De 1 martie vreau să fiu bărbat

În fiecare an primesc lamulţianuri, flori (mai mult virtuale) şi ciocolată pe motiv că aş fi femeie. Sunt femeie pentru că am avut ghinion să mă nasc cu ovare, uter şi alte organe pe care nu le au bărbaţii (norocoşii!), dar în sufletul meu sunt bărbat, aşa că haideţi să presupunem, măcar de zilele astea naţionale, mondiale şi planetare în care se celebrează femeia, că sunt bărbat. Asta se traduce prin ”a se scuti de mesaje siropoase”. Mulţumesc anticipat.

Păi vouă vi se pare că sunt femeie adevărată?

Nu-mi place să gătesc. N-am înţeles niciodată plăcerea de a tăia ceapă, culminând cu orgasmul provocat de statul în bucătărie cinci ore pentru ceva ce se consumă în cinci minute. Pune-mă să văruiesc, să vopsesc, să spăl maşina şi fac toate astea cu cea mai mare plăcere. Dar nu mă pune să gătesc, decât dacă ţi-am greşit foarte tare şi vrei să mă torturezi.

Nu sunt pasionată de pantofi. Majoritatea femeilor sunt fascinate de pantofi. Dar ce zic eu fascinate? Sunt de-a dreptul îndrăgostite, dacă ar avea de ales între o pereche de pantofi de fiţe şi orice sex-symbol (nu sunt la curent cu bunăciunile masculine), 101% dintre ele ar fi de acord că bărbaţi mişto găseşti pe toate drumurile, pe când pantofi… Numa’ să le vezi cum le curge scuipatul din gură când trec pe lângă vitrine şi cum oftează când văd pantofi într-o revistă/broşură/whatever: ”Ia uite, fată, ce pantofiori super-extra-mega-giga bestiaaaaaali!” Mă doare-n adidaşi. Mai mult interes mi-ar stârni o poză cu un rotopercutor sau un set de anvelope. Să vă spun câte perechi de pantofi am? 0. Iar cerculeţul ăla nu înseamnă o (pereche), ci zero.

Mă calcă pe nervi ritualurile feminine gen pensat şi manichiură. Sigur, am grijă să-mi smulg firicelele de păr dintre sprâncene şi îmi fac unghiile, dar aş prefera de o mie de ori să fiu bărbat şi să nu le fac.

Mă irită maxim toate prejudecăţile stupide legate de femei:

– Că n-au voie să vorbească obscen, pentru că ele sunt nişte floricele gingaşe. Hai sictir şi să mă pupi între petale!

– Că trebuie să-şi piardă virginitatea doar cu prinţul călare pe cal alb şi doar când sunt amorezate de le curge scuipat din gură. Bărbaţilor nu le zice nimeni când şi cu cine să înceapă jocul de-a mama şi de-a tata.

– Că sunt curve dacă şi-o trag cu cine vor, când vor şi în ce poziţii vor. Dacă fac sex oral, joacă deja în liga profesionistă.

– Că le plac în mod obligatoriu florile şi bebeluşii.

– Că trebuie să se sacrifice pentru binele tuturor, fără pretenţia de a i se ridica statuie. Ce-i drept, singurul monument de care au parte cele mai multe femei după o viaţă de sacrificii e crucea de marmură. Dacă au parte măcar de aia.

– Că uterul lor e dator să adăpostească minim un copil, altfel sunt degeaba pe pământ.

Aşa că nu vreau flori. Nu vreau bomboane de ciocolată (vreau pizza, cea mai mare pizza din lume, şi o bere lângă ea). Nu vreau mărţişoare şi alte rahaturi feminine. Vreau să mi se fâlfâie stindardul de epilat, pensat şi unghii. Vreau să port ce vrea fizicul meu fără să se trezească vreun libidinos să mă anunţe că sunt bună. Vreau să mă îmbrac ca ultimul boschetar dacă aşa vreau eu fără să se uite unii urât că nu sunt suficient de feminină. Vreau ca, atunci când mă enervează cineva, să-l invit civilizat să-mi sugă p*la. Vreau să stau ca vita-n vârful patului când mi-e rău şi să urlu că sunt pe moarte, în loc să mă agit că au rămas vase nespălate, că n-am hrănit pisicile, câinii, crocodilul şi tigrul de Malaezia. Vreau să mănânc o roabă de mici la micul dejun şi o jumătate de porc la cină fără să mă gândesc la siluetă. Vreau să ies din casă aşa cum m-am trezit, ciufulită, în pantaloni de trening şi cu o faţă care să omoare orice libido pe o rază de zece kilometri. Vreau să scap de cea mai cretină întrebare a tuturor timpurilor, ”Tu când faci un copil?” Vreau, pe scurt, să fiu eu însămi şi să nu fiu judecată pentru asta.

Vă mai vine să-mi oferiţi flori acum? Că mie nu-mi vine să le primesc.

Ce mi-a mai plăcut pe internet (16)

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. Ce au fumat autorii cartilor motivationale?

2. Dragă mămică isterică

3. De ce e o idee cretină să-ţi transformi blogul în carte

4. Sugestii pentru internauţi stingheri

5. Minciuni, fasole şi casete video

6. Categorii de oameni care îţi pun eticheta de „feministă”

7. Aspirina

8. Ce mai faci?

9. Scufiţa Roşie corectă politic

10. Avantajele locuitului de unul singur

11. Prejudecăţi despre bărbaţi

12. Anii cei mai frumoși

13. Cele mai nasoale coperți din istoria muzicii românești

14. L-am lăsat pe tata să-mi preia contul de Facebook timp de o săptămână și s-a întâmplat asta

15. Tipuri de comentatori de pe internet

Amintiri de pe Facebook (ultima parte)

”Mă amuză mamele astea care spun că nu ştiu cum să le explice copiilor lor cum stă treaba cu homosexualii. Asta-i întrebare de 2016? Îi spui şi gata!
Când eram mică şi-mi căzuse cu tronc Gabriel Dorobanţu, mama mi-a spus că tipul e gay. Bine, nu cu cuvintele astea. Mi-a spus că „îi plac băieţii”. ÎI PLAC. Adică acolo e vorba de sentimente, nu de faptul că omul face sex oral, de parcă nu asta ar face (aproape) toate femeile. Nu mi-a spus-o pe tonul „ceea ce face el e greşit şi ar trebui împuşcat pentru asta”, iar mie nu mi s-a părut ceva anormal, cum nu mi se pare nici acum.
Asta se întâmpla prin ’90 şi ceva. Acum suntem în 2016 şi oamenii militează împotriva homosexualilor, biserica adună semnături pentru a le interzice căsătoria (care oricum nu e permisă), iar mamele nu sunt în stare să le spună câteva cuvinte simple copiilor.
Copiii nu se nasc intoleranţi. Părinţii îi fac aşa, de la ei învaţă ura. Când voi avea un copil, îi voi explica la fel de simplu cum mi-a explicat mie mama, iar dacă va fi gay, treaba lui – numai să nu fie intolerant şi bătut în cap. Copiii sunt viitorul, nu biletul înapoi către Evul Mediu”

(30 mai 2016)

Am o vagă bănuială că şi peste o sută de ani tot aşa bătuţi în cap vom fi.

Acum 12 ani pe vremea asta mă pregăteam pentru banchet, chestia aia pe care o făceam de bucurie că am terminat liceul şi nu ne-a terminat el pe noi. Păcat că n-aveam cameră foto, v-aş fi arătat ce mândreţe de fată eram, îmbrăcată în alb ”like a virgin”. 
Totuşi, a fost mai bine aşa. N-aveam chef să mă pozeze cineva cum dansam pe masă ori cum vrăjeam (fără succes) cu proful de filozofie. Eh, ce amintiri minunate :)))”

(10 iunie 2016)

Mai urcă-te, Alinuţo, pe masă dacă te mai ţine! Iar proful de filo degeaba ţi-a devenit vecin, că e un babalâc cu un picior în groapă.

Printre cele mai grele chestii la scrierea unui roman mi se pare alegerea numelui personajelor. Nu că ar fi vreo chestie uşoară în toată treaba asta cu scrisul… Nu e greu pentru că n-aş avea de unde să aleg, oho, există atât de multe încât aş putea să pun personajelor câte trei prenume şi n-aş epuiza lista nici peste 20 de romane. Problema e că am un fix: să nu fie numele unei persoane apropiate sau din familie şi nici al unei persoane pe care n-o suport. În astfel de momente îmi dau seama cât de mare e neamul meu şi cam cât de mulţi oameni îmi sunt nesuferiţi :))
Aşa că mă tot gândesc de câteva luni la un prenume feminin care să sune bine, să poată fi prescurtat, să nu-l poarte vreo nesuferită şi să nu-l mai fi folosit până acum. Şi, bineînţeles, să nu fie vreun ţărănism de-alde Eufrosina sau Veta, să nu fie întâlnit chiar pe toate drumurile, să fie uşor de tradus în alte limbi (în caz că-mi mut personajul în altă ţară), să… Ho, că în ritmul ăsta şi cu pretenţiile astea îmi rămâne personajul nebotezat :))
Cred că iau lista şi aleg de acolo un nume prin sistemul ”din Oceanul Pacific/ a ieşit un peşte mic” sau scriu numele pe bileţele şi fac o ”extragere”, altfel nu cred că o scot la capăt în veci”

(31 iulie 2016)

Noroc că a apărut amicul pe care l-am luat ca model pentru personajul principal masculin (şi fără încurajarea căruia n-aş fi scris niciun roman) şi mi-a dat ordin: ”Rămâne Lorena”. Şi Lorena a rămas, păi ce, mă pun cu nebunul?

Logica femeilor: 
Dacă ele au un prieten bun cu care se înţeleg şi vorbesc şi ies la o cafea, iubitul n-are motive să fie gelos. Că deh, e doar un prieten. Dar dacă el are o prietenă bună cu care vorbeşte des, e un afemeiat nenorocit. Că deh, bărbatu-i porc şi nu poate fi ”doar prieten” cu o femeie. Şi-atunci, amărâtul ăla pe care l-au băgat în friendzone ce-o fi?
Unele îşi imaginează probabil că prietenul şi iubitul sunt două specii total diferite, altfel nu-mi explic cum le poate bate logica în halul ăsta. Adică iuby nu poate fi doar prieten cu o femeie fără să se dea la ea, dar tipul din friendzone nu e măgar ca iuby. Ca să vezi!
Cu alte cuvinte, ai ales ca iubit un măgar, iar pe prietenul cel cuminte (care nu îşi imaginează cum arăţi goală şi n-ar testa cu tine toate poziţiile din Kamasutra… s-o crezi tu!) îl ţii de papagal. Bravo, soro!”

(11 august 2016)

Păi ori sunt sarcastică, ori nu mai sunt!

Într-o zi, când nu aveam ce face (sau aveam ceva de făcut şi n-aveam chef, e posibil şi asta), mi-am recitit vechile poezii. De mult nu am mai râs cu atâta poftă, că doar eu puteam să râd la nişte versuri gen ”simt moartea cum m-apasă cu ghearele-i perverse”. Pe lângă ce scriam eu, Bacovia scria cântece de leagăn! Noroc cu poeziile de dragoste, care erau mai optimiste, dar şi acolo am exagerat în ultimul hal. Conform tâmpeniilor pe care le-am debitat, am avut vreo cinci prime iubiri, prima dragoste din poezii e cu totul alta decât aia care a fost de fapt şi m-am despărţit de tipi cu care nici măcar nu am fost :))
Acum îmi dau seama că doar profa de română dintr-a doişpea a fost sinceră cu mine. După ce a citit bazaconiile alea, m-a întrebat senină dacă eram drogată când le-am scris. Păi, nici nu avea ce altceva să creadă!
Deci, n-am de ce să-mi fac probleme că primul meu roman nu e prea strălucit, şi, drept să spun, şi al doilea e cam la fel de prost. Peste vreo 10-15 ani o să scriu şi unul bun. Până atunci mai exersez, ca să am de ce râde mai târziu :))”

(7 septembrie 2016)

Mi-am recitit primul roman şi am râs. Bine, am râs şi la celelalte, dar asta numai pentru că sunt pline de replici amuzante, primul însă, chiar și după o mie de editări, e de râsul curcilor.

Tradiţie de ziua naţională: să scrii ”La mulţi ani, România” sau ”Mândru că sunt român” de pe un smartphone made in China :)))”

(1 decembrie 2016)

Ori suntem tradiţionalişti, ori nu mai suntem!

”Au început să apară pozele de profil tricolore cu ”Mândru că sunt român”. Ce mi se pare amuzant e că majoritatea celor care cunosc doar ”trei culori pe lume” locuiesc oriunde, numai în România nu. Deh, dragostea la distanţă e mult mai bună.”

(28 noiembrie 2018)

Ţin să le mulţumesc pe această cale patrioţilor de Facebook care au plecat din ţara de care sunt mândri pentru că îmi dau motive să râd. Hasta luego, arrivederci, bye bye sau cum se mai zice pe la voi.

Amintiri de pe Facebook (partea a patra)

”O singură dată, boala mea de a mă lăuda cu talentul literar a avut consecinţe nu tocmai plăcute.
În clasa a noua, eram îndrăgostită de Marian. Ne certam şi ne împăcam mai des decât Prigoană cu Bahmuţeanu, iar în zilele în care eram certaţi, ca să nu mă plictisesc, vrăjeam cu Alex. Ţinând cont că ăştia doi erau colegi de clasă, s-ar putea crede că eram specialistă în vrăjeală (ceea ce vă asigur că nu-i adevărat) sau că amândoi erau atât de leşinaţi după mine încât îmi treceau cu vederea duplicitatea (ceea ce se prea poate).
Într-o zi, când mă lovise romantismul la modul grav, am scris o scrisoare de dragoste atât de mişto, încât era să mă îndrăgostesc eu de mine când am recitit-o. N-am mai apucat să i-o dau lui Marian, pentru că ne-am certat din nou, dar nici nu puteam lăsa aşa capodoperă să se piardă. Aşa că în pauză m-am dus la Alex cu un zâmbet seducător, clipind frumos din gene, ”ţi-am scris o scrisoare”, bla bla bla, i-am tras un pupoi pe obraz şi am plecat, că se sunase de intrare.
Mă gândeam că gata, l-am dat pe spate, o să fie atât de impresionat încât o să mă ceară de nevastă! În pauză, a venit la mine cu o mutră de parcă l-aş fi înjurat de mă-sa şi mi-a dat scrisoarea înapoi: ”Mda, frumos, dar nu e pentru mine” ”Ba da”, zic eu. ”Ba nu e. AI SCRIS NUMELE LUI MARIAN!” Am înlemnit.
Aşa era. Pe la jumătatea scrisorii făcusem greşeala fatală. Fusesem destul de proastă să mă dau de gol, deşi ar fi trebuit să se prindă după primele două rânduri, unde îi tot dădeam înainte cu ochii verzi. Alex are ochii căprui. :))
Asta mi-a fost învăţătură de minte. N-am mai scris vreun nume în scrisori şi nici n-am mai pomenit culoarea ochilor. În rest, indiferent ce iubit aş fi avut, pe Alex oricum l-am vrăjit până la sfârşitul liceului şi tot i-am făcut declaraţii de dragoste. Pe care le-a crezut :))”

(12 ianuarie 2016)

Când eram mică eram tare nebunatică, acum sunt mare şi tot nu mi-a trecut :))

”Clasa a doişpea, pregătiri pentru bac şi, bineînţeles, Alex, eterna vrăjeală, de data asta prin sms. Într-o zi, în timp ce mă făceam că învăţ, primesc un mesaj de la el: „Ai chef de o partidă de…?”
El, timidul care nici măcar nu îndrăznea să mă sărute, a avut curaj să scrie aşa ceva? Oare cât de tare se lovise la cap?
Răspund ironic: „Ce-i, te-ai hotărât să îţi începi viaţa sexuală?”
„Da, citeam şi dintr-o dată mi-a venit ideea să îmi încep viaţa sexuală cu tine”.
După ce l-am întrebat ce citeşte şi am mai făcut nişte miştouri, mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că sunt raza lui de soare, zâna visurilor lui etc, urmat de P.S.
„A, citeam Luceafărul!”
Pe bune?? Ăia care l-au băgat în programa de bac or fi ştiind ce reacţii provoacă?
Fir-ai să fii, Alex, cum m-ai făcut tu să recitesc Luceafărul şi tot nu m-am prins care vers ţi-a dat ideea asta tâm… ideea asta care a rămas la stadiul de idee.
Mă bucur totuşi că nu citea „Crimă şi pedeapsă”. Cine ştie ce idei îi mai veneau :)))”

(27 ianuarie 2016)

Nici acum nu ştiu ce vers l-a inspirat, dar ar fi trebuit să citească ceva care să-i dea şi tupeu să treacă la fapte.

”De când tot aud cuvântul „satanist” (care nici măcar nu mai înseamnă satanist, ci rocker şi/sau ateu), mi-am amintit o întâmplare de acum 12 ani, când lumea era la fel de încuiată ca acum.
Stăteam în gazdă la o babă, scuzaţi, la o stimată doamnă foarte răutăcioasă. Într-o zi, a venit vară-mea la mine în vizită îmbrăcată cu un tricou simpatic, cu un bebeluş dulce foc care avea un cercel în ureche (cerceluşul era prins în material). Îi povestisem cât de enervantă e hoaşca, pardon, stimata doamnă, dar nu mă crezuse. S-a convins în doar câteva minute, când hârca a simţit nevoia să-şi spună părerea despre tricou: „E tricou de satanişti!” Poftim cultură!
Şi nu era vreo ţaţa Miţa bisericoasa, ci doamnă educată!
Se pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci. Dar mă întreb aşa, retoric: dacă un tricou cu un bebeluş e satanist, cele cu cranii cum or mai fi? ”

(5 martie 2016)

De mi-ar vedea acum baba, scuzaţi, stimata doamnă tricoul cu Marilyn Manson…

”Dacă mi-ar vedea cineva istoricul căutărilor pe Google, şi-ar imagina probabil că aştept un bebe, sau că îmi trece prin cap ideea asta şi caut un nume deosebit. Ce altceva ar putea înţelege din „prenume masculine”, „prenume feminine litera b” şi „nume deosebite băieţi”?
Asta mai e cum mai e, dar ar fi mai greu de explicat „simptome nimfomanie”, „motociclete de colecţie”, „cum se face un tatuaj”, „boli psihice” sau „care sunt efectele amneziei”.
Bine că nu scriu despre crime sau prostituţie (deocamdată), că mi-ar fi mie jenă să mă gândesc cum ar arăta istoricul :))”

(16 mai 2016)

Să vedeţi acum: tulburare bipolară, dublă personalitate, cum se face un test de paternitate, listă fobii şi alte năzdrăvănii din astea.

*va urma*

Amintiri de pe Facebook (partea a treia)

”Din seria ”Am învăţat că…”

Am înţeles în sfârşit că (exceptând-o pe mama, care ştie ce a ţinut la uşă) nimeni nu mă cunoaşte, deşi eu am spus totul despre mine! După atâţia ani în care toată lumea a avut acces nelimitat la gândurile mele şi la sufletul meu, n-a reuşit nimeni să mă cunoască. Şi dacă nici eu n-am dat mură-n gură oamenilor, atunci nu ştiu ce să mai zic…

Să mă ferească Dumnezeu să sufăr vreodată de amnezie, pentru că n-ar avea cine să-mi spună cine sunt…”

(15 septembrie 2015)

Şi uite-aşa s-a născut al doilea roman, ”Amnezia”, care e şi romanul meu preferat…

”Sunt atât de aiurită încât am uitat să mă laud că am mai scris o povestioară. Ca să zic aşa, am fătat un pui de nuvelă. 8 pagini în trei zile. Să-mi trăiască :)) Aştept felicitări false şi sincere dureri în cot”

(19 septembrie 2015)

Să-nnebunesc dacă mai ştiu la ce nuvelă făceam referire. În orice caz, una cu care nu prea mă mândresc, adică oricare în afară de ultimele două 🙂

”În clasa a opta, dentistul meu m-a întrebat cine a scris ”Prăvale Baba”, că pusese un pariu cu cineva şi mă ştia cititoare, plus că aveam lecţia în manual. I-am spus, a câştigat pariul, în fine…

Mi-am amintit de faza asta de multe ori şi m-am distrat cu mama pe tema asta, ba chiar am notat întâmplarea într-un eseu şi de fiecare dată – da` DE FIECARE DATĂ! – am uitat numele autorului. Norocul meu că, de atunci, s-a inventat internetul. Dacă m-ar mai întreba şi azi, m-aş face de râs.

By the way, autorul este Ionel Teodoreanu. Vă zic aşa, că la cât de aiurită sunt sigur uit din nou. Măcar Facebook stă mai bine cu memoria”

(25 octombrie 2015)

În ziua de azi, nici nu mai interesează pe cineva cine a scris ce a scris…

”Am tastat pe Google ”cum să scrii un roman” şi am primit câteva zeci de rezultate. O droaie de articole pe tema asta. Practic, cu atâtea sfaturi oferite cu generozitate, trebuie să fii chiar tufă de Veneţia ca să nu scrii un roman. Aş putea să scriu şi eu un articol de gen, că cică toţi proştii sunt liberi să-şi dea cu părerea :)))”

(30 octombrie 2015)

După patru romane terminate şi încă vreo două începute, ce ziceţi, ar trebui să dau nişte sfaturi?

”Din seria ”Ce filozoafă sunt când mi-e foame”:
”Trece viaţa… şi îmbătrânim… şi-apoi murim… apoi ne reîncarnăm… şi iar murim, şi iar ne reîncarnăm… şi tot aşa, până ne plictisim… şi dup-aia ne reîncarnăm de plictiseală” :)))”

(24 noiembrie 2015)

Nu ştiu cum se face că o dădeam în filozofii de fiecare dată când vorbeam cu mama la telefon. Da’ de fiecare dată!

”Cândva se spunea că românul s-a născut poet. Generaţiile viitoare vor avea altă vorbă: ”Românul s-a născut blogger” ;))”

(8 decembrie 2015)

Peste câţiva ani… ”românul s-a născut vlogger”.

”Vrei să o iei pe urmele lui Păunescu?”, m-a întrebat mama când i-am spus că vreau să ajung la 600 de poezii până la sfârşitul anului.
(Ferească Domnul s-o iau pe urmele lui, că nu mă grăbesc să ajung în rai sau pe unde o fi…)
El probabil ajungea la numărul ăsta într-un singur an, dar mă simt flatată de încrederea pe care mi-a acordat-o! Mi-a mai spus ceva asemănător când am scris o poezie în memoria lui Iovan. Cică şi Păunescu scria despre toţi morţii. Adică eu plagiez, sau ce-a vrut să insinueze? :))))
Asta îmi cam dă de gândit… Trebuie neapărat să slăbesc, altfel îmi va spune că vreau să-l copiez pe Adiţă şi la numărul de kilograme! Nu de alta, dar când am spus că vreau să ajung o MARE poetă m-am referit la altceva :))))”

(19 decembrie 2015)

Dacă m-ar vedea mama câta namila m-am făcut, precis m-ar striga ”Păuneasco”.

În anii de liceu, îmi plăcea revista ”Cool Girl”. Nu pierdeam niciun număr, mai ales că eram prietenă cu tanti Viişoara, vânzătoarea de la chioşc, şi întotdeauna îmi păstra revista când era vreun pericol să se epuizeze repede. Uneori, revista avea şi câte un mic cadou, iar tanti Viişoara ştia pe care s-o păstreze pentru mine. Era foarte atentă şi drăguţă, cred că-i plăcea cum ţopăiam de bucurie şi cum o pupam de-o albeam.
Acum imaginaţi-vă cum încerca mama (care vorbea limba engleză la fel de bine cum vorbeam eu rusa) să pronunţe numele revistei. Ce-o fi fost aşa greu să spună ”Cul Găl”? Când avea chef de poante, îi zicea ”Curgol” (nu, mami, Pleiboiu` e cu aşa ceva).
Într-o zi, venisem de la şcoală şi revista încă nu sosise. După vreo oră, mama a plecat la cumpărături şi a trecut şi pe la chioşc. Cred că a fost fază de cascadorii râsului când i-a spus lui tanti Viişoara: ”Daţi-mi revista… ăăă… Cul… revista lu` fimea”. Nu era mai simplu să spună aşa de la început, decât să i se stâlcească limba-n gură? :))”

(11 ianuarie 2016)

După ce m-a luat mama în primire că iar o bag în postările mele fără să-i cer acordul, am pus-o să pronunţe Cool Girl. Tot Cur Gol i-a ieşit :))

*va urma*

Amintiri de pe Facebook (partea a doua)

”Când eram la mama fată, vorba cântecului, se împodobea bradul de Crăciun în ajunul Crăciunului! Ce-i drept, pe vremea aia împodobeam ditamai bradul, nu miniaturi artificiale. Stăteam toţi în jurul lui, fiecare agăţa câte ceva, ba mai şi cântam colinde (şi culmea, niciun vecin n-a reclamat nimic, ceea ce înseamnă că eu şi mama eram artiste nedescoperite).

E drept că atunci n-aveam cu ce să pozăm bradul ca să ne lăudăm ce capodoperă a ieşit, iar de văzut îl vedea doar cine intra la noi în casă. Şi oricum, nu era un motiv de laudă ca acum, ci doar un simbol al Crăciunului şi o delectare pentru simţul vizual.

Acum se împodobeşte bradul din primele zile ale lui decembrie şi hop! poza pe Facebook, de zici că n-a mai văzut nimeni aşa minunăţie! Chiar nu mai au oamenii răbdare până în ajun? E ceva aşa nemaiîntâlnit de trebuie neapărat să-l postăm pe Facebook?

Bineînţeles, bat tastele de pomană. N-au săracele nicio vină că oamenii nu vor să priceapă că sunt lucruri care stau mai bine în sufragerie decât pe Facebook…”

(6 decembrie 2014)

Acum se postează de la sfârşitul lui noiembrie, că doar am evoluat…

”Nu ştiu cum se face că toţi poeţii mei preferaţi au nume care se termină cu ”escu”. Bineînţeles, în afară de Bacovia, sau Gheorghe Vasiliu cum e trecut pe cruce.
În rest îmi plac doar ăştia cu ”escu”: Lucian Avramescu, Ion Minulescu şi, desigur, iubirea vieţii mele, Adrian Păunescu… De Eminescu tot nu-mi place.
Dacă m-ar fi chemat şi pe mine Popescu, Dumitrescu, Ciripescu sau Uatevărescu, m-aş fi trecut pe lista preferinţelor. Undeva în coada clasamentului, să nu pară că sufăr de cultul personalităţii.”

(13 decembrie 2014)

Cred că l-am uitat pe George Coşbucescu :))

”Oare dacă aş scrie la status ”mă simt scriitoare”, câţi oameni ar considera că sunt paranoică şi m-ar sfătui să consult un psihiatru? :))))))))”

(13 decembrie 2014)

Unul singur, care mă tot critica pentru tupeul de a mă crede scriitoare.

”Copiii spun lucruri trăsnite, dar nici adulţii nu se lasă mai prejos 🙂
Eram în liceu când scrisesem o poezie, bacoviană ca toate poeziile pe care le scriam atunci, şi i-am citit-o mamei, aşa cum făceam de fiecare dată când scriam ceva. Unul din versuri suna aşa: ”Când vei veni din nou la pieptu-mi? Când oare?” Mama, care n-a prea înţeles termenul de ”invocaţie retorică”, s-a simţit datoare să răspundă: ”Când ţi-o mai creşte!” Bună explicaţie, n-am ce zice :)))))))”

(4 ianuarie 2015)

Mda, trebuia să-mi amintească ea că n-am ţâţe…

”Eram în vacanţă la bunici. Într-o zi, am găsit într-o cameră un flacon care semăna izbitor de tare cu un flacon de pastile. Curioasă ca orice copil, am gustat o bulină. Bună tare, aş fi putut jura că sunt bombonici! Din când în când, mai luam câte o ”bomboană”, până am golit toată cutia.
Când a venit tata să mă ia acasă, m-a privit cu multă ”gingăşie”, aşa cum mă privea de obicei când făceam o prostie (adică destul de des). Nu înţelegeam de ce era atât de nervos, că abia venise şi nu trecuseră alea zece minute în care ne bucuram de revedere. Am înţeles când m-a întrebat (pe un ton ceva mai calm, din respect pentru bunica, altfel îmi spărgea timpanele): ”De ce mi-ai mâncat pastilele de stomac???” Deci erau pastile, nu bomboane…
Oricum, s-a supărat degeaba pe mine. Nu erau bune de nimic. Eu le-am luat preventiv şi tot am făcut gastrită.”

(11 ianuarie 2015)

Dacă aş fi bărbat şi m-ar enerva femeia cu întrebarea ”Cât de mult mă iubeşti?”, aş enerva-o şi eu răspunzând: ”Depinde… Comparativ cu cine?” 

(21 ianuarie 2015)

A dracu’ ce-i pielea pe mine!

Hai că, uşor-uşor, încep şi eu să intru în rândul lumii… De postat selfie-uri am postat, mi-am dat şi un check-in, am stat cu nasu-n telefon când am găsit wi-fi (deşi aveam net şi acasă, dar nu puteam rata ocazia de a mă enerva un pic, că se încarcă greu, că tre` să scriu fără diacritice, că una, că alta), urmează să postez un selfie şi să scriu o aiureală în descriere. Adevărul e că, la un selfie, orice ai scrie tot aiureală e :)) Next level: să dau share unei postări de-a lui Poptămaş. Hai că la faza asta chiar am glumit.
Păstraţi miştourile pentru momentul când voi scrie ce mănânc :)))))”

(24 iunie 2015)

Au trecut patru ani şi eu tot calculatorul îl prefer.

”Ştiţi textul acela de dragoste, ”Am trimis un înger să te vegheze, dar s-a întors imediat, spunându-mi că un înger nu poate veghea alt înger”? Am citit zilele trecute o variantă mai aproape de adevăr: ”Am trimis un înger să te vegheze dar s-a întors imediat, iar când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns: îngerii nu au voie să vadă filme porno!” 
Aşa că, fetelor, nu mai trimiteţi îngeraşi să vă vegheze amorezul, că traumatizaţi bietul înger”

(24 iunie 2015)

Cred că bieţii îngeri îşi fac veacul numai pe la psiholog, că nu-şi mai revin din traumă.

”Am senzaţia că secţiunea ”persoane pe care s-ar putea să le cunoşti” se împarte în două: persoane pe care le-ai şters din listă şi persoane pe care nu le-ai accepta niciodată în listă”

(25 iunie 2015)

Mai sunt şi persoanele care nu mă bagă în seamă pe profilul vechi, dar îmi trimit cerere şi pe profilul nou. Ca să mă ignore stereo, cred.

”Cam de la câte pagini în sus (pagini în Word, să nu existe confuzii!) se poate considera că o povestire devine roman? Nu de alta, dar vreau să ştiu dacă îmi pot permite să am TUPEUL de a declara că lucrez la primul meu roman”

(15 iulie 2015)

Nu, nu mă lăudam, mă luam cu mâinile de cap, că eu nu prea voiam să mă apuc de aşa o treabă serioasă.

Acel moment când termini de scris primul roman… şi tot îţi vine să mai adaugi ceva”

(11 august 2015)

Ăsta chiar a fost un moment unic. Nici unul din romanele următoare nu m-au entuziasmat aşa tare.

*feeling nostalgică*

*va urma*

Amintiri de pe Facebook (prima parte)

Noroc că mi-a trecut prin capul ăsta sec să notez tot ce mi-a fătat mintea pe Facebook, altfel, la ritmul în care îmi fac curăţenie prin postări de nu mai rămâne nimic, aş fi pierdut capodoperele astea.

”Înainte, făceam fotografii pentru a păstra amintiri… Nu îmi permiteam să fac 20 de poze de acelaşi fel ca să fiu sigură că iese poză ”artistică”, că aveam film doar de 36 de poze… nu aveam fotografii editate, puteam să ies bine sau nu, cum îmi era norocul… dar nu puneam atâta preţ pe asta. Cel mai important la o fotografie era locul în care eram sau persoana cu care eram, iar albumele foto erau adevărate cufere cu amintiri nepreţuite, nu un altar ridicat în cinstea frumuseţii.

Îmi e dor de vremurile când făceam fotografii doar pentru a imortaliza momentele importante, cu adevărat importante… nu ca acum, când facem un milion de poze lipsite de importanţă doar pentru a avea ce să postăm pe Facebook!”

(18 aprilie 2013)

Oricât de dor mi-ar fi de vremurile alea, nu mă deranjează absolut deloc să-mi fac 300 de poze pe zi, dintre care păstrez maxim două, poze a căror singură utilitate e de a-mi aminti mai târziu ce frumoasă mă credeam.

Mi-aş dori să fi păstrat caietele din anii de liceu, sau măcar fiecare ultimă pagină… Nu exista caiet la sfârşitul căruia să nu scriu ceva, de obicei poezii, desenam inimioare şi steluţe (care de fiecare dată ieşeau anapoda). Uneori nu mă opream doar la ultima pagină, ci scriam şi pe la jumătate, aşa cum mi s-a întâmplat în clasa a XII-a la latină. Am avut de făcut un referat, apoi m-a lovit inspiraţia şi am scris o poezie intitulată ”Încă doare”. Şi i-am dat caietul profei. După laudele la adresa eseului meu, a început să râdă şi a spus: ”Deci, încă doare?”

(25 iulie 2013)

Ce vremuri… *feeling melancolică*

Să-mi amintiţi să postez şi poezia aia, că e destul de bună.

”România n-avea nevoie de Halloween, pentru că la noi oricum se poartă măşti tot timpul: curvele se dau mari vedete, proştii se dau deştepţi, iar dacă s-ar interzice machiajul şi Photoshop-ul, chiar am trăi un continuu Halloween.”

(1 noiembrie 2013)

La fel de valabil şi azi, la fel de valabil şi peste 50 de ani…

”Mă amuză când doi oameni se căsătoresc, iar ”domnişoara” este cât se poate de gravidă. ”Cetăţene Icsulescu, de BUNĂ VOIE şi NESILIT de nimeni, o iei în căsătorie pe Icsuleasca?” Păi, după starea avansată de graviditate în care se află, nu ţi-e clar că o ia de bunăvoie?”

(27 noiembrie 2013)

Asta e din seria ”Altă întrebare!”

Iar vor spune unii că sunt rea, dar nu mă pot abţine: mă amuză postările astea cu ”sunt bolnav/ă”, ”la pat cu febră”, ”răcită” etc. Dacă ţi-e rău, se presupune că zaci, nu stai pe Facebook să culegi compătimiri şi binecunoscutele urări ”însănătoşire grabnică”. Unii ar fi în stare să se trezească din comă pentru cinci minute, doar să scrie pe Facebook că sunt în comă :))

Cel mai tare e când oamenii dau like la chestiile astea. O fi un like de genul ”sunt alături de tine” sau chiar le pare bine că omul ăla e bolnav?”

(4 ianuarie 2014)

Oho, asta e de pe vremea când nu se inventaseră reacţiile pe Facebook şi nici nu era invazie de emoticoane, emoji, GIF-uri şi alte minuni care vorbesc în locul nostru.

Întâlnesc diverse persoane care mă întreabă: ”Tu nu mai ieşi deloc… Nu te plictiseşti în casă?” Nu ştiu cum au dedus că, dacă nu defilez pe uliţa satului, stau doar în casă, dar răspund: ”Nu mă plictisesc. Am calculator!” ”Aha, şi ce faci, stai pe internet, nu?” Măi omule, am zis ”calculator”! Am spus eu ceva de internet? Sau un calculator nu e bun de nimic dacă nu e conectat la internet? Nu mai zic de cei cărora le răspund că scriu şi imediat îşi dau cu presupusul: ”Şi ce scrii, jurnale?” De parcă nu se poate scrie şi altceva decât jurnale…

Ce drăguţ să-mi ducă grija că mă plictisesc… Persoanele astea or avea habar ce înseamnă o gospodărie, sau chiar îşi imaginează că n-am nimic de făcut decât să stau pe internet şi să scriu jurnale? Poate îşi imaginează că am o armată de spiriduşi care îmi fac toată treaba prin casă, iar mie nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să navighez pe net. Cam asta-i treaba cu oamenii ăştia pe care-i doare ce fac eu contra plictiselii. Am o vagă senzaţie că ei sunt cei care se plictisesc!”

(30 ianuarie 2014)

După atâţia ani, încă n-am scăpat de fiinţele plictisite de viaţă care au senzaţia că mă plictisesc acasă.

”Mare e grădina internetului şi mulţi nebuni sar gardul înăuntru! Nebuni din ăia evadaţi de la spitalul de glumeţi, care s-au ascuns în spatele tastelor şi fac comentarii aşa cum îi duce pe ei mintea… Ascultam pe Youtube melodia lui Gil Dobrică, ”Hai acasă”, şi văd un comentariu:

”Melodia asta este pentru pedofili: ”HAI ACASĂ, HAI CU MINE”, AOLEU. Ce tupeu pe el. Cine a dat like e clar, e pedofil”.

Voi aţi înţeles legătura cu prefectura? Dacă da, vă rog să-mi explicaţi şi mie, că eu sunt mai grea de cap.

De ce pedofil? Ar putea la fel de bine să fie vorba despre faptul că a agăţat o tipă într-un bar şi o invită la el acasă. Sau i-a plecat nevasta în Spania la căpşuni, se duce după ea şi o cheamă înapoi acasă. Mă lăudam cu faptul că sunt dusă cu capu`, dar asemenea semnificaţie n-aş fi găsit în veci la aşa ceva, şi cel mai grav e faptul că eu am dat like. Sunt pedofilă! :))”

(30 ianuarie 2014)

Bineînţeles, comentariul ăsta e de grădiniţă pe lângă ce mi-au văzut ochelarii de atunci, dar tot e funny.

”Nu mai ştiu câţi ani aveam, dar eram destul de mică atunci când la ai mei a venit în vizită un cuplu. Ea, o tipă extrem de frumoasă şi inteligentă, fata unor rude de-ale unor prieteni… ceva de genul ăsta. El, Gabi, cetăţean american de origine română. Familia lui plecase din ţară când el era foarte mic şi ştia el ceva română, dar cam puţină…

În cameră eram eu, Gabi şi tipa respectivă (Geana sau ceva de genul), mama şi Adriana, verişoara tatălui meu. La un moment dat, ca să se simtă omu` băgat în seamă, Adriana îl întreabă cum i se pare în România. El, destul de nesigur pe limba lui maternă, zice:

– E frumos, dar e cam multă poluţie!

Eu nu ştiam ce înseamnă, dar doamnele nu ştiau cum să facă să nu leşine de râs! Adriana, încercând să ghicească ce a vrut Gabi să spună, întreabă:

– Ai vrut să zici ”poliţie”?

Nu, nu asta voia să spună. Omul vrusese de fapt să spună ”poluare”!

Faza asta a rămas în istoria familiei mele. Nici gând să râdem de româno-americanul care a spus aceste cuvinte, dar scena a fost al naibii de amuzantă! De câte ori ieşeam cu mama şi trecea câte o maşină pe lângă noi, învăluindu-ne în parfum de benzină, nu ne puteam abţine să nu râdem: ”Ce poluţie e pe aici!”

(23 martie 2014)

Nu vă zic ce show am avut cu mama după postarea asta, pe motiv că dau prea mult din casă. Ete scârţ :))

”Din ciclul ”Copiii spun lucruri trăsnite”…

Ca orice copil, am fost învăţată să spun rugăciunea înainte şi după masă, urmată de ”Săru` mâna pentru masă” (uneori, foloseam expresia înrudită, ”săru` mâna pentru masă, a fost bună şi gustoasă şi bucătăreasa frumoasă”, ca să se simtă şi mama bine).

Acasă mai uitam de manierele astea, dar la bunici nu-mi permiteam. Era lege: ”Tatăl nostru” înainte de masă, semnul crucii după ce terminam de păpat şi celebrul ”săru` mâna pentru masă”… Într-o zi, fiind doar eu şi bunica acasă, a pregătit prânzul pe care l-a servit pe un fund mare cât toată masa. Conform tradiţiei, mi-am spus rugăciunea înainte de a mânca, m-am închinat după şi… am tăcut mâlc. Bunica m-a privit cam surprinsă, aşteptând să-mi spun ”poezia”. Eu – nimic! Văzând că privirea ei n-a dat niciun rezultat, m-a întrebat: ”Nu spui săru` mâna pentru masă?” La care eu: ”Păi ce, asta e masă? Poate săru` mâna pentru fund!” :))

Mult timp a povestit bunica faza asta oricui îi călca pragul şi râdea în hohote. Acum v-o povestesc şi eu vouă, ca să râdeţi de mine :))”

(2 aprilie 2014)

Ciudată coincidenţă, am scris asta cu exact doi ani înainte de moartea bunicii… Na, că m-am întristat!

”În clipele grele, toţi suntem filozofi.

Când ne îndrăgostim, toţi suntem poeţi.

Când avem un interes, toţi suntem buni.

În viaţa virtuală, toţi avem valori morale.

În faţa unor taste, toţi suntem genii.

Când problema nu-i a noastră, toţi suntem experţi în sfaturi şi idei.

Când ne loveşte viaţa, toţi suntem, de fiecare dată, victime… niciodată nu merităm altceva decât bine, frumos şi fericire…”

(18 mai 2014)

Vorba unui personaj dintr-un sitcom: ”Ce texte am în mine, să-nnebunesc!”

”Dacă scriu şi nu sunt publicată, se cheamă că nu sunt scriitoare (decât în imaginaţia mea bolnavă). Stau şi mă întreb… dacă totuşi aş publica o carte ce s-ar mai spune? Probabil ceva gen ”Hmmmm… mare brânză… toţi proştii pot scrie o carte…”

(29 mai 2014)

La vremea respectivă nu scrisesem nici măcar un roman, vă daţi seama ce scriitoare mă cred acum, iar lumea tot nescriitoare mă consideră!

”Dacă v-a trecut cumva prin cap ideea aberantă cum că aş fi câtuşi de puţin zdravănă la cap, vreau să vă risipesc orice îndoială: sunt scrântită cu S mare! Mai cunoaşteţi voi pe cineva care să aibă amintiri amuzante legate de cutremure? Nu? Ştiam eu… Mă cunoaşteţi pe mine!

Aveam vreo cinci anişori când m-a vizitat cutremurul acasă. N-a fost nimic serios, dar un adult mai slab de înger s-ar fi speriat măcar puţin. Eu nu. În loc să mă panichez şi să urlu ca orice copil zdravăn la cap, mă uitam cum se balansează holul (care era lung şi îngust şi în imaginaţia mea semăna cu un vagon de tren), şi scot perla de care mai râd cu mama şi azi: ”Ia uite, mami, casa noastră face ca trenul!” :))

Timpul a trecut, mare m-am făcut şi de cutremure tot nu m-am speriat. Acum zece ani a fost un cutremur care cică s-a simţit cel mai bine în Bucureşti. Aiurea. Eu eram în Bucureşti şi n-a fost chiar aşa de speriat. Stăteam liniştită în pat, citind cartea… dar mai bine nu-i spun numele… când am văzut paharele din vitrină dansând tango. Patul de sub mine dădea semne că ar vrea să înveţe şi el să danseze. În loc să mă panichez ca orice om normal, primul meu gând a fost: fir-ar să fie, nu mai reuşesc să termin cartea! Deci cam aşa… n-am nimic împotrivă să vină cutremurul, dar nu când citesc eu :)))))”

(9 octombrie 2014)

Următorul cutremur a venit când lucram la roman. De speriat nu m-am speriat, dar m-am enervat la culme. Nesimţit cutremuru’ ăsta!

*va urma*