Ce am învăţat din cărţile Agathei

 

Când am început să citesc cărţile Agathei Mary Clarissa născută-Miller-măritată-Christie-măritată-a-doua-oară-Mallowan, mă interesa doar desfăşurarea cazurilor. Acum, după aproape trei ani şi 65 de cărţi, sunt mult mai interesată de poveştile de dragoste şi de viaţă, de obiceiurile oamenilor, de psihologia lor. De fapt, mă concentrez atât de mult pe chestiile astea încât rămân trăsnită că, pe parcurs, se comite şi câte o crimă.

Am avut ce învăţa de la lady Mallowan – cum erau oamenii acum un secol, cum gândeau, care era viaţa lor de zi cu zi şi alte chestii din astea interesante pe care vi le împărtăşesc, că aşa sunt eu, darnică.

1. La noi, veşnicia s-a născut la sat. La englezi, la sat s-a născut crima. În multe din cărţile Agathei, crimele se petrec în câte un sat mega-liniştit, plin de oameni cumsecade, care n-ar face rău nici unei muşte. Întotdeauna se găseşte câte un nefericit care se mută la ţară, la aer curat, în susur de izvoare şi ciripit de păsărele, deh, raiul pe pământ. Şi de fiecare dată apare câte-un nebun care-l mută din raiul pământesc în raiul celălalt. Bineînţeles că nebunul nu poate scăpa nepedepsit, pentru că de fiecare dată e cineva pe urmele lui: ba Poirot, ba Miss Marple, ba câte un fost poliţai care uită că s-a pensionat sau vreun localnic cu spirit aventurier.

2. Englezii beau ceaiul pe post de cafea. Asta mi s-a părut amuzant. Românii beau ceai doar când sunt bolnavi sau au insomnii, dar cred că englezii au un alt soi de ceai, că nu-ţi mai bea unul ceiuţ după 4-5 după-amiaza, ca să nu le fugă somnul. În schimb, beau cafea înainte de culcare. Zău, ce hal de cafea or avea ăştia? Şi-apoi, toţi cei care intră în contact cu Poirot consideră ciocolata caldă ca fiind, citez, dezgustătoare. Ce gusturi crăcănate au englezii ăştia…

3. Femeile scapă de orice grijă după ce se mărită. Chiar şi cele mai amărâte familii au menajeră, bucătăreasă şi grădinar, deci nu e de mirare că toate dau zor la măritiş ca ursul la miere.

4. Se pare că englezii Agathei nu-şi băteau femeile. Chiar dacă aveau motive întemeiate, să zicem că le prindea cu amantul, nu se comportau ca brutele. Cel mult le omorau. Asta e cu totul altceva, le împuşcau în mod civilizat, nu le stâlceau în bătaie cum ar face românul nostru…

5. Deşi majoritatea sunt creştini practicanţi, iar prietenul lor cel mai bun e vicarul (un soi de preot de la noi), englezii nu sunt habotnici – cu excepţia câtorva babe. Fără lumânări aprinse la morţi, fără pomeni din trei în trei zile, fără urlat de durere ca să ştie toată Anglia cât suferă ei şi fără propagandă religioasă. Din câte se pare, noi suntem mai înapoiaţi decât erau englezii acum o sută de ani.

6. Cei mai mulţi soţi dorm separat. Probabil de asta nu se omoară între ei (deşi există excepţii şi aici). Păi cum să nu fie pace şi armonie dacă nu auzi sforăituri, nu îi aduni şosetele nespălate de prin cameră (că doar am zis mai devreme, toţi au menajere) şi nu trebuie să împărţiţi telecomanda? Eu v-am zis că ăştia erau mai civilizaţi ca noi!

Dar de departe cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la Agatha Mary Clarissa Miller-Christie-Mallowan a fost acela că, oricât de mult ai scrie, întotdeauna rămân idei nedezvoltate (asta am aflat-o din ”Jurnalul secret”, carte scrisă de John Curran pe baza caietelor în care Agatha îşi nota ideile). Că poţi să scrii un roman în şase săptămâni şi să iasă ceva super-mişto, dacă îţi dai silinţa să iasă ceva super-mişto. Mulţumesc pentru toate lecţiile, lady Mallowan. Promit că, dacă voi avea vreo fată, îi voi pune numele tău – mă rog, unul din cele trei. You’re the best and i love you!

Reclame

”Înainte să adorm” – S.J. Watson

Eram pe la jumătatea romanului în care scriam despre o tânără care se trezeşte amnezică – ştiu că habar n-aveaţi despre ce e vorba, pentru că nu v-am zis. Cum scrollam pe Libris în căutare de cărţi, mi-a sărit în ochi o carte care avea descrierea asta:

”Are 47 de ani şi e scriitoare. Se trezeşte în fiecare dimineaţă neştiind unde se află. O formă rară de amnezie o împiedică să reţină informaţii mai mult de 24 de ore. Crede că are cu 20 de ani mai puţin, că este singură şi că are întreaga viaţă înainte. Dar descoperă că locuieşte cu soţul ei, Ben, şi că majoritatea deciziilor importante din viaţa sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfătuieşte să ţină un jurnal care o ajută să-şi recompună amintirile de la o zi la alta. Dar într-o zi deschide jurnalul şi citeşte: ”Să nu ai niciodată încredere în Ben.” O cheamă Christine. Jurnalul vieţii ei se numeşte Înainte să adorm.”

Interesant, mi-am zis, o carte despre amnezie. Nici asta nu v-am zis, dar am început să scriu romanul ăsta fără să citesc înainte vreo carte de gen. Cartea părea promiţătoare, aşa că mi-am propus s-o citesc după ce termin romanul.

Acum vreo lună, am avut noroc s-o găsesc la juma’ de preţ, că nu dădeam 45 de lei pe ea. Tot atunci am aflat că s-a făcut şi film, cu Nicole Kidman în rolul amnezicei. Între timp, am terminat de scris romanul, iar cartea a stat neatinsă până ieri, pentru că am fost prea ocupată să mă delectez cu Agatha Christie ca să mai citesc şi altceva. Ieri însă m-am gândit să arunc un ochi prin ea, mai mult la mişto, să văd de ce mama naibii costă atât şi de ce s-a făcut şi film după ea. Adică, ce film poţi face despre o persoană fără amintiri? Aveam de gând să citesc câteva pagini din cele aproape 500 şi m-am trezit că au trecut vreo opt ore în care abia am lăsat cartea din mână.

Romanul este scris, aşa cum îmi place mie, la persoana întâi, şi este scris sub forma unui jurnal, chestie care îmi place şi mai mult.

Christine Lucas se trezeşte crezând că are 25 de ani, iar lângă ea se află (în sensul că doarme) un bărbat cu care îşi imaginează că a avut o aventură. Când se duce la baie şi se uită în oglindă, observă că e mai trecută decât credea. În jurul ei sunt fotografii cu ea şi bărbatul din dormitor. Când îl ia la întrebări, bărbatul îi spune că e Ben, soţul ei, că sunt căsătoriţi de 25 de ani şi că se iubesc la fel ca-n prima zi. Chestie pe care Christine n-o crede din prima.

(La faza asta am dat ochii peste cap. Şi amnezica mea află că e logodită cu un bărbat de care se miră că s-a putut îndrăgosti vreodată. Se pare că oamenii care scriu despre amnezie nu sunt deloc originali.)

Ben îi spune că suferă de amnezie ca urmare a unui accident, că tot ce trăieşte pe parcursul unei zile i se şterge din memorie în timpul somnului şi că treaba asta durează de vreo două decenii. Îmi venea să-i plâng de milă bietului om care timp de douăzeci de ani a trebuit să-i explice nevesti-sii, zi de zi, cine e şi pe ce lume trăieşte.

După ce Ben pleacă la serviciu (cică era profesor), Christine e sunată de un bărbat care se recomandă a fi medicul ei. Puţin suspicioasă la început, acceptă să se întâlnească şi află că a făcut progrese, de care Ben nu pare conştient, pentru că nu ştie de aceste întâlniri. Doctorul o sfătuieşte să ţină un jurnal în care să noteze tot ce trăieşte şi ce află de-a lungul unei zile.

(Asta-i culmea! Pentru a doua oară dau ochii peste cap. Nici dacă aş fi citit cartea asta înainte să scriu romanul n-aş fi scris cu atâta exactitate scena în care psihologul îi dăruieşte amnezicei o agendă în care să noteze toate chestiile care ar putea s-o ajute. Iar Eva mea nici măcar nu-şi pierdea memoria în fiecare noapte!)

În timpul unei plimbări cu Ben, Christine are câteva flash-uri cu o prietenă din adolescenţă, Claire, despre care soţul ei îi spune că s-a mutat în Noua Zeelandă. Apoi îşi aminteşte că a avut un fiu, deşi Ben îi spusese că n-au avut copii. Află că fiul ei a murit în război, în Afghanistan, cu un an în urmă. Mai află că a publicat un roman; Ben nu îi spusese că e scriitoare, iar în casă nu găseşte niciun exemplar al cărţii ei.

(A treia coincidenţă: şi în cazul personajului meu, jurnalul era cea de-a doua carte pe care o scria. Mă rog, eu am scris numele real al primului meu roman…)

Deşi Ben îi spusese că a rămas amnezică în urma unui accident de maşină, Christine îşi aminteşte că a fost strangulată de un bărbat cu care a avut o aventură. Vă daţi seama cam cât a crescut Ben în ochii ei, dacă în loc să-i scoată ochii pentru infidelitate o îngrijeşte cu devotament de douăzeci de ani. Că îl mai prinde şi cu minciunica, asta e partea a doua.

Spre marea ei uimire, află că prietena ei Claire nu e plecată din ţară, iar prin Noua Zeelandă n-a călcat în viaţa ei. Se întâlnesc (fără ştirea lui Ben) şi află că într-adevăr a avut o aventură. Pe parcurs, mai află şi alte chestii interesante: că Ben a divorţat de ea, că Adam, fiul ei,  trăieşte, că soţul ei nu e profesor şi cu atât mai puţin şef de catedră cum pretinde el, ci un simplu laborant. În seara în care Ben o loveşte (după ce îi povesteşte despre întâlnirile cu medicul ei şi despre jurnal), Christine o sună pe Claire şi îi povesteşte ce s-a întâmplat. După obişnuitele ”Vai, dar Ben e în limbă după tine, el n-ar face rău nici măcar unei muşte”, Claire îi pune o întrebare de-o pune-n cur: ”Ben are cumva o cicatrice?” După ce Christine îi spune că nu, prietena ei dă bomba: ”Nu ştiu cu cine locuieşti, dar ăla nu e Ben!”

Pam pam! Când ”Ben” o duce în camera de hotel în care fusese strangulată, Christine înţelege că individul e chiar e cel care a atacat-o şi că în ultimii douăzeci de ani a trăit alături de cel care i-a produs amnezia. Nimeni altul decât bărbatul cu care avusese o aventură şi de care se despărţise spunându-i că îşi iubeşte soţul. Dar falsul Ben nu se lasă: dacă vede că nu merge cu bâzâielile, că te iubesc, că suntem făcuţi unul pentru altul, că ştiu că şi tu mă iubeşti, încearcă din nou să o stranguleze (perseverent tipul, orice aţi zice). Înainte de asta, se gândeşte să ardă jurnalul în care se aflau singurele amintiri ale Christinei.

Cum ”Ben” (pe care de fapt îl chema Mike) nu dădea pe dinafară de inteligenţă, provoacă un incendiu de mai mare dragul, în care, din fericire, moare ca prostul. Pe principiul ”cui pe cui se scoate”, după ce e gâtuită a doua oară, Christine începe să-şi recapete memoria. În final, toate sunt bune şi frumoase: se reîntâlneşte cu adevăratul Ben şi cu fiul lor – era şi cazul, că deja eram la un pas de preinfarct.

Deşi am cumpărat cartea asta mai mult de curiozitate, să văd ce mai scriu şi alţii despre amnezie, am fost absolut fascinată de ea. Ca să vă daţi seama cam cât de fascinată, pot spune că Agatha Christie, cu tot cu Poirot al ei (pe care îl iubesc sincer) pare amatoare. Păi nici ea, care a scris zeci de romane, nu m-a ţinut cu sufletul la gură cum a făcut tipul ăsta care era debutant! Cu alte cuvinte, un ORL-ist de 40 de ani scrie mai mişto decât o tanti care era scriitoare de meserie. Mult mai mişto. Asta chiar a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme!