Sunt bolnavă de selfitis

În timp ce scrolam pe Facebook printre postări care de care mai fascinante, de-mi trosneau fălcile de atâta căscat, mi-a sărit în ochi un articol datorită căruia am aflat că sufăr de o tulburare mintală numită ”selfitis”, adică boala de a-mi face poze. Articolul ăsta mi-a amintit de bancurile cu Radio Erevan: exact aşa e, doar că-i invers.

Indivizii ăştia cu prea mult timp liber zic că oamenii postează selfie-uri ”pentru a compensa lipsa stimei de sine”. După cum ziceam, e fix aşa, numa’ că invers: postez selfie-uri tocmai pentru că am prea multă stimă de sine. De-aia le postez, să vadă şi alţii cât de mişto mă consider.

Aceiaşi indivizi spun că boala asta e de trei feluri: marginală, când îţi faci trei selfie-uri pe zi, dar nu le postezi. Adică e o formă uşoară, mai de vară cum ar veni… Forma acută, când îţi faci cel puţin trei poze şi le postezi pe toate. Păi de-aia le faci, nu? Forma cronică, aia gravă de tot, când ”ai o dorinţă incontrolabilă de a te fotografia 24 de ore pe zi şi de a posta toate fotografiile pe reţelele de socializare, mai mult de şase poze pe zi”. La faza asta nu pot să nu mă întreb care e nebunul: cel care face pozele sau psihiatrii care chiar cred că şi-ar irosi cineva toate cele 24 de ore ca să facă poze.

Hai că m-am liniştit, la mine e forma cea mai uşoară, dar mă întreb cam în ce stadiu al bolii eram când nu aveam internet şi-mi făceam selfie-uri doar de dragul de a le face. Americanii ăştia par să creadă că boala selfie-urilor a apărut o dată cu internetul şi cu reţelele de socializare. Iar eu mă pozam ca proasta cu aparatul foto şi singura modalitate de a-mi etala pozele era să le pun în ramă…

Singurii tulburaţi mintal par a fi indivizii ăştia care cred că plăcerea de a face fotografii e semn de ţăcăneală. Probabil că în lumea lor încă nu s-au inventat telefoanele cu cameră frontală şi aplicaţiile care ar tenta-o până şi pe bunică-mea să-şi facă selfie-uri. Nu că altfel n-ar fi încântată să le facă. Şi sunt destulă de sigură că nici unul nu foloseşte reţelele de socializare, altfel ar şti că oamenii au un milion de motive să se tragă singuri în poză. Eu, de exemplu, mi-am exasperat toţi apropiaţii rugându-i să-mi facă poze pe care, de cele mai multe ori, le şterg, aşa că prefer să-mi fac o sută de selfie-uri din care, cu puţin noroc, păstrez unul, decât să-mi facă alţii zece poze din care nu mai rămâne nimic. Dacă nici eu nu am răbdare cu mine, atunci cine să aibă?

Am zile când mi-e atât de drag de mine încât m-aş poza încontinuu, zile când mă plictisesc după două-trei poze şi zile când n-am nici cel mai mic chef să îmi imortalizez mutra. Câteodată folosesc cele mai fistichii efecte, just for fun, câteodată mă expun fără probleme nemachiată. Psihiatrii ar spune, probabil, că sufăr de dublă personalitate, sau de tulburare bipolară, pentru ei e clară treaba: dacă îţi faci selfie-uri, eşti cu capu’. Pe mine nu mă deranjează. Prefer să sufăr de ”selfitis” în forma cea mai gravă decât de plictiseală în stare avansată. Chiar trebuie să te plictiseşti rău de tot ca să numeri câte poze postează omul pe zi!

Pentru psihiatri, oamenii se împart în două categorii: cei nebuni şi cei care încă n-au fost diagnosticaţi. Aşa cum şi psihiatrii se împart în două categorii: cei care nu trebuie luaţi în seamă şi cei care trebuie luaţi la mişto, cum e cazul de faţă. Râdem, glumim, dar vă daţi seama că unii chiar îi consideră bolnavi mintal pe cei care îşi fac nişte poze nevinovate?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s