Don ’ţător

Dragă domnule învăţător, vorba vine, că n-ai fost vreun domn şi eşti o caricatură pentru cuvântul ”învăţător”, iar despre drag nici nu mai vorbim.

Când am început şcoala, eram în al nouălea cer – pentru că abia aşteptam să învăţ să scriu, să citesc şi pentru că îl aveam ca dascăl pe vecinul meu, nenea Iliuţă. Eram la vârsta aia a naivităţii soră de cruce cu prostia, când aveam senzaţia că apropierea geografică e cam acelaşi lucru cu apropierea sufletească. Am învăţat destul de repede că nu e aşa şi că până şi un marţian abia aterizat pe Terra ar fi fost un dascăl mult mai bun ca tine.

Prima lecţie pe care ar trebui s-o înveţe orice învăţător la şcoala de învăţători e că, atunci când copiii sunt la şcoală, sunt responsabilitatea lui şi trebuie să aibă grijă să nu-i atingă nici măcar un fulg. Bag seamă că ai lipsit la lecţia aia, pentru că eu n-am simţit grija pe care ar fi trebuit s-o ai. Eram o grăsuţă hiper-sensibilă de care ceilalţi îşi băteau joc şi aveam nevoie de protecţie, dar degeaba veneam eu cu mucii-n batistă că iar m-au lovit şi umilit colegii, te durea-n măciucă!

A doua lecţie care te-a prins în budă a fost că orice copil trebuie încurajat. Iar când zic ”orice copil” nu mă refer doar la ăia care-ţi plac ţie, ci şi la prostul proştilor, care trebuie încurajat mai mult decât ceilalţi. Nu să-i pui pe codaşii clasei să buchisească literele la ora de citire ca să-i faci de râs, iar pe mine, care citeam foarte bine, să mă ignori ca şi pe ceilalţi care citeau bine.

Iar copiii nu numai că trebuie încurajaţi, dar sub nicio formă şi în niciun context nu trebuie descurajaţi. N-am să uit cât voi trăi momentul când, în sfârşit, am reuşit să-mi dau vălul jos de pe ochi şi să văd că eşti departe de a fi un mentor, ba eşti chiar opusul. Ne-ai întrebat ce vrem să ne facem când vom fi mari, iar eu am răspuns că reporter. Dacă m-ai fi lovit, dacă m-ai fi călcat în picioare, dacă ai fi luat DEX-ul şi mi-ai fi dat cu el în cap, nu m-ar fi durut mai rău decât replica ta: ”N-ai să ajungi tu reporter cu scrisul ăla!”

Aveam doar 9 ani, don ’ţător! N-ai idee ce înseamnă pentru un copil de 9 ani o critică dură. Eu eram bună la învăţătură, deşi nu s-ar fi zis după notele pe care mi le puneai, dar la caligrafie eram varză, şi asta din cauza ta. Tu mi-ai pus pentru prima oară stiloul în mână, ar fi trebuit să-mi explici cum să fac treaba asta, încă o dată şi încă o dată, ca la ultima proastă. Tu mi-ai citit zi de zi temele, puteai să vezi că n-am cel mai citeţ scris şi să mă încurajezi să scriu frumos, nu să-mi scazi puncte pentru asta. Ştii unde m-au dus criticile tale tâmpite? Acum, după un sfert de veac, încă mă mai chinui să-mi repar caligrafia, deşi, tehnic, n-ar mai fi nevoie. Încă lupt cu mine să repar ce-ai stricat tu, care ar fi trebuit să fii un al treilea părinte, mentor şi idol. Încă mai învăţ să am încredere în mine şi să apreciez eu ce fac bine, pentru că tu n-ai fost în stare.

Pentru mine şi colegii mei, primii patru ani de şcoală au fost ca naiba – mai puţin pentru cei pe care-i favorizai. Noi n-am avut parte de un învăţător adevărat, care să ne înveţe să zburăm, ci de un idiot care ne-a tăiat aripile.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s