Sunt bolnavă de selfitis

În timp ce scrolam pe Facebook printre postări care de care mai fascinante, de-mi trosneau fălcile de atâta căscat, mi-a sărit în ochi un articol datorită căruia am aflat că sufăr de o tulburare mintală numită ”selfitis”, adică boala de a-mi face poze. Articolul ăsta mi-a amintit de bancurile cu Radio Erevan: exact aşa e, doar că-i invers.

Indivizii ăştia cu prea mult timp liber zic că oamenii postează selfie-uri ”pentru a compensa lipsa stimei de sine”. După cum ziceam, e fix aşa, numa’ că invers: postez selfie-uri tocmai pentru că am prea multă stimă de sine. De-aia le postez, să vadă şi alţii cât de mişto mă consider.

Aceiaşi indivizi spun că boala asta e de trei feluri: marginală, când îţi faci trei selfie-uri pe zi, dar nu le postezi. Adică e o formă uşoară, mai de vară cum ar veni… Forma acută, când îţi faci cel puţin trei poze şi le postezi pe toate. Păi de-aia le faci, nu? Forma cronică, aia gravă de tot, când ”ai o dorinţă incontrolabilă de a te fotografia 24 de ore pe zi şi de a posta toate fotografiile pe reţelele de socializare, mai mult de şase poze pe zi”. La faza asta nu pot să nu mă întreb care e nebunul: cel care face pozele sau psihiatrii care chiar cred că şi-ar irosi cineva toate cele 24 de ore ca să facă poze.

Hai că m-am liniştit, la mine e forma cea mai uşoară, dar mă întreb cam în ce stadiu al bolii eram când nu aveam internet şi-mi făceam selfie-uri doar de dragul de a le face. Americanii ăştia par să creadă că boala selfie-urilor a apărut o dată cu internetul şi cu reţelele de socializare. Iar eu mă pozam ca proasta cu aparatul foto şi singura modalitate de a-mi etala pozele era să le pun în ramă…

Singurii tulburaţi mintal par a fi indivizii ăştia care cred că plăcerea de a face fotografii e semn de ţăcăneală. Probabil că în lumea lor încă nu s-au inventat telefoanele cu cameră frontală şi aplicaţiile care ar tenta-o până şi pe bunică-mea să-şi facă selfie-uri. Nu că altfel n-ar fi încântată să le facă. Şi sunt destulă de sigură că nici unul nu foloseşte reţelele de socializare, altfel ar şti că oamenii au un milion de motive să se tragă singuri în poză. Eu, de exemplu, mi-am exasperat toţi apropiaţii rugându-i să-mi facă poze pe care, de cele mai multe ori, le şterg, aşa că prefer să-mi fac o sută de selfie-uri din care, cu puţin noroc, păstrez unul, decât să-mi facă alţii zece poze din care nu mai rămâne nimic. Dacă nici eu nu am răbdare cu mine, atunci cine să aibă?

Am zile când mi-e atât de drag de mine încât m-aş poza încontinuu, zile când mă plictisesc după două-trei poze şi zile când n-am nici cel mai mic chef să îmi imortalizez mutra. Câteodată folosesc cele mai fistichii efecte, just for fun, câteodată mă expun fără probleme nemachiată. Psihiatrii ar spune, probabil, că sufăr de dublă personalitate, sau de tulburare bipolară, pentru ei e clară treaba: dacă îţi faci selfie-uri, eşti cu capu’. Pe mine nu mă deranjează. Prefer să sufăr de ”selfitis” în forma cea mai gravă decât de plictiseală în stare avansată. Chiar trebuie să te plictiseşti rău de tot ca să numeri câte poze postează omul pe zi!

Pentru psihiatri, oamenii se împart în două categorii: cei nebuni şi cei care încă n-au fost diagnosticaţi. Aşa cum şi psihiatrii se împart în două categorii: cei care nu trebuie luaţi în seamă şi cei care trebuie luaţi la mişto, cum e cazul de faţă. Râdem, glumim, dar vă daţi seama că unii chiar îi consideră bolnavi mintal pe cei care îşi fac nişte poze nevinovate?

Reclame

Ce mi-a mai plăcut pe internet (9)

1. Nunta regală şi cum te afectează ea

2. Portretul robot al bărbatului adevărat

3. Terapia de conversie: o minciună convenabilă

4. Întrebări stupide de pus pe net

5. Cum să NU fiţi creepy pe Facebook

6. Cinci comportamente enervante pe Instagram

7. Zece lucruri care-mi lipsesc din anii 90

8. Coming Out

9. Creștinopații au încredere doar în copiii crescuți de lesbiene

10. Top 10 năzdrăvănii pe care le fac hodorogii cazați cu forța la bloc

 

E mai greu decât în clasa întâi

Probabil v-am mai spus că, pe tot parcursul anilor de şcoală, am avut probleme cu caligrafia. Oricât m-am străduit (nu foarte tare, e drept, pentru că atunci când sunt criticată şi descurajată devin cea mai delăsătoare fiinţă din lume), n-am reuşit să am scrisul ăla mişto, cu litere parcă pictate, pe care-l admiram la alţii. Când am învăţat să bat la tastatură mi-am jurat că, după ce termin şcoala, n-am să mai scriu de mână tot restul zilelor mele.

Dar, pentru că sunt extrem de ambiţioasă atunci când n-am nimic de câştigat din asta, am încercat din nou să-mi îmbunătăţesc caligrafia, că de înrăutăţit nu mai aveam cum. Cred că sunt singura fiinţă de pe planeta asta care face literele exact ca la alfabet şi tot urât scrie! Dacă în clasa întâi îmi era greu să scriu citeţ, vă daţi seama că acum e practic imposibil. E mai greu să înveţi ceva la treizeci şi… pardon, douăzeci şi şase de ani decât la şapte.

La 7 ani îmi permiteam să scriu o literă pe oră, că altă treabă nu prea aveam de făcut. Acum, într-o oră tastez două-trei pagini în word, de mână aş scrie mai mult dar n-are cine să-mi traducă hieroglifele rezultate.

La 7 ani aveam vederea bună. Bine, mi se cam lipeau ochii de somn, că şi pe vremea aia aveam o relaţie complicată cu trezitul de dimineaţă, relaţie care a evoluat într-o frumoasă duşmănie, dar atunci nu aveam miopie şi nici boala aia care mă face să văd lucrurile invers. A, da, astigmatism.

La 7 ani, scrisul era datorie şi restul era joacă. Acum e invers. Şi nu poţi pretinde de la o mână care toată ziua a robotit să scrie cursiv.

La 7 ani scriam cu stiloul, pe o hârtie destul de bună. Caietele din ziua de azi parcă sunt făcute din hârtie igienică, degeaba au coperţi decorative, pentru că nu poţi scrie ceva fără ca scrisul să se imprime pe următoarele zece pagini. Iar stiloul mi-e frică să-l folosesc, la ce talent am să stric lucrurile.

La 7 ani nu aveam unghii lungi. Bine, e doar o scuză, că scriam urât şi când le aveam scurte, dar totuşi copitele astea îngreunează treaba.

La 7 ani aveam ceva mai multă răbdare ca acum, nu mă enervam când ceva nu-mi ieşea, trăgeam aer în piept şi o luam de la capăt. Fără să-mi bag şi să-mi scot, cum fac acum, fără să consider că am eşuat. Deh, la 7 ani totul e o joacă, inclusiv munca. Iar deprinderea de a scrie chiar este o muncă, acum îmi dau şi eu seama.

Totuşi, în clasa întâi nu aveam ce am acum: o colecţie serioasă de poezii, eseuri, nuvele şi romane care ar da bine pe foi. Iar pentru colecţia asta merită să încerc – din nou – să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Că de înrăutăţit, după cum spuneam, nu mai am cum.