Cortina: ultimul caz al lui Poirot

Dacă primul caz rezolvat de Poirot a fost la Styles, se cuvenea ca ultimul să fie rezolvat tot acolo.

Poirot îl cheamă pe Hastings în locul plin de amintiri care acum era total schimbat – casa doamnei Inglethorp era acum o pensiune întreţinută de doamna Daisy Luttrell împreună cu soţul ei, colonelul Luttrell. Hastings avea patru copii cu Cenuşăreasa lui, care între timp murise, iar una din fetele lui, Judith, femeie de ştiinţă, era la Styles cu şeful ei, doctorul John Franklin, un individ preocupat doar de munca lui.

Nici excentricul Poirot nu mai era ce fusese odată. Era aproape paralizat din cauza artritei, dar creierul lui era la fel de ager. Îi face lui Hastings un rezumat a cinci crime diferite, spunându-i că un singur om, un misterios X, stă în spatele acestor crime şi că X e acum la Styles.

Când colonelul Luttrell o împuşcă din greşeală pe Daisy în timp ce vâna un iepure, Hastings îşi dă seama că e mâna lui X, care o împuşcase fix când colonelul împuşca iepurele. Din fericire, Daisy îşi revine, la fel şi căsnicia lor, care până atunci fusese cam pe butuci. Hastings îl ia în vizor pe Allerton, un individ dubios cu care Judith îşi petrecea cam prea mult timp, iar când află că tipul vrea s-o seducă pe fiică-sa se hotărăşte să-l omoare. Noroc că adoarme înainte să-şi pună planul în aplicare.

După o zi în care îi exasperase pe toţi cu boala ei imaginară, Barbara Franklin, nevasta doctorului, insistă să ia cina cu toţii şi mai târziu începe să se simtă rău – de data asta pe bune. A doua zi de dimineaţă moare şi a treia zi se află că a fost otrăvită. Poirot depune mărturie că a văzut-o pe însăşi Barbara ieşind din laboratorul soţului ei cu o sticluţă în mână, aşa că verdictul e clar: sinucidere.

Stephen Norton, unul din oaspeţii de la Styles, îi spune lui Poirot că a văzut ceva ce ar putea avea legătură cu moartea doamnei Franklin. După ce vorbeşte cu Poirot, Norton e găsit în patul lui, împuşcat fix în mijlocul frunţii. Chestie de simetrie…

Vine momentul cel mai trist al cărţii, acela în care Poirot, care avea inima în piuneze, se pensionează în sfârşit. Definitiv. E înmormântat la Styles, locul plin de amintiri în care bla bla bla, iar la patru luni de la moartea lui vine şi momentul şocant când Hastings primeşte o scrisoare pe care Poirot le-o dăduse avocaţilor lui. În scrisoare, îi mărturiseşte lui Hastings că a venit la Styles hotărât să-l omoare pe X – moment de ”what the fuck, e cumva o glumă, Poirot e criminal???”. Al doilea moment de hai-să-mi-bag-una e când îi spune că X era Stephen Norton, tipul aparent blând şi afectuos, dar plin de complexe, care le inocula tuturor ideea crimei. Chiar şi Hastings fusese la un pas să-l omoare pe Allerton la sugestia lui Norton, dar Poirot îi pusese somnifere în ciocolata caldă. Aproape râde de Hastings că nu s-a prins de chestia cu împuşcătura simetrică.

Îi mai spune că l-a îndepărtat pe George, bătrânul şi credinciosul lui valet, pentru că el ar fi ştiut că, în realitate, nu era chiar aşa neajutorat cum pretindea. Îi spune de asemenea că otrava din cafeaua Barbarei Franklin era destinată soţului ei, de care voia să scape, dar din greşeală căzuse în groapa săpată de ea. Şi-l mai informează că Judith n-are nicio treabă cu Allerton. Practic, Poirot l-a chemat la Styles doar ca să-i arate cât e de prost sau ceva…

Măcar cineva e fericit în toată povestea asta: Judith şi Franklin, care se logodesc şi pleacă împreună în Africa.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s