarte rar au legătură cu crima.

5. Motive de-a dreptul prosteşti.

Nu citesc Agatha Christie doar ca să văd cum se mai descurcă Poirot (că ştiu că se descurcă oricum). Vreau să ştiu cine a hăcuit victima şi, mai ales, ce motiv a avut. Şi apare câte un caz din ăsta, cu o crimă comisă la mare artă, iar eu aştept deznodământul cu sufletul la gură. Eh, şi trânteşte Agatha mucii în fasole, dezvăluind un criminal care abia dacă apare prin roman şi care avea un motiv de-mi vine să dau cu cartea de pământ. Un doctor îşi omoară un vechi prieten de teamă că ăsta l-ar fi dat în gât că e însurat. Deci prieten, pe care-l putea ruga frumos, cu orice sumă era nevoie, să-şi ţină gura! O slujnică îşi omoară stăpâna pentru că voia nu ştiu ce tablou. Aia avea multe alte lucruri de valoare, dar nebunei i se pusese pata pe tabloul ăla. O zgâtie de copilă îşi omoară bunicul pentru că ăl bătrân n-o lăsa să se ducă la cursuri de dans din buric. Ştiţi senzaţia aia când aproape ai orgasm şi, brusc, trece pe lângă tine de parcă n-ar exista? Exact aşa mă simt eu când citesc cărţile astea!

6. Romanul ”Cortina”.

Ăla în care moare Poirot. Nenorocita asta de Agatha nu numai că-l ura pe Poirot, dar îi ura şi pe admiratorii belgianului în asemenea hal încât nici măcar nu i-a oferit un sfârşit spectaculos. Deci vorbim de Poirot, care a avut de-a face la viaţa lui cu ăi mai ai dracu’ mafioţi, au trecut bombele pe lângă el, a scăpat de la otrăvire de nu ştiu câte ori şi i s-au fluturat zeci de pistoale pe la nas, deci mă aşteptam ca în romanul ăsta să curgă maţele din el, să-i zboare creierul genial în Belgia lui natală iar corpul să-i fie recompus din imaginaţie, să curgă sângele din el ca la robinet, să-l toace vreun mafiot în bucăţi, chestii din astea sadice. Că doar vorbim de marele şi viteazul Hercule Poirot, nu de vreun terchea berchea. Şi când colo, marele Hercule face infarct în somn! Atât de banal… Cred că Agatha suferea de lipsă gravă de imaginaţie taman când omora singurul personaj fictiv pe care l-am iubit vreodată. Nu că aş fi urât-o mai puţin dacă-l otrăvea sau îl împuşca, dar totuşi am fost cumplit de dezamăgită.

Cu toate astea, o iubesc pe ticăloasa de Agatha. #casăştiţi

Anunțuri

Ce mi-a mai plăcut pe internet (8)

1. Şi mai moare o personalitate

2. Românii care vor ca Stephen Hawking să se ducă în Iad îți arată de ce suntem fundătura Europei

3. 3 chestii de care ar trebui să ții seama atunci când vrei să comentezi nasoale pe un blog

4. 10 cărți favorite ale Agathei Christie scrise de ea însăși

5. 10 idei marunte despre fluturii Irinucai Binder

6. Obiecte din anii ’80 explicate generatiei internet

7. Romantism în organism

8. Amintiri din comunism: Pistruiatul n-avea pistrui

9. Care e eticheta în cazul morții pe Facebook?

10. Ce câștigi și pierzi când trăiești fără TV

11. Cum sună operele româneşti de la Bac povestite pe Twitter

12. Cum se vedea, ca adolescent în România anilor ’90, viața puștanilor din serialele americane

13. Binele este singurul Dumnezeu al omului liber

14. Scriitorii români și realitățile lor paralele

 

Romeo și Julieta reloaded

Capulet dă o petrecere la care invită pe toată lumea, cu excepţia celor din familia Montague, cu care era la cuţite. Juniorul Montague, Romeo, care nu ştia să accepte un refuz, apare la petrecere. În timpul ăsta, fata lui Capulet, o zgâtie de fată frumoasă foc, se ascunsese să fumeze o ţigară, iar doica ţinea de şase.

Julieta: Doică, mă tot întreb de ce mai am nevoie de doică, dacă nu mai sunt bebeluş.

Doica: Pentru că tac’tu vrea să te păzesc, ca să nu cumva să te înhăitezi cu vreun hăndrălău. Ştii cât de mult ţine la onoare…

Julieta dă ochii peste cap, scoţând rotocoale de fum pe nas. Îl vede pe Romeo şi schimbă câteva cuvinte, suficient cât să se îndrăgostească unul de altul.

Julieta (către doică): Cine-i gagiul?

Doica: E Romeo, băiatu’ lu’ ăla cu care se tot ceartă tac’tu.

Julieta: Vai de mine, m-am dat dracu’! Dacă aude tata că m-am îndrăgostit de el, mă omoară! Doică, trebuie să mă ajuţi!

Doica, indignată: Da’ ţi-a căzut rău cu tronc bagabontul!

Romeo, viteaz ca toţi puştanii, vine într-o noapte la balconul Julietei.

Romeo: O, Julieta, eşti mai frumoasă decât toate celelalte femei de pe pământ la un loc!

Julieta (răspunde în sictir, făcându-şi unghiile): Ce vrăjeală ai în tine!

Romeo: Când te privesc, inima mea bate ca o tobă.

Julieta (clipind din genele false): Mda, cum să nu…

Romeo: Iubita mea, ce nu-ţi convine la mine?

Julieta: Te cheamă Romeo şi eşti băiatu’ lu’ tac’tu, iar eu, teoretic, ar trebui să te urăsc, pentru că tata îl urăşte pe taică-tu. Şi mie mi se pare o prostie, dar aşa a vrut condeiul lui Shakespeare să se întâmple.

Romeo: Ce-ai zice să ne căsătorim în secret? Am eu un prieten care se ocupă cu chestii de-astea…

Julieta: Să vezi ce spume o să facă babacu’…

Romeo: Fugim în lume, iubito, şi-mi schimb şi numele dacă vrei, că oricum mi-am luat adio de la banii bătrânului.

Julieta: Ptiu, să nu te deochi, că viteaz mai eşti!

Planurile însă le sunt date peste cap de tatăl Julietei, care o anunţă că vrea să o mărite cu Paris, un barosan pe care Julieta nu-l poate suferi.

Julieta: Romeo, avem o problemă. Tata vrea să mă mărite cu Paris.

Romeo: Cu tot oraşul?

Julieta: Nu, cu individul ăla care se holba la mine la petrecere. Cică i s-a pus pata pe mine şi vrea să mă ia de nevastă. Trebuie să scăpăm de el cât mai repede!

Romeo: Mă duc şi-l omor!

Julieta: Stai, nebunule, trebuie să acţionăm cu cap, că dacă moare prostul şi tu ajungi la puşcărie n-am cum să mă mai mărit cu tine.

Romeo (scărpinându-se în cap, apoi băgându-şi degetele în nas): Ai dreptate…

Julieta: Ziceai că ai un prieten care ne poate căsători…

Romeo: Da, părintele Lorenzo.

Julieta: Atunci treaba e simplă: eu le spun părinţilor că merg să mă spovedesc, ne întâlnim în chilia prietenului tău şi ne cununăm. Îl punem pe babacu’ în faţa faptului împlinit şi Paris poate să-şi taie venele.

Romeo: Aşa rămâne, da’ vezi să nu stai cu orele la coafor şi la epilat, că nu stă nici amicul meu toată ziua după noi.

Se întâlnesc în chilia părintelui Lorenzo, se căsătoresc, după care pleacă fiecare-n treaba lui. Romeo se întâlneşte cu vărul Julietei într-o piaţă publică, ăla se dă cocoş în faţa proaspătului ginerică, aşa că Romeo îi taie creasta. Când aude Julieta ce s-a întâmplat, e ruptă-n două de durere – o dată pentru că a murit vărul ei şi a doua oară pentru că simte că nici Romeo nu mai are mult până o păţeşte. Colac peste pupăză, maică-sa o tot zoreşte să se mărite cu Paris. Julieta se duce la părintele Lorenzo să se spovedească.

Lorenzo: Spune-i mamei tale că te măriţi cu Paris, cu Atena, cu Copenhaga, cu oricine vrea ea. Stabileşte nunta pentru miercuri, iar marţi seara bea chestia asta.

Julieta: Ce-i asta?

Lorenzo: E o poţiune care te va face să pari moartă. Practic, timp de 24 de ore, toţi vor crede că eşti moartă, şi până pregătesc ei sicriul, coroanele şi modelul cavoului, surpriză, tu eşti vie şi fugi în lume cu Romeo.

Julieta: Dar cine-l anunţă pe Romeo? Să nu creadă cumva că am dat colţu’ pe bune şi să o ia razna…

Lorenzo: Îl anunţ eu, nu-ţi face probleme. Tu ai grijă să nu faci vreo criză de isterie când te trezeşti singură în cavou şi să dai dra… Doamne iartă-mă planul.

Julieta respectă întocmai instrucţiunile. Miercuri dimineaţa, când trebuia să se mărite, făcea pe moarta. Capuleţii o jelesc, apoi o îngroapă.

Romeo, auzind că Julieta e moartă, se duce să cumpere otravă, apoi merge la mormântul Julietei. Se ia la bătaie cu Paris şi-l omoară, după care se pregăteşte să se sinucidă. Ia o gură de otravă, ia două, iar după a treia cade lat.

Când se trezeşte Julieta, îl vede pe Romeo prăbuşit lângă ea, cu sticla în mână.

Julieta: Vai, Romeo, de acum viaţa mea nu mai are niciun rost… Am să beau şi eu otravă… ba nu, mă sinucid cu pumnalul ăsta… of, nehotărâtă mai sunt… Mai bine iau o gură de otravă şi dup-aia îmi înfig pumnalul în inimă, ca să fiu sigură…

Bea o gură de otravă şi scapă din mână pumnalul, care-l nimereşte pe Romeo în cap.

Romeo (trezit brusc): Care dai, mă?

Julieta (speriată): Nu eşti mort, iubitule?

Romeo: Ba da, iubito, sunt mort de beat! Eu i-am spus vânzătorului să-mi dea cea mai tare otravă, şi e tare a naibii, de-mi bubuie capul!

Julieta se uită la sticlă, mai bea o gură şi o bufneşte râsul.

Julieta: Nu zici că m-a cam luat de cap?

Romeo: E whisky, hâc, dacă ştiam luam, hâc, mai mult…

Julieta (mangă de beată): Dacă n-ai fi băut, hâc, jumătate de sticlă odată, hâc, ne-ar fi ajuns…

Auzind voci, părinţii Julietei au venit la mormânt şi i-au găsit pe cei doi râzând.

Romeo: Doamna Capulet, acum, dacă tot suntem vii şi Paris mort, mi-o daţi pe Julieta de nevastă?

Julieta: Şi dacă nu mă dai, mare pagubă, oricum sunt măritată cu el.

Doamna Capulet: Julieta, eşti vie!

Julieta le povesteşte cum i-a fraierit, ca să nu se mărite cu Paris. Impresionaţi de tot ce au făcut ăştia mici ca să rămână împreună, familiile Capulet şi Montague se împacă. După ce Romeo şi Julieta se trezesc din beţie, are loc petrecerea de nuntă.

Julieta: O, Shakespeare, regret că-ţi stric piesa, dar eu n-aveam chef să mor aşa tânără!

Romeo: Exact! O iubire atât de frumoasă trebuie trăită, nu băgată în mormânt, doar ca să-ţi iasă ţie capodopera!

Clasicii pe Facebook

Oare cum ar fi fost dacă vreunul dintre clasicii noştri ar fi trăit în zilele noastre şi ar fi avut cont pe Facebook? Dacă acum îi înjură elevii, vă daţi seama ce comentarii ar fi primit dacă trăiau în era internetului…

De Creangă s-ar fi legat oamenii, probabil, pentru că era moldovean (mai puţin bucureştenii, care ar fi zis că e din Buzău – am vrea noi). Nici nu vreau să-mi imaginez reacţia la apariţia ”Poveştii poveştilor”. Bănuiesc că toţi şi-ar fi băgat subiectul poveştii în tot neamul lui sau prin alte locuri disponibile.

Pe Liviu Rebreanu l-ar fi trimis la psihiatru. Avea un fix cu moartea (de obicei una violentă), aşa că în mod clar avea o problemă.

De Eminescu şi al său ”Luceafăr” n-are rost să mai vorbesc. Dacă nu ar fi fost deja cunoscut, iar ”Luceafărul” n-ar fi fost în programa şcolară, azi nu l-ar fi citit nimeni.

Nu-mi imaginez ce ar fi putut spune rău despre Marin Preda, cârcotaşii probabil ar fi găsit ceva, că sunt foarte inventivi.

Pe profilul lui Nichita Stănescu ar fi fost circ. Îmi şi imaginez comentariile: ”Du-te, bă, la dezalcoolizare”, ”Ce fumezi, frate, că eşti dus”, ”Nu vezi ce moacă ai, beţivule” şi alte cuvinte din astea de apreciere.

Ajungem şi la mai vechea mea iubire, Bacovia, de care îmi e sincer milă. E de ajuns cum mi-au vorbit oamenii despre el în toţi anii în care mi-a servit drept model literar, dacă mă gândesc că oamenii de azi nu sunt nici pe departe atât de politicoşi nu mi-e prea greu să-mi imaginez cum ar fi tratat acum. Mă gândesc totuşi că, la cât era de singuratic, nu şi-ar fi făcut cont pe Facebook. Ar fi fost spre binele lui.

Norocul lor că au trăit în alte vremuri, când n-aveau toţi proştii libertatea şi ocazia de a-şi da cu părerea. Norocul lor că, pe vremea când trăiau ei, cititorii îşi cunoşteau locul şi nu criticau ceva ce n-ar fi putut scrie ei înşişi. Poate că atunci, cât de cât, mai exista respect pentru creaţie. Acum mă scuzaţi, mă duc la o şedinţă de spiritism să-l înjur puţin pe Camil Petrescu pentru că a scris aberaţia aia cu ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apoi trec pe la George Călinescu să-i spun că mi-a plăcut ”Enigma Otiliei”, dar că eu aş fi scris-o mai bine ca el. Ce, n-am voie? Dacă sunt cititoare, asta îmi dă dreptul să învăţ scriitorii cum ar trebui să scrie, nu? :))

Ploua infernal cu scriitori

Cineva a făcut o glumă proastă şi a zis că românul s-a născut poet, iar românul, gâdilat în amorul propriu, a luat-o de bună. Şi pentru că românul nu se mulţumeşte niciodată cu puţin, s-a gândit că poezia e prea uşoară pentru geniul lui creator şi a dedus că next level e proza – care în capul lui e un fel de poezie cu dialoguri. Apariţia internetului i-a alimentat ideea că scrisul e atât de simplu încât orice prost îl poate face, aşa că a început să plouă cu scriitori.

Acum o mie de ani, când am scris prima mea povestioară fictivă, nu aveam internet, aşa că n-aveam unde să mă sparg în figuri că sunt scriitoare. Mă laud acum, pentru că atunci nici nu mi-a trecut prin cap să spun cuiva ce preocupări am. Nu m-am gândit nici măcar o fracţiune de secundă că sunt scriitoare sau că aş putea deveni, probabil pentru că eram prea ocupată să-mi îmbunătăţesc performanţele poetice. Sau poate pentru că nu a avut cine să facă mişto de mine şi să-mi spună că sunt scriitoare.

N-a avut nimeni ocazia să-mi citească opera de artă, despre care pot spune, cu maximum de indulgenţă, că era mediocră, pentru că am aruncat caietul în foc după ce l-am citit. Iar asta demonstrează că n-aveam nici cea mai vagă idee ce înseamnă să fii scriitor. În caz că n-aţi înţeles, am scris o porcărie povestioară, fără să-mi bat prea tare capul, am terminat-o, am citit-o, am văzut că nu e la fel de bună cum era în mintea mea şi am aruncat-o. Nu am editat niciun cuvinţel, am văzut că nu merge cu inspiraţia şi cu talentul şi-am lăsat-o baltă. Aşa proastă eram încât nu m-am gândit că o pot corecta şi că e chiar obligatoriu să fac asta.

Ei bine, scriitorii care apar acum precum ciupercile după ploaie sunt cam cum eram eu la 14 ani. Diferenţa e că eu nu aveam net ca să mă documentez şi nici acces la cărţi care cică te învaţă cum să scrii. Nu că te-ar învăţa prea multe, dar îţi dau un indiciu de unde să începi şi ce paşi să urmezi, ceea ce oricum e mai mult decât aveam eu.

La şcoală nu înveţi cum să scrii. Acolo înveţi cum să faci compuneri, cu început, cuprins şi încheiere. Înveţi cum să scrii într-un stil despre care şi străbunica ar spune că e arhaic, nu cum să-ţi dezvolţi propriul stil. Am ales profilul filologic tocmai pentru că voiam să evoluez, literar vorbind. N-am învăţat absolut nimic. Am tocit ca papagalul părerile altora despre operele din manual, pentru că părerile noastre nu contau. Am învăţat de câte feluri e rima şi câte stiluri literare există, ce e hiperbola, aliteraţia şi alte figuri de stil care nu se mai folosesc din secolul trecut, dar absolut nimic despre cum pot eu să scriu. Nici măcar despre editare n-am învăţat, iar asta e esenţială.

Nu e de mirare că românul se crede scriitor by default, deşi habar n-are cu ce se mănâncă scrisul. Partea proastă e că n-are de unde să înveţe. Partea şi mai proastă e că nici nu crede că are nevoie să înveţe. Lui îi iese perfect din prima, iar cei care comentează sunt nişte proşti care nu înţeleg arta. Românul refuză să creadă că scrisul înseamnă muncă, pentru că nu-i place munca. În căpşorul lui genial, toţi marii scriitori şi-au cărcălit operele de artă pentru că n-aveau ce face cu atâta timp liber, iar Eminescu a scris Luceafărul în pauza de ţigară. Ţigara de după.

Orice omuleţ care scrie chestii mai proaste decât scriam eu la început are parte de mii, zeci de mii, sute de mii de lingăi care îi laudă geniul creator (geniu care, vorba lui Caragiale, e sublim dar lipseşte cu desăvârşire), iar omuleţul şi-o ia în cap. După ce stilul literar îi evoluează de la execrabil la aproape-mediocru, începe să le dea altora sfaturi despre cum se scrie. ”Hai că poţi, ştiu eu că poţi, e de datoria ta să scrii! Hai, mă, că-i simplu!” Şi de-aia plouă cu scriitori, pentru că toţi vor să culeagă laude înainte să înceapă să muncească.