Sunt o doamnă, ce expresia mea licenţioasă!

Există prejudecăţi care ar trebui scoase în afara legii, iar cei care le emit ar trebui amendaţi pentru port ilegal de creier. Una din prejudecăţi e că femeile sunt picate din OZN, nişte delicate care n-au voie să înjure ca să nu cumva să le strice fanteziile unora faţă de care n-au nicio obligaţie. Când aud aberaţia asta, sunt ceva de genul ”Hă? Pe asta de unde plm au scos-o?”

Aţi văzut ”Cartea junglei”, nu? Copilul crescut de animale nu se comporta ca un om. Se comporta ca animalele care-l crescuseră. Aşa şi eu, care am crescut între băieţi – n-am deprins apucături de domnişorică sfioasă, ci de golan cu limbaj colorat. Şi n-aş schimba asta pentru nimic în lume.

Sunt o fire colerică. Atât de colerică încât, atunci când n-am motive să mă enervez, mă enervez că n-am de ce să mă enervez. Iar omul nervos îşi cam bagă p**a-n ea de viaţă, pentru că băgatul p**ii reduce stresul cu 105%. După ce mă calmez, pot să fiu o floricică delicată, aşa cum îi stă bine unei femei, dar ca să mă calmez am nevoie să fac o trecere în revistă a decedaţilor pe linie maternă a persoanei care m-a enervat şi să-mi imaginez toate modurile în care aş necinsti-o anal.

Haideţi să n-o mai dăm cotită: suntem un popor pervers. Ne interesează foarte tare cine cu cine, în ce poziţii şi în ce găuri, aşa că n-are rost să facem pe pudicii. La cât de mult vorbim despre sex, e chiar culmea ipocriziei să ne dăm loviţi că o femeie (pe care, la drept vorbind, o etichetăm ca fiind bună de p**ă sau nu prea potrivită pentru p**ă) foloseşte cuvântul ”p**ă”.

Unul din argumentele preferate ale falşilor pudibonzi e ”De ce foloseşti denumirea vulgară a organului masculin dacă tu nu ai aşa ceva?” Ce-i drept, n-am, dar dacă ar fi să folosim cuvântul cu p strict pe baza artei de a-l manevra, eu aş fi mai în măsură decât mulţi bărbaţi să-l folosesc. De cuvânt zic. Şi la modul figurat vorbind, metaforic, filozofic şi cum pl voastră vreţi să-i mai ziceţi, eu am testiculele mai mari decât ale voastre.

Mulţi bărbaţi şi-au scuzat limbajul de stadion la prima interacţiune cu mine pentru că păream o finuţă şi-o delicată. I-am liniştit imediat: Poţi să vorbeşti cum p**a mea vrei, nu mă deranjează. Sunt aceiaşi bărbaţi care nu s-au sfiit să-mi sărute mâna şi să mă apeleze cu ”doamnă”, pentru că domnia nu prea are de-a face cu forma în care îţi exprimi gândurile, ci cu acţiunile. Iar eu mă port ca o doamnă – una care vorbeşte porcos, dar who the fuck cares about that?

Vorba regretatului Andrei Gheorghe: ”Cu ce este mai indecentă p**a decât furtul?” Şi completez eu: sau decât violenţa, crima, violul, analfabetismul sau prostia cruntă? La astea nu ne mai oripilăm; ne deranjează că femeile nu sunt doamne adevărate şi folosesc expresii licenţioase. Pe sensibilii ăştia care vorbesc despre caracter fără să-l aibă nu pot decât să-i invit să-mi sugă p**a pe care n-o am.

Reclame

Numele perfect

Un mare filozof celebru la el pe uliţă mi-a zis că, dacă am întreba oamenii, vreo 90% din ei şi-ar schimba prenumele dacă ar putea. Sau dacă nu i-ar costa ambii rinichi, că de putut se poate.

Acu’ să fim oameni de înţeles, nu e uşor să alegi un nume pentru o creatură în vârstă de o oră şi cinci minute. E greu să găseşti un nume pentru pisică, şi pe aia o doare fix sub coadă cum o strigi, darămite pentru un omuleţ care va trăi cu numele ăla toată viaţa şi, ca să fie tacâmul complet, o să-i fie scris şi pe cruce.

Îmi şi imaginez proaspeţii părinţi cum stau cu mogâldeaţa în braţe şi încearcă să găsească un nume de care ăla mic să nu se ruşineze mai încolo. Dacă mie îmi ia vreo săptămână până decid numele unui personaj, nici nu-mi pot imagina ce luptă se duce în creieraşul bieţilor oameni care nu pot modifica numele după cum li se scoală. L-au trecut pe certificat, ăla rămâne pe veci, indiferent de părerea puştiului – care, după cum am stabilit deja, nu prea o să-l agreeze.

Dacă mi-aş fi putut alege singură numele, cu siguranţă nu mi l-aş fi pus pe ăla trecut în certificatul de naştere. Nu zic că nu e un nume mişto, dar eu am altă idee despre numele perfect. Prefer un nume scurt, care să nu poată fi abreviat. Pe bune, când cineva îmi spune Vali, pentru mine sună a ”băi coae”. Dacă în buletin scrie Valentina, spune-mi Valentina dacă tot vrei să-mi strici ziua.

Prefer ceva simplu, care să nu poată fi modificat. Vreau să port un singur nume, nu să fiu Alexandra, Sanda, Sandra, Alexuţa, Săndica maimuţica.Vorbeam cu un amic săptămânile trecute şi îi spuneam că, dacă tot exista înainte obiceiul ăla oligofren de a pune copilului numele unui dintre naşi, putea să zică şi naşa că o cheamă Alexandrina şi să mă boteze Alexandra. La care el: ”Ce drăguţ, te-aş fi alintat Săndica!” Asta n-o înţeleg eu: de ce mama lui ăl cu coarne simt oamenii nevoia să modifice un nume care sună bine în forma lui originală?

Măcar am avantajul de a-mi alege numele de fiecare dată când creez personajul principal feminin. Alter-ego-ul meu, cum ar veni. Iar unul din alter ego-urile mele poartă fix numele pe care mi l-aş fi ales eu – un nume scurt, care nu poate fi prescurtat, un nume simplu şi drăguţ. Nu-mi pot imagina ceva mai potrivit pentru mine decât numele primei femei care a îndrăznit să încalce regulile şi să se lase pradă tentaţiei fără să-i pese de urmări. Da, de Eva e vorba – chiar dacă nu cred povestea biblică, numele ăsta semnifică pentru mine rebeliunea, curajul de a fi altfel decât te vor alţii, dorinţa de a gândi cu propriul creier. Adică fix ce mă reprezintă. Unde mai pui că nu e nici nume sfânt, nu că aş avea ceva cu numele sfinte, dar mă irită maxim urările obosite de ”să ne trăieşti cu numele”, ”sfântul nume pe care-l porţi”, ”de ziua ta, ziua ta, ziua ta/ eu îţi ofer dragostea, dragostea, dragostea”, cum ziceau băieţii ăia trei care-mi plăceau în adolescenţă.

Asta e, poate la reîncarnarea viitoare voi primi un nume care să-mi placă, până atunci mă consolez cu gândul că se putea şi mai rău.

Don ’ţător

Dragă domnule învăţător, vorba vine, că n-ai fost vreun domn şi eşti o caricatură pentru cuvântul ”învăţător”, iar despre drag nici nu mai vorbim.

Când am început şcoala, eram în al nouălea cer – pentru că abia aşteptam să învăţ să scriu, să citesc şi pentru că îl aveam ca dascăl pe vecinul meu, nenea Iliuţă. Eram la vârsta aia a naivităţii soră de cruce cu prostia, când aveam senzaţia că apropierea geografică e cam acelaşi lucru cu apropierea sufletească. Am învăţat destul de repede că nu e aşa şi că până şi un marţian abia aterizat pe Terra ar fi fost un dascăl mult mai bun ca tine.

Prima lecţie pe care ar trebui s-o înveţe orice învăţător la şcoala de învăţători e că, atunci când copiii sunt la şcoală, sunt responsabilitatea lui şi trebuie să aibă grijă să nu-i atingă nici măcar un fulg. Bag seamă că ai lipsit la lecţia aia, pentru că eu n-am simţit grija pe care ar fi trebuit s-o ai. Eram o grăsuţă hiper-sensibilă de care ceilalţi îşi băteau joc şi aveam nevoie de protecţie, dar degeaba veneam eu cu mucii-n batistă că iar m-au lovit şi umilit colegii, te durea-n măciucă!

A doua lecţie care te-a prins în budă a fost că orice copil trebuie încurajat. Iar când zic ”orice copil” nu mă refer doar la ăia care-ţi plac ţie, ci şi la prostul proştilor, care trebuie încurajat mai mult decât ceilalţi. Nu să-i pui pe codaşii clasei să buchisească literele la ora de citire ca să-i faci de râs, iar pe mine, care citeam foarte bine, să mă ignori ca şi pe ceilalţi care citeau bine.

Iar copiii nu numai că trebuie încurajaţi, dar sub nicio formă şi în niciun context nu trebuie descurajaţi. N-am să uit cât voi trăi momentul când, în sfârşit, am reuşit să-mi dau vălul jos de pe ochi şi să văd că eşti departe de a fi un mentor, ba eşti chiar opusul. Ne-ai întrebat ce vrem să ne facem când vom fi mari, iar eu am răspuns că reporter. Dacă m-ai fi lovit, dacă m-ai fi călcat în picioare, dacă ai fi luat DEX-ul şi mi-ai fi dat cu el în cap, nu m-ar fi durut mai rău decât replica ta: ”N-ai să ajungi tu reporter cu scrisul ăla!”

Aveam doar 9 ani, don ’ţător! N-ai idee ce înseamnă pentru un copil de 9 ani o critică dură. Eu eram bună la învăţătură, deşi nu s-ar fi zis după notele pe care mi le puneai, dar la caligrafie eram varză, şi asta din cauza ta. Tu mi-ai pus pentru prima oară stiloul în mână, ar fi trebuit să-mi explici cum să fac treaba asta, încă o dată şi încă o dată, ca la ultima proastă. Tu mi-ai citit zi de zi temele, puteai să vezi că n-am cel mai citeţ scris şi să mă încurajezi să scriu frumos, nu să-mi scazi puncte pentru asta. Ştii unde m-au dus criticile tale tâmpite? Acum, după un sfert de veac, încă mă mai chinui să-mi repar caligrafia, deşi, tehnic, n-ar mai fi nevoie. Încă lupt cu mine să repar ce-ai stricat tu, care ar fi trebuit să fii un al treilea părinte, mentor şi idol. Încă mai învăţ să am încredere în mine şi să apreciez eu ce fac bine, pentru că tu n-ai fost în stare.

Pentru mine şi colegii mei, primii patru ani de şcoală au fost ca naiba – mai puţin pentru cei pe care-i favorizai. Noi n-am avut parte de un învăţător adevărat, care să ne înveţe să zburăm, ci de un idiot care ne-a tăiat aripile.

Ce mi-a mai plăcut pe internet (18)

1. Nehoiu – un oraș în care dai voie naturii să te învețe ce este liniștea

2. Femeia care arată misoginismul din cultura arabă

3. Femeia care și-a ales data morții

4. Pozele tale cu copii, de pe Facebook, mă fac să nu-mi doresc niciodată să fiu părinte

5. Noi suntem niște privilegiați ai sorții

6. De ce „Fluturi” e atât de cumpărată

7. De ce se sinucide un om fericit?

8. Țara plină de judecători

9. Catastiful de false probleme: “friendzone”

10. Femeile sunt o specie aparte

11. 10 întrebări pentru un tip care a murit și a înviat de două ori

Şapte lecţii de la Poirot

Uite-acuşica se împlinesc patru anişori de când l-am descoperit pe monsieur Poirot, ăl mai mişto personaj fictiv. După patru ani şi 35 de cărţi (deşi mi s-au părut mai multe, pentru că am citit-o pe fiecare în parte de câte două-trei ori), am început să mă întreb dacă am învăţat ceva de la el sau am pierdut timpul de pomană. Şi-am învăţat, că o fi fost el geniu, da’ nici eu nu sunt vreo tută!

Lecţia 1: Ca să fii cu adevărat un om mare, trebuie să te comporţi ca un om mare.

Când voia să fie haios, Poirot se descria pe sine ca fiind modest, el fiind modest cam cum sunt eu fată mare. Spre deosebire de Miss Marple, care defila cu o falsă modestie de-a dreptul enervantă, Poirot apărea la locul faptei umflat tot în pene şi cu atitudinea aia de ”eu sunt cel mai ciumeg şi bineînţeles că am să rezolv cazul ăsta”. Drept urmare, în toată lunga lui carieră a avut un singur eşec, şi ăla nesemnificativ.

Lecţia 2: Niciodată să nu uiţi de unde ai plecat.

Micuţul detectiv a venit din Belgia în Anglia şi şi-a făcut un renume în ţara lui adoptivă, dar nu s-a considerat niciodată englez. Din contră, declara cu mândrie că e belgian şi se enerva când cineva presupunea că e francez. Păi, la ce nume avea, ce ar fi putut lumea să creadă că e? Chinez?

Lecţia 3: Fii politicos cu toată lumea.

O chestie care mi s-a părut mega-cool la el e că trata cu respect toţi oamenii – chiar dacă îi bănuia că sunt criminali sau chiar avea dovada că sunt criminali. Era politicos cu toţi, de la ţâncii care abia învăţau să vorbească până la babalâcii cu un picior în groapă, de la servitoare şi bucătărese până la cei mai influenţi oameni ai lumii. Nu ştiu cum reuşea să fie super-drăguţ cu nişte specimene pe care eu una le-aş fi băgat adânc în mamele lor, dar bravo lui!

Da, ştiu, în Anglia oamenii sunt mai reci, mai distanţi, dar Poirot nu era englez.

Lecţia 4: Ascultă oamenii când vorbesc cu tine.

Partea mea preferată din fiecare carte e aia în care gagiu’ le spune tuturor cum a ajuns la concluziile la care a ajuns. Şi de cele mai multe ori i se aprinde beculeţul de la câte o frază random, pe care doar el ar putea s-o ia în seamă şi pe care până şi emitentul o uitase. Adevărul e că unul din motto-urile lui era ”Tututor le place să vorbească despre ei înşişi” – şi tocmai pentru că ucigaşilor le plăcea să vorbească picau ca musculiţele în plasa belgianului.

Lecţia 5: Niciodată să nu te dai bătut. Dacă ceva pare imposibil, nu înseamnă că e imposibil.

Dacă avea Poirot mintea mea, renunţa la nişte cazuri mişto doar pentru că păreau nerezolvabile. Numai că lui îi plăceau chestiile întortocheate, care-i puneau la treabă micile celule cenuşii. Lua o pauză, făcea altceva şi, când nici cu gândul nu gândeai, îi venea ideea aia genială care-l ducea la rezolvarea cazului şi-l catapulta fix în vârful piedestalului şi-aşa înalt.

Lecţia 6: Eleganţa nu ţine de vârstă.

Nu se specifică pe nicăieri câţi ani avea tipu’, ştim doar că în primul roman era deja pensionar – ştiţi voi, categoria aia de oameni care la noi sunt îngălaţi, ciufuţi şi cu nişte aere de zici că ei au inventat apa caldă. Moşu’ Poirot a fost, până în zi a vieţii lui, un simandicos care purta pantofi de lac în vârf de munte, îşi ştergea scamele de pe haine înainte să se depună şi-şi vopsea părul, că aşa-i plăcea lui, să arate cool. Să nu mai zic de celebra mustaţă, pe care o bibilea toată ziua şi mai că nu scâncea când i se pleoştea. La mustaţă mă refer 🙂

Lecţia 7: Recunoaşte când greşeşti, că se întâmplă şi la case mai mari.

Deşi dădea cu sapa prin Anglia de nişte zeci de ani, mai încurca expresiile sau mai uita câte un cuvânt, moment în care se găsea cineva să-l corecteze. Ştia şi el că e genial până la bon Dieu, dar mai ştia şi că orice om greşeşte, aşa că băga lecţia la cap, fără cocălărisme gen ”dar eu nu sunt englez, te sparg dacă mai faci pe deşteptul cu mine, tu ştii cine-i tata şi nici nu contează forma, ci doar fondul”. Iar când o lua pe arătură cu câte un caz, recunoştea că a fost idiot.

În condiţiile astea, ce pot să mai zic decât… merci beaucoup, monsieur Poirot, mon amour! Ne vedem mai târziu, în ultima ta aventură.

Da, am chef să citesc Cortina pentru a patra oară. Am chef să plâng şi nu găseam motive :))

Fericirea e o stare anormală

Una din cele mai mari distracţii de pe net sunt comentariile tradiţionaliştilor încuiaţi (scuzaţi pleonasmul). Ăştia comentează la orice subiect care le agresează neuronul aflat într-o continuă hibernare şi ne amuză pe noi, cei care am reuşit să ne dăm jos din copac.

Un site de fake-news a postat o poză cu Marciuca, Adrian Enache şi flăcăul lor, spunând că sunt o familie frumoasă. Ceva pozitiv, la care nu poţi comenta nasol decât dacă eşti cu capul, dacă eşti atât de praf încât te încurcă fericirea altora şi ţi s-au dereglat sinapsele la modul grav. Să comentezi negativ la ceva pozitiv e un semn de prostie cruntă. Sorry, n-o pot spune mai elegant de atât.

”Şi păcatele unui om ajung subiect de felicitări.”

E mai mare păcatul să-ţi întemeiezi o familie cu omul iubit, dăăăă!

”Fericită pe necazul altuia? Urât şi păcat mare!”

Necazul cui? Bănuiesc că foştii lor parteneri ar fi fost în culmea fericirii să fie înşelaţi, minţiţi, să le crească nişte coarne de cerb carpatin şi să fie a cincea roată la căruţă. E mai mare păcatul să divorţezi ca să nu trăieşti în minciună şi să fii fericit cu cin’ ţi-e drag. Gizăăăăăs!

”Frumoasă pe dracu’, i-a trântit un copil şi l-a despărţit de nevastă şi copil.”

Nu mai contează că respectivul copil a apărut la ceva timp după ce Enache s-a despărţit de nevastă, mi se pare cum nu se poate mai funny că, în mintea proastei care a comentat, doar Marciuca e de vină. Bag seamă, a rămas gravidă singură şi mai e şi gâsculiţă de-aia care trebuie să trântească un copil unui bărbat ca să-l ţină lângă ea. Mai ales lui Enache, care s-a despărţit de fosta cu toate că şi aia îi trântise un copil.

”Ce familie cretinilor dacă ăştia nu sunt căsătoriţi?”

Din moment ce locuiesc împreună ca o familie, împart bune şi rele ca o familie, îşi educă împreună copilul ca o familie şi se iubesc ca o familie, la naiba, SUNT o familie! Iar cretinul eşti tu!

”Dacă aveţi atâţia ani împreună şi sunteţi fericiţi de ce nu vă căsătoriţi?”

Probabil ca să nu-şi strice fericirea, nu ştiu, zic şi eu. Amândoi au mai trecut prin nuntă cu coroniţă şi semnat o hârtiuţă roz, ceea ce nu le-a adus fericirea. Alte întrebări?

”Nu e nici în car nici în căruţă.”

Şi-ai vrea să urce în căruţă doar ca să dormi tu mai bine? Ei, uite că oamenii fac fix ce vor şi trăiesc fericiţi fără să dea doi bani pe părerile unor oameni cărora nu le datorează nimic.

Curios lucru, pe fostul soţ al Marciucăi, care-mi e conţăran şi amic, nu l-am auzit niciodată să se vorba aia pe el că ăia doi nu sunt căsătoriţi. Asta e deosebirea între un om inteligent şi un prost căruia îi pute fericirea altuia.

De ce renunţă oamenii la scris

De când m-a fătat cloşca pe net, am descoperit atâtea bloguri şi pagini de Facebook încât am avut senzaţia că mama şi tata sunt singurii oameni care nu s-au apucat de scris. Mulţi scriau chiar mişto, şi mai mulţi păşteau degeaba prin ograda virtuală, never mind… cert e că un număr semnificativ de scriitori (şi cu, şi fără ghilimele) au lăsat-o baltă. Cei care încă mai scriu o fac mult mai rar şi, de cele mai multe ori, mult mai prost, aşa că am tot respectul pentru cei care postează des şi bine.

Şi totuşi, de ce renunţă oamenii la scris?

1. Pentru că oricum nu le aveau cu scrisul şi, când au văzut că e de muncă, şi-au băgat picioarele.

Din exterior pare frecangeală şi mulţi şi-au făcut pagină/blog pe principiul ”toţi proştii sunt în stare să scrie”. Asta până i-a lovit realitatea în moalele capului şi-au văzut că, pentru a scrie, îţi trebuie mai mult decât acces la internet. E nevoie de timp, efort, gramatică şi, most important of all, talent. Nu toţi proştii pot scrie. Mai e nevoie şi de oameni care să se priceapă la pictură, sculptură, dat cu mătura şi zugrăvit – că d’ăştia talentaţi într-ale scrisului, fiţi pe pace, încă suntem destui 😉

2. Pentru că au primit nişte critici de-au rămas fără cuvinte.

Aici e puţin şi vina lor. Dacă m-aş fi apucat eu să defilez cu capodoperele mele după primele două poezii, lumea ar fi făcut mişto grav de mine. Şi pe bună dreptate. La început scrii prost, n-ai cum altfel. Şi Simona Halep, când a luat prima dată paleta-n mână, şi-o fi dat cu ea în cap, nu s-a apucat să viseze la Roland Garros. Unii însă nu-şi asumă că sunt debutanţi şi se dau rotunzi fix degeaba.

Pe net lumea e nemiloasă, puişori! Oamenii dau cu pietre şi-n scrierile bune, darămite în alea proaste! Eu m-am apucat de primul roman ca să-mi demonstrez că pot să scriu mai bine ca Binder. De scris am scris mai bine, nimic de zis, dar oricum a ieşit ceva de toată jena, o aiureală pe care doar mama a citit-o în forma originală.

3. Pentru că n-au destulă încredere în ei.

Să ne înţelegem, e chiar esenţial ca un scriitor să se îndoiască de el însuşi. Agatha Christie nu s-a considerat niciodată scriitoare. Eminescu avea senzaţia că e de grădiniţă pe lângă Shakespeare (vă amintiţi ”Epigonii”, da?). În momentul în care spui ”gata, am dat tot ce aveam mai bun, eu am coaiele cele mai mari din literatură”, s-a terminat tot.

4. Pentru că au găsit lucruri mult mai mişto de făcut.

Vine un moment în viaţa omului când se căsătoreşte, face copii, emigrează în dracu-n-praznic-country sau îşi descoperă altă pasiune. Bineînţeles că preferă să se bucure de jumătatea lui decât să-i bucure pe unii care nu dau nici doi bani pe el. Bineînţeles că preferă să piardă nopţile cu un omuleţ sânge din sângele lui decât să piardă vremea scriind pentru trei like-uri şi restul critici. Bineînţeles că preferă să lupte pentru viitorul lui şi să facă bani decât să distreze moca oameni care, cu prima ocazie, aruncă-n el cu rahat. Iar alte pasiuni pot aduce şi bani, pe când scrisul…

5. Pentru că (aproape) nimeni nu-l apreciază.

Probabil cea mai cretină frază pe care am auzit-o e asta: ”Scrii pentru tine, nu pentru like-uri”. Da, de scris scriu pentru mine, dar POSTEZ PENTRU LIKE-URI! Dacă nu m-ar fi interesat reacţiile oamenilor, mi-aş fi lăsat şi eseurile şi poeziile în calculator şi nu le-aş fi citit decât eu. Lăsând ipocrizia la o parte, nu postează nimeni doar ca să se minuneze singur cât de bine scrie.

De-aia am creat şi şters pagini de le-am pierdut şirul şi de-aia oameni cu adevărat talentaţi au renunţat să mai scrie. Pentru că una care scrie nişte versuri atât de proaste încât i-ar da clasă şi un ţânc de grădiniţă are `jdemii de like-uri, iar la ăia care chiar au potenţial nu se uită nimeni.

Cei lipsiţi de talent nu-şi vor şterge niciodată blogurile, că nu-s proşti să piardă atâtea like-uri şi atâta trafic. Renunţă tot cei care ar avea ceva de spus, dar au zero şanse să se afirme.