Să începem cu începutul: ”Misterioasa afacere de la Styles”

Prima carte publicată a Agathei și, de altfel, prima în care apare iubirea vieții mele, Poirot, e ”Misterioasa afacere de la Styles”. Acțiunea e povestită de Arthur Hastings, partenerul și prietenul cel mai drag al lui Poirot.

Când se întoarce în Anglia, rănit pe front și cu moralul la pământ, Hastings întâlnește un vechi prieten, John Cavendish, care îl invită la casa lui de la Styles. Îl pune la curent cu noutățile – cum ar fi că mama lui s-a măritat cu un individ dubios pe nume Alfred Inglethorp, ceva mai tinerel decât ea, dar când sunt bani mulți la mijloc astea-s amănunte nesemnificative. Hastings acceptă invitația și merge la Styles.

Acolo le cunoaște pe soția lui John, Mary (după care i se cam aprind călcâiele) și pe cele două protejate ale lui Emily – Evie și Cynthia. Evie e o arțăgoasă care se ceartă non-stop cu Alfred și îl acuză că s-a însurat cu Emily pentru bani. Același lucru i-l spune și lui Emily – înainte de a pleca din casă, urlă că Alfred o va ucide în propriul ei pat.

Cynthia, care lucra la o farmacie, e mai simpatică. Chiar are glume în program cu Hastings, care o întreabă câți oameni a otrăvit, și îi primește la ea la serviciu pe Hastings, pe John și pe Lawrence, fratele lui John. Lawrence își bagă nasul în dulapul cu otrăvuri – din pură curiozitate, zice el, dar chestia asta o să cam fie folosită împotriva lui ceva mai târziu.

Hastings pleacă de la farmacie împreună cu Cynthia și Lawrence (care cam aveau bucurii unul la altul) și dă nas în nas cu Hercule Poirot, vechi prieten, fost șef al poliției belgiene, actualmente detectiv. Bătrânul Poirot e încântat să afle că Hastings stă la Styles, pentru că Emily Inglethorp era binefăcătoarea lui, care îi oferise adăpost lui și altor șapte imigranți belgieni. Bineînțeles, își propune s-o viziteze, ca s-o mai asigure o dată de profunda lui recunoștință.

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, într-o noapte Emily are convulsii iar soțul ei e de negăsit (se bănuia că ar fi la niscaiva fetițe). Înainte de a muri – pentru că era logic că moare până la urmă – Emily rostește numele bărbatului ei, ceea ce dă naștere la interpretări: ori îl acuză că i-a provocat moartea, ori îi face o ultimă declarație de dragoste, naiba știe…

Hastings bănuiește că Emily a fost otrăvită, iar când doctorul îi spune că e ceva suspect și că e nevoie de autopsie, îl cheamă pe Poirot, știind că belgianul e dracu` pe sârmă și genial de-a dreptul și c-o să găsească sigur vinovatul. Apare și Japp, inspectorul de la Scotland Yard, total inutil de altfel, pentru că Poirot face toată treaba.

Alfred e arestat pentru uciderea nevesti-sii dar, pentru că nu existau suficiente probe împotriva lui, e eliberat, prilej pentru Evie să mai facă puțină gălăgie că incompetenții ăia lasă criminalul în libertate. Următorul arestat e John, deși toți începuseră să-l suspecteze pe Lawrence, care abia reușise să-i convingă pe anchetatori că nu umblase la dulapul cu otrăvuri în scopuri dubioase. Când Hastings spune, melodramatic, că nu-i vine să creadă că vechiul lui prieten e un criminal, Poirot îi dă o replică genială: ”Fiecare criminal este probabil vechiul prieten al cuiva”. Din fericire, John se dovedește a fi nevinovat.

În final, toate sunt bune (mai puțin pentru Emily): John și Mary, care aveau ceva probleme casnice, își dau seama cât de mult se iubesc, iar Cynthia și Lawrence se cuplează. Poirot dezvăluie numele criminalilor: Alfred și Evie, care erau pe felie de ceva timp și plănuiseră să-i facă de petrecanie bătrânei ca să-i moștenească banii. Asta explică de ce Emily îi spusese numele înainte să moară: știa sărăcuța de unde i se trage…

Reclame

Clişee romantice

Celor care mă cunosc nu-i nevoie să le mai spun că evit cât pot să mă uit la un film dacă am citit cartea, iar dacă totuşi fac chestia asta, o fac doar ca să mă conving că întotdeauna e mai bună cartea. De data asta am citit o carte care mi-a plăcut mai puţin decât filmul făcut după ea.

E vorba de The notebook, cred că-l ştie toată lumea, iar dacă nu-l ştiţi vă zic eu: e povestea a doi adolescenţi, Noah şi Allie (de la Allison, dar nu-i zice nimeni Allison). Se cunosc – fata venise cu ai ei, care aveau ceva treabă în satul lui Noah sau cam aşa ceva -, se îndrăgostesc, se joacă de-a mama şi de-a tata, apoi fata pleacă şi ai ei n-o mai lasă să continue relaţia, că ei voiau ceva mai de soi pentru fata lor. După 15 ani, Allie îl caută pe Noah, deşi era logodită bine, în câteva săptămâni urma să se mărite cu un avocat renumit. Îl găseşte, se îndrăgostesc iar unul de altul mai dihai ca prima dată şi îşi petrec următoarele zile în pat. Apare logodnicul, căruia Allie îi dă papucii şi se mărită cu Noah. După 43 de ani de căsnicie fericită, Allie e diagnosticată cu Alzheimer, e internată într-un azil şi Noah stă mereu pe lângă ea, citindu-i din jurnalul poveştii lor de iubire, chestie care o face pe Allie să-şi amintească de el din când în când. În final, mor împreună, ce romantic, ce frumos…

Acum vreo juma’ de an am cumpărat cartea ”Jurnalul unei iubiri” şi după câteva pagini mi-am dat seama că e vorba fix de povestea aia. Ei, drăcie, mă gândeam eu, ce rost mai are s-o citesc dacă ştiu deja finalul? Dar a meritat s-o citesc, pentru că e o adevărată enciclopedie de clişee romantice. Atâtea idei fanteziste adunate la un loc n-am mai văzut de când m-a adus barza.

1. Când doi adolescenţi se îndrăgostesc, nu se poate să nu se pună cineva contra. Ori părinţii ei, ori părinţii lui, ori vreo fufă care-l vrea pe el, ori vreun prost care-o vrea pe ea. Zău dacă înţeleg amestecul ăsta din exterior! Adolescenţii se descurcă de minune să-şi pună beţe-n roate singuri, aşa că oamenii ăia nesuferiţi care nu-i vor împreună se agită degeaba.

2. Sexul la adolescenţi n-are nicio treabă cu hormonii şi orgasmele, e doar aşa, o dovadă de afecţiune, împletirea sufletelor, plm…, dar pentru că bietul băiat nu-şi găseşte sufletul să-l împletească, îşi ia penisul, pe care nu poate să-l împletească, aşa că şi-l bagă pe unde poate. Dar asta e doar aşa, un simbol al iubirii infinite, nu o dorinţă pur carnală. Dracu-a mai pomenit adolescent care să vrea să şi-o tragă!

3. Femeile habar n-au că sunt frumoase, deştepte şi speciale dacă nu le zice vreun hăndrălău treaba asta. Umblă prin viaţă ca nişte găini bete, considerându-se urâte, proaste şi comune, până apare el, the one, şi le informează că sunt fix pe dos. Aşa şi Allie, care se lăsase de pictură şi era sigură că n-ar mai fi bună de nimic. Cum i-a zis Noah să se apuce de treabă, cum s-a apucat cu aşa un spor de-a ajuns una din cele mai bune pictoriţe.

4. Erotismul din cărţile astea e la ani lumină de realitate. Ori autorul nu mai făcuse sex cam de multişor, ori habar n-avea ce-i place unei femei, ori fumase hârtie igienică, altfel nu-mi explic cum a putut scrie că Allie se excita la mirosul natural al lui Noah şi că era în extaz când îi simţea transpiraţia. Daaa, sigur, eu mă umezesc toată când simt miros de transpiraţie şi peşte, iar când îi curg sudorile pe mine, ce să mai zic, am orgasme multiple!

Ca să nu mai vorbim de momentul finalului, când Noah şi Allie, a câte 80 de ani fiecare şi gata să dea colţu’, se sărută, da’ nu oricum, ci cu împletire de limbi, chestii, trestii… În film, se aşează liniştiţi unul lângă altul şi mor, dar în carte nu. Se mozolesc zdravăn, după care Allie îi desface uşor nasturii cămăşii. Bine că s-a terminat aici, că n-aveam chef să citesc cum şi-au tras-o ei pentru ultima dată. Asta ar fi fost prea de tot.

5. Dacă e scris ca porumbeii să rămână împreună într-un final, apăi n-are unul vreo relaţie mai de doamne-ajută între timp! El se mai combină cu câte una doar aşa, de dragul sexului – că dorinţe pur carnale are doar cu altele, cu aleasa lui e un simbolism pentru împletirea sufletelor, pana mea -, iar ea găseşte vreun prost care o tratează ca pe o prinţesă. În cazul de faţă, pe avocat îl ţinea pe uscat şi cum apare Noah, cum îşi desface picioarele. Bine, mi s-a părut cam prea de tot să spună că în timpul ăsta a stat ca Maica Tereza, de zici că se terminaseră armăsarii la Noah…

6. Oricât timp ar trece, ea continuă să fie cea mai frumoasă pentru el, dacă nu chiar mai frumoasă decât la început. Yeah, seems legit, o Allie de 20 de ani, zglobie, cu pielea fină şi cu sfârcurile-n vânt nici nu se compară cu Allie la 80 de ani, ridată toată, căruntă, cu pielea fleoşcăită. Că doar în cărţi femeile nu-şi fac probleme că îmbătrânesc…

7. Îndrăgostiţii n-au dialoguri normale. Nu vezi ”ăăăă”-uri şi ”păi”-uri, vorbesc de zici că-s la olimpiada de limba engleză, faza pe galaxie, sau la vreun concurs de ”cine scoate pe gură cele mai stupide clişee”.

8. Dragostea e vindecătoare de boli sau, în cel mai rău caz, amelioratoare. Cum stătea Noah la palavre cu Allie, cum îşi revenea femeia, de se mirau toţi doctorii. Adică toţi uitucii planetei mergeau din rău în mai rău, doar Allie turuia ore întregi şi îşi amintea nişte chestii pe care şi fără Alzheimer le-ar fi uitat. Dragostea asta, îi dădea pe spate pe doctori, care ziceau că n-au mai pomenit aşa ceva. Cred şi eu că n-au mai pomenit, din moment ce nu există!

9. Pe bune, o poveste de iubire scrisă în jurnal de un bărbat? Ce-o fi fumat Sparks, că pare de calitate! Dacă ar scrie vreun bărbat în jurnal, cu siguranţă n-ar avea tupeu să-i citească porcăriile alea unei cucoane de 80 de ani, să fim serioşi…

Filmul chiar mi-a plăcut, mai ales că rolul lui Allie (varianta tânără) e interpretat de Rachel MacAdams, care e cea mai dată-n mă-sa actriţă, şi chiar m-a emoţionat. Dar cartea m-a făcut să râd, cu atâtea stupizenii pe metru mătrat. Nici nu mai am tupeu să spun că scriu poveşti de dragoste; eu n-am să pot niciodată să delirez aşa frumos, să folosesc atâtea clişee siropoase şi să pompez iluzia iubirii perfecte în gospodinele degrabă vărsătoare de lacrimi. Clar, trebuie să mă las!