Breaking news: apa e udă!

Mă tot uit la fruntea mea, cu maximul de atenţie de care sunt capabilă, dar nu văd să scrie pe undeva ”retardată”. Eram convinsă că scrie, din moment ce unii simt nevoia acută şi imposibil de controlat să mă informeze cu apa e udă, că planeta pe care locuiesc se numeşte Pământ şi că dacă eşti viu înseamnă că nu eşti mort. De câte ori primesc un comentariu, trebuie să fiu atentă să nu cad de pe scaun, pentru că ştiu că oamenii mult mai deştepţi din lista mea – adică 101% dintre prieteni – mă vor trăzni cu nişte informaţii de-or să mă dea grămadă.

”Fumatul dăunează grav sănătăţii”

Booon, pentru nefumătorii care n-au văzut în viaţa lor cum arată un pachet de ţigări, trebuie să fac următoarea precizare: pe fiecare pachet scrie că tutunul conţine peste 70 de substanţe cangerigene, ca să nu mai vorbesc de imaginile creepy cu oameni morţi, bolnavi sau, mai rău, impotenţi. După 15 ani de fumat, ştiu, în puii mei, că mă expun riscului de a face nişte boli care nu se tratează! Ştiu că îmi bat câte un cui în sicriu sau, dacă o să mi se respecte dorinţa, mai cresc puţin flacăra la crematoriu cu fiecare ţigară aprinsă. Ştiu cam ce otrăvuri bag în mine. Voi nu ştiţi decât că ”fumatul dăunează şi poate să ucidă”. Dar ştiaţi că fumatul mă ajută să rămân calmă şi drăguţă? Ştiaţi că marea majoritate a textelor mele s-au născut la o ţigară? Ştiaţi din părţi.

”Calea ferată e pentru trenuri”

Am o pasiune pentru trenuri şi calea ferată. Spre norocul meu, îmi trece trenul pe la poartă sau trec eu pe lângă el de câte ori mă duc la magazin să-mi iau ţigări. Pardon, pâine. Shit, şi pâinea e cancerigenă! Am făcut poze lângă tren, în tren, pe linie cu trenul în fundal, în grădină în timp ce trenul trecea agale prin dreptul gardului meu, în fine, am imortalizat cam orice moment în care apărea Orient Express de Nehoiaşu. Şi apar neamurile lu’ Einstein să-mi poarte de grijă: ”Vezi că vine trenul! Fugi de pe calea ferată! Vezi că ăla calcă, nu… mângâie!”

Pe bune? Par cumva atât de proastă încât să stau pe calea ferată dacă e vreun tren în mişcare în spatele meu? N-aţi văzut voi cruci în cimitir câte am văzut eu de-a lungul căii ferate, deci ştiu, în puii mei, că trenul calcă!

”Vai, ce te-ai îngrăşat!”

N-am avut niciodată pretenţia c-aş fi vreun model Victoria’s Secret. E drept că în ultimele luni am pus zdravăn pe mine, dar am şi eu oglindă acasă şi, guess what, ştiu să mă uit în ea. Îmi dau şi eu seama că pocnesc hainele pe mine, deci tu îmi spui exact aceeaşi chestie pe care mi-o spune şi oglinda. Sigur că apreciez mai mult un cinstit ”fă, te-ai îngrăşat ca vaca” decât un fals ”ce tot vorbeşti, arăţi foarte bine” (ăştia chiar mă iau de proastă), dar de ce trebuie să-mi spui ceva ce ştiu deja? Când Doamne iartă-mă am dat eu senzaţia că mă cred manechin, Miss Univers, femeia şnur, schelet ambulant sau bombă sexy?

Era să uit de celebra şi enervanta afirmaţie ”Ce bine ţi-ar sta cu un copil”. Există persoane cărora nu le-ar sta bine sau care-i treaba? Mi-ar sta bine şi la volanul unui Lamborghini, dar n-o să conduc niciodată un Lamborghini. Mi-ar sta bine şi cu nişte picioare lungi, dar asta e, m-a făcut mama minionă. Mi-ar sta bine şi în rol de nevastă a lui Johnny Depp, dar fraierul încă n-a avut onoarea de a mă cunoaşte. N-am să fac un copil doar pentru plăcerea estetică, după cum n-o să-i scriu lui Johnny Depp că exist, doar-doar m-o lua de nevastă.

De ce vor femeile cadouri

Se dă un cuplu. Să zicem… hmmm… Bubu şi Bubulina. În seara de 7 martie, stau ca porumbeii la televizor, mă rog, el se uită la televizor şi ea la modele-pe-care-n-am-să-le-încerc-niciodată-nails pe Youtube. Bubu, pătruns până în măduva oaselor de postările premature cu cadouri pe care ”duamnele” din lista lui pretind că le-au primit, o priveşte galeş pe Bubulina şi o întreabă:

– Iubita, tu ce ţi-ai dori de 8 martie?

– Păi…, face ea, gândindu-se la tonele de atenţii pe care i le-a oferit Bubu în ultimul timp cu nicio ocazie specială. Nu vreau nimic.

– Hai, mă, buburuză, chiar nimic? O bijuterie?

Bubulina încearcă să-şi amintească, fără prea mult succes, când a purtat ultima dată altă bijuterie în afara cerceilor ei preferaţi.

– Am o cutie plină, iubi, nu-mi mai trebuie.

– Poate o hăinuţă? insistă el, moment în care şifonierul începe să plângă cu sughiţuri: ”Nu, te rog, nu altă haină pe care n-ai s-o porţi, că n-o să te mai încapă din cauză că mănânci ca o vacă ce eşti!”

– Am destule, iubi.

– Atunci flori? spune el timid.

– Ştii că nu mă dau în vânt după flori. Dacă vrei neapărat, ia unele de plastic.

– Cum să iau de plastic? Doar la mort se merge cu flori de plastic!

– Şi ţi se pare că dacă încap pe mâna mea trăiesc prea mult?

Ce-i drept, chiar şi cea mai zdravănă floare, după ce trece prin mâna Bubulinei, moare într-o juma’ de oră, aşa de mult o interesează florile.

– Dacă vrei neapărat să-mi faci o bucurie, treci pe la cofetărie şi ia nişte prăjituri.

Bubu o priveşte suspicios. Chiar aşa de ieftin să fi scăpat? În mirifica zi de 8 martie, se prezintă cu un tort, pe care Bubulina îl primeşte bucuroasă. În timp ce înfuleca de parcă n-ar mai fi mâncat tort de la reîncarnarea trecută, Bubulina îşi aruncă un ochi pe Facebook. Toate femeile din lista ei păreau să se fi pozat în florărie, doar că florăria se mutase la ele acasă, iar pe degetele şi la gâtul lor sclipeau cele mai de fiţe bijuterii, pe care le pozaseră cu cel mai al naibii telefon, proaspăt scos din cutie.

A doua zi, când iese la alergat ca să elimine cele un milion de calorii acumulate cu o seară în urmă, se întâlneşte cu o vecină.

– Ce ţi-a luat al tău de 8 martie?

– Dar ţie?

– A, mi-a adus un buchet de flori de abia mi-a încăput în hol, şi ştii cât am eu holul de spaţios…

După câţiva paşi, dă nas în nas cu altă cucoană:

– Fată, ce ai primit de 8 martie?

– O p… pereche de pantofi de cea mai mare fiţă, ce altceva? Dar tu?

– Doar atât? Al meu mi-a luat ultimul model de aifon, e tare rău, are şase camere, face mâncare şi calcă rufe.

După doi metri, altă lăudăroasă:

– Cum a fost de 8 martie, ce cadou ai primit? Al meu mi-a luat un şifonier plin de ţoale de mega-fiţe, de la firma aia, ştii tu, unde cu un rinichi nu pot să plătesc nici măcar o şosetă.

”Şi tot eu sunt mai fericită, cu tortul meu”, se gândeşte Bubulina şi aleargă spre casă, unde o aştepta jumătatea de tort pe care nu apucase să o mănânce.

– Iubi, dacă vrei să mă faci fericită, mai ia un tort! Şi vino mai repede acasă, că nu-mi pot imagina un cadou mai frumos decât să te am lângă mine.

De-aia vor femeile cadouri. Să aibă cu ce se lăuda în faţa altora.

Cam puţine de făcut în rai…

Când moare un artist pe care l-am apreciat, trec invariabil prin trei stări, de fiecare dată în aceeaşi ordine. Prima dată mă întristez, aşa cum se întristează orice om normal când moare un artist pe care l-a apreciat. Apoi mă mănâncă pielea să intru pe Facebook şi să citesc comentariile, care mă enervează la culme. 90% dintre comentatori se leagă de tot felul de aspecte irelevante pentru cariera artistului, cum ar fi culoarea pielii, orientarea sexuală sau religioasă ori cine ştie ce greşeală făcută în mezozoic – de multe ori, singura greşeală pe care a făcut-o şi care nu i-a ştirbit cu absolut nimic dăruirea şi talentul. În cele din urmă, citesc şi fraza aia care mă amuză teribil: ”S-a dus să cânte/joace/danseze printre îngeri.” Chestia asta îmi trezeşte totuşi nişte nedumeriri:

1. De ce toată viaţa omului se rezumă la meseria pe care a avut-o?

Poate omul s-a apucat de cântat pentru că nu voia să moară de foame, dar în timpul lui liber era grădinar. De ce nu se spune că s-a dus să planteze flori în grădina raiului? Şi-apoi, de ce în cazul artiştilor e musai să-şi continue meseria? Adică, vorba aia, a ieşit cântăreţul la pensie, prematur şi definitiv, şi-l ia sfântu’ Petru în primire: Ce bine că ai venit, că n-avea cine să ne cânte!

2. În mod curios, doar cântăreţii, compozitorii şi actorii îşi continuă treaba ”printre îngeri”. N-ai să auzi că un scriitor s-a dus să scrie printre îngeri. Bag seamă, în grădina raiului nu e decât Multiplex şi se ţin îngerii numai de chefuri. Încep să cred că raiul e pe undeva prin România, că prea li se fâlfâie de cultură.

3. Doar artiştii îşi continuă treaba printre îngeri, oamenii obişnuiţi pur şi simplu se duc în rai. Dau ortul popii. Se duc pe apa sâmbetei. Nicio casnică nu se duce să facă ordine prin grădina raiului. Niciun zugrav nu se duce să dea cu bidineaua printre îngeri. Niciun mecanic nu se duce să repare motoare printre îngeri. Niciun electrician nu se duce să repare prize printre îngeri. Niciun dentist nu se duce să repare plombele îngerilor. Adevărul e că doctorii şi avocaţii nu prea au cum să-şi facă meseria printre îngeri, dar totuşi mă uimeşte că şi în rai se fac discriminări :))

4. Raperii fac şi ei rap printre îngeri? Şi dacă da, ce părere au îngerii de versurile cu conţinut explicit? Sau în rai se cântă doar varianta cenzurată? Îmi imaginez că, peste vreo treizeci de ani, se duc băieţii de la Parazitzii în rai şi le-o cântă p-aia cu ”Jos cenzura”. După care p-aia cu ”Dac-ajung în rai vă zbor penele, dac-ajung în iad vă cer un foc”. După care p-aia cu ”Îngerul meu păzitor e drogat pe canapea”. După care vor cânta printre draci.

Ce înţeleg eu din toate astea e că actorii şi cântăreţii sunt singurii care au ceva de făcut în rai şi că îngerii au o slăbiciune pentru muzică şi filme. Din ce am dedus eu de pe Facebook, singurele filme care nu rulează la Heaven Mall sunt alea horror şi alea cu hubba-bubba. Deocamdată.

P.S. Doamne, să nu faci vreo glumă proastă şi să-l iei pe Macaulay Culkin, că ne strici una din cele mai mişto tradiţii de Crăciun!

Ce mi-a mai plăcut pe internet (17)

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. Pe scări

2. Opt belele pe care le cunoști numai în calitate de frate mai mare

3. Decalog despre hatereală pe internet

4. Blocajul Marquez

5. Proceduri estetice pe care nu mi le-aş face

6. Scrisoare inchisa catre cel care a inventat machiajul.

7. M-am îmbrăcat ca o idioată la Săptămâna Modei din Londra, ca să văd cât de ușor e să impresionezi bloggerii de fashion

8. Cum aș educa eu o fată (versiunea Lorena)

9. Dragă autorule

10. DE CE E BINE SĂ NU FACI PE ȘMECHERUL

11. FEMEILE ȘI NEPLĂCERILE ÎN TIMPUL SEXULUI

12. De ce pisica mea va valora întotdeauna mai mult decât tine

13. ANTI-VACCINIȘTII

14. Sarcina lui Gigel

15. Lucruri care îți amintesc că ai fost un copil al anilor ’90 în România

De scurt poate fi oricât de lung

Există o frază care mă face să dau ochii peste cap atât de tare încât mă dor pleoapele vreo săptămână: ”Dacă văd că un articol e lung, nu-l mai citesc.” Pfff, deja mă dor ochii!

Cei care mă citesc ştiu deja că îmi place să mă lungesc cu scrisul şi, din moment ce n-au plecat, ba chiar s-au înmulţit, înseamnă că nu-i deranjează să facă febră musculară la degete de atâta scrolat. Dacă totuşi există persoane care nu suportă logoreea mea literară, să spună acum sau să tacă pe veci :)) În fine, puţin îmi pasă că persoanele alea nu mă vor citi niciodată, pe mine mă enervează că n-au înţeles nişte chestii:

1. Blogurile au fost concepute iniţial ca nişte jurnale online.

Chiar dacă pe parcurs s-au transformat în aparate de muls trafic, de făcut bani (ceea ce e foarte bine) şi de prostit oamenii (nu dau exemple, să nu se interpreteze că aş avea ceva cu Olivia Steer), conceptul de bază a rămas acelaşi: e un jurnal. Iar într-un jurnal scrii fix cât vrei – ai zile în care scrii o singură propoziţie, pentru că atât simţi că ai de spus, şi zile în care uiţi să te opreşti. Dar de fiecare dată scrii pentru că vrei să spui ceva şi n-o poţi face în două cuvinte.

2. Când vrei să dezbaţi un subiect, nu prea îţi ajung trei fraze.

Să zicem că eu scriu despre, nu ştiu, avantajele scrisului. Sigur că aş putea să scriu doar trei fraze, dacă m-ar citi doar numerosul meu cerc de prieteni care conţine, ohoho, cel puţin două persoane. Doar că aici nu sunt între prietenii care mă înţeleg fără să folosesc prea multe cuvinte. Aici sunt în spaţiul public şi nu ştiu niciodată cine mă citeşte. Poate e vreunul mai greu de cap, aşa că eu trebuie să iau fiecare idee şi s-o dezvolt frumos, ca să nu fiu nevoită să revin cu explicaţii suplimentare. Sigur, sunt unii atât de proşti încât nu înţeleg nici cea mai elaborată explicaţie dar, din fericire, ăştia nu se numără printre cititorii mei.

3. Îmi place să scriu mult. Întotdeauna mi-a plăcut, întotdeauna îmi va plăcea.

Tot ce apare pe blog (cu excepţia colecţiilor de link-uri strânse de pe net) sunt de fapt documente Word adunate frumos, în ordine cronologică, în foldăraşul cu eseuri. Abia după ce le recitesc şi consider că merită să le împart cu alţii ajung şi pe blog, puţin adaptate acolo unde e cazul. Scriind în primul rând pentru mine, din pura plăcere de a scrie, nu-mi pun problema că unora le e lene să parcurgă tot textul. Cam aşa funcţionez eu: dacă nu ajung măcar pe a doua pagină în Word, intru în panică. Înseamnă că mi-a intrat creativitatea în comă. Dacă vreodată voi publica un articol scurt, puteţi să aprindeţi o lumânare în memoria elanului meu creator.

4. Blocajul creativ nu se depăşeşte cu două-trei fraze.

Sunt sigură că n-a observat nimeni, dar în ultimele luni am postat foarte rar şi numai aberaţii, că atât m-a dus capul. Neuronii mei au cam hibernat, din cauză de gripă, apoi de doliu, apoi de oboseală psihică datorată primelor două probleme. Acum mi-am mai revenit, chiar dacă încă nu funcţionez la capacitate maximă. La un moment dat, aveam în telefon mai multe jumătăţi de eseuri, vreo şapte sau opt, pe care le-am şters după ce le-am recitit. Nu eram în stare să leg nici două fraze. Primul pe care am reuşit să-l termin a fost praf, m-am scremut la el vreo săptămână, dar mi-a prins bine.

5. Fraierul ăla pe care nu-l citeşti până la capăt a muncit la articol.

Orice prost poate scrie cinci rânduri, dar când vezi un articol interminabil să ştii că acolo s-a depus efort. Nu ştii în ce condiţii scrie prostul care te plictiseşte cu articolele alea kilometrice. Eu, de exemplu, nu stau o clipă locului toată ziua, abia am timp să mănânc, darămite să scriu, deci ciuciu scris. Seara se uită al meu la televizor (cu sonorul dat tare, să audă şi vecinii), pisicile se cred soprane şi-mi cântă aria aia cu ”dă-mi mâncare, altfel urlu până cedezi psihic”, aşa că mă apuc de scris în creierii nopţii. Adică eu îmi dau naibii somnul ca să scriu şi tu îmi spui că nu citeşti tot? Iar când distribui pe Facebook nu citeşti decât cele două fraze ataşate link-ului, dar îmi dai like? Mai bine mă înjuri de toţi morţii, suport mai uşor!

Bineînţeles, e democraţie, aşa că fiecare e liber să se oprească din citit când vrea. Dar, te rog eu, spune chestia asta cuiva care nu scrie, nu-mi minimaliza mie munca! Nu-mi rupe inima în halul ăsta!

Sunt totuşi curioasă de o chestie: dacă nu citeşti un articol pentru că e lung, înseamnă că de cărţi n-are rost să te mai întreb, nu?