E mai greu decât în clasa întâi

Probabil v-am mai spus că, pe tot parcursul anilor de şcoală, am avut probleme cu caligrafia. Oricât m-am străduit (nu foarte tare, e drept, pentru că atunci când sunt criticată şi descurajată devin cea mai delăsătoare fiinţă din lume), n-am reuşit să am scrisul ăla mişto, cu litere parcă pictate, pe care-l admiram la alţii. Când am învăţat să bat la tastatură mi-am jurat că, după ce termin şcoala, n-am să mai scriu de mână tot restul zilelor mele.

Dar, pentru că sunt extrem de ambiţioasă atunci când n-am nimic de câştigat din asta, am încercat din nou să-mi îmbunătăţesc caligrafia, că de înrăutăţit nu mai aveam cum. Cred că sunt singura fiinţă de pe planeta asta care face literele exact ca la alfabet şi tot urât scrie! Dacă în clasa întâi îmi era greu să scriu citeţ, vă daţi seama că acum e practic imposibil. E mai greu să înveţi ceva la treizeci şi… pardon, douăzeci şi şase de ani decât la şapte.

La 7 ani îmi permiteam să scriu o literă pe oră, că altă treabă nu prea aveam de făcut. Acum, într-o oră tastez două-trei pagini în word, de mână aş scrie mai mult dar n-are cine să-mi traducă hieroglifele rezultate.

La 7 ani aveam vederea bună. Bine, mi se cam lipeau ochii de somn, că şi pe vremea aia aveam o relaţie complicată cu trezitul de dimineaţă, relaţie care a evoluat într-o frumoasă duşmănie, dar atunci nu aveam miopie şi nici boala aia care mă face să văd lucrurile invers. A, da, astigmatism.

La 7 ani, scrisul era datorie şi restul era joacă. Acum e invers. Şi nu poţi pretinde de la o mână care toată ziua a robotit să scrie cursiv.

La 7 ani scriam cu stiloul, pe o hârtie destul de bună. Caietele din ziua de azi parcă sunt făcute din hârtie igienică, degeaba au coperţi decorative, pentru că nu poţi scrie ceva fără ca scrisul să se imprime pe următoarele zece pagini. Iar stiloul mi-e frică să-l folosesc, la ce talent am să stric lucrurile.

La 7 ani nu aveam unghii lungi. Bine, e doar o scuză, că scriam urât şi când le aveam scurte, dar totuşi copitele astea îngreunează treaba.

La 7 ani aveam ceva mai multă răbdare ca acum, nu mă enervam când ceva nu-mi ieşea, trăgeam aer în piept şi o luam de la capăt. Fără să-mi bag şi să-mi scot, cum fac acum, fără să consider că am eşuat. Deh, la 7 ani totul e o joacă, inclusiv munca. Iar deprinderea de a scrie chiar este o muncă, acum îmi dau şi eu seama.

Totuşi, în clasa întâi nu aveam ce am acum: o colecţie serioasă de poezii, eseuri, nuvele şi romane care ar da bine pe foi. Iar pentru colecţia asta merită să încerc – din nou – să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Că de înrăutăţit, după cum spuneam, nu mai am cum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s