”Înainte să adorm” – S.J. Watson

Eram pe la jumătatea romanului în care scriam despre o tânără care se trezeşte amnezică – ştiu că habar n-aveaţi despre ce e vorba, pentru că nu v-am zis. Cum scrollam pe Libris în căutare de cărţi, mi-a sărit în ochi o carte care avea descrierea asta:

”Are 47 de ani şi e scriitoare. Se trezeşte în fiecare dimineaţă neştiind unde se află. O formă rară de amnezie o împiedică să reţină informaţii mai mult de 24 de ore. Crede că are cu 20 de ani mai puţin, că este singură şi că are întreaga viaţă înainte. Dar descoperă că locuieşte cu soţul ei, Ben, şi că majoritatea deciziilor importante din viaţa sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfătuieşte să ţină un jurnal care o ajută să-şi recompună amintirile de la o zi la alta. Dar într-o zi deschide jurnalul şi citeşte: ”Să nu ai niciodată încredere în Ben.” O cheamă Christine. Jurnalul vieţii ei se numeşte Înainte să adorm.”

Interesant, mi-am zis, o carte despre amnezie. Nici asta nu v-am zis, dar am început să scriu romanul ăsta fără să citesc înainte vreo carte de gen. Cartea părea promiţătoare, aşa că mi-am propus s-o citesc după ce termin romanul.

Acum vreo lună, am avut noroc s-o găsesc la juma’ de preţ, că nu dădeam 45 de lei pe ea. Tot atunci am aflat că s-a făcut şi film, cu Nicole Kidman în rolul amnezicei. Între timp, am terminat de scris romanul, iar cartea a stat neatinsă până ieri, pentru că am fost prea ocupată să mă delectez cu Agatha Christie ca să mai citesc şi altceva. Ieri însă m-am gândit să arunc un ochi prin ea, mai mult la mişto, să văd de ce mama naibii costă atât şi de ce s-a făcut şi film după ea. Adică, ce film poţi face despre o persoană fără amintiri? Aveam de gând să citesc câteva pagini din cele aproape 500 şi m-am trezit că au trecut vreo opt ore în care abia am lăsat cartea din mână.

Romanul este scris, aşa cum îmi place mie, la persoana întâi, şi este scris sub forma unui jurnal, chestie care îmi place şi mai mult.

Christine Lucas se trezeşte crezând că are 25 de ani, iar lângă ea se află (în sensul că doarme) un bărbat cu care îşi imaginează că a avut o aventură. Când se duce la baie şi se uită în oglindă, observă că e mai trecută decât credea. În jurul ei sunt fotografii cu ea şi bărbatul din dormitor. Când îl ia la întrebări, bărbatul îi spune că e Ben, soţul ei, că sunt căsătoriţi de 25 de ani şi că se iubesc la fel ca-n prima zi. Chestie pe care Christine n-o crede din prima.

(La faza asta am dat ochii peste cap. Şi amnezica mea află că e logodită cu un bărbat de care se miră că s-a putut îndrăgosti vreodată. Se pare că oamenii care scriu despre amnezie nu sunt deloc originali.)

Ben îi spune că suferă de amnezie ca urmare a unui accident, că tot ce trăieşte pe parcursul unei zile i se şterge din memorie în timpul somnului şi că treaba asta durează de vreo două decenii. Îmi venea să-i plâng de milă bietului om care timp de douăzeci de ani a trebuit să-i explice nevesti-sii, zi de zi, cine e şi pe ce lume trăieşte.

După ce Ben pleacă la serviciu (cică era profesor), Christine e sunată de un bărbat care se recomandă a fi medicul ei. Puţin suspicioasă la început, acceptă să se întâlnească şi află că a făcut progrese, de care Ben nu pare conştient, pentru că nu ştie de aceste întâlniri. Doctorul o sfătuieşte să ţină un jurnal în care să noteze tot ce trăieşte şi ce află de-a lungul unei zile.

(Asta-i culmea! Pentru a doua oară dau ochii peste cap. Nici dacă aş fi citit cartea asta înainte să scriu romanul n-aş fi scris cu atâta exactitate scena în care psihologul îi dăruieşte amnezicei o agendă în care să noteze toate chestiile care ar putea s-o ajute. Iar Eva mea nici măcar nu-şi pierdea memoria în fiecare noapte!)

În timpul unei plimbări cu Ben, Christine are câteva flash-uri cu o prietenă din adolescenţă, Claire, despre care soţul ei îi spune că s-a mutat în Noua Zeelandă. Apoi îşi aminteşte că a avut un fiu, deşi Ben îi spusese că n-au avut copii. Află că fiul ei a murit în război, în Afghanistan, cu un an în urmă. Mai află că a publicat un roman; Ben nu îi spusese că e scriitoare, iar în casă nu găseşte niciun exemplar al cărţii ei.

(A treia coincidenţă: şi în cazul personajului meu, jurnalul era cea de-a doua carte pe care o scria. Mă rog, eu am scris numele real al primului meu roman…)

Deşi Ben îi spusese că a rămas amnezică în urma unui accident de maşină, Christine îşi aminteşte că a fost strangulată de un bărbat cu care a avut o aventură. Vă daţi seama cam cât a crescut Ben în ochii ei, dacă în loc să-i scoată ochii pentru infidelitate o îngrijeşte cu devotament de douăzeci de ani. Că îl mai prinde şi cu minciunica, asta e partea a doua.

Spre marea ei uimire, află că prietena ei Claire nu e plecată din ţară, iar prin Noua Zeelandă n-a călcat în viaţa ei. Se întâlnesc (fără ştirea lui Ben) şi află că într-adevăr a avut o aventură. Pe parcurs, mai află şi alte chestii interesante: că Ben a divorţat de ea, că Adam, fiul ei,  trăieşte, că soţul ei nu e profesor şi cu atât mai puţin şef de catedră cum pretinde el, ci un simplu laborant. În seara în care Ben o loveşte (după ce îi povesteşte despre întâlnirile cu medicul ei şi despre jurnal), Christine o sună pe Claire şi îi povesteşte ce s-a întâmplat. După obişnuitele ”Vai, dar Ben e în limbă după tine, el n-ar face rău nici măcar unei muşte”, Claire îi pune o întrebare de-o pune-n cur: ”Ben are cumva o cicatrice?” După ce Christine îi spune că nu, prietena ei dă bomba: ”Nu ştiu cu cine locuieşti, dar ăla nu e Ben!”

Pam pam! Când ”Ben” o duce în camera de hotel în care fusese strangulată, Christine înţelege că individul e chiar e cel care a atacat-o şi că în ultimii douăzeci de ani a trăit alături de cel care i-a produs amnezia. Nimeni altul decât bărbatul cu care avusese o aventură şi de care se despărţise spunându-i că îşi iubeşte soţul. Dar falsul Ben nu se lasă: dacă vede că nu merge cu bâzâielile, că te iubesc, că suntem făcuţi unul pentru altul, că ştiu că şi tu mă iubeşti, încearcă din nou să o stranguleze (perseverent tipul, orice aţi zice). Înainte de asta, se gândeşte să ardă jurnalul în care se aflau singurele amintiri ale Christinei.

Cum ”Ben” (pe care de fapt îl chema Mike) nu dădea pe dinafară de inteligenţă, provoacă un incendiu de mai mare dragul, în care, din fericire, moare ca prostul. Pe principiul ”cui pe cui se scoate”, după ce e gâtuită a doua oară, Christine începe să-şi recapete memoria. În final, toate sunt bune şi frumoase: se reîntâlneşte cu adevăratul Ben şi cu fiul lor – era şi cazul, că deja eram la un pas de preinfarct.

Deşi am cumpărat cartea asta mai mult de curiozitate, să văd ce mai scriu şi alţii despre amnezie, am fost absolut fascinată de ea. Ca să vă daţi seama cam cât de fascinată, pot spune că Agatha Christie, cu tot cu Poirot al ei (pe care îl iubesc sincer) pare amatoare. Păi nici ea, care a scris zeci de romane, nu m-a ţinut cu sufletul la gură cum a făcut tipul ăsta care era debutant! Cu alte cuvinte, un ORL-ist de 40 de ani scrie mai mişto decât o tanti care era scriitoare de meserie. Mult mai mişto. Asta chiar a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s