Gluma zilei: ”Ce bine că nu te stresezi!”

Nu ştiu cum ajung unii oameni la concluzia că sunt calmă şi relaxată. Cine, eu? Eu m-am născut direct stresată, ceea ce e normal, pentru că m-am născut lunea pe la 10, practic cu noaptea-n cap, şi-am rămas cu ceva sechele. Sunt genul de persoană care pune la suflet orice tâmpenie şi se stresează din orice, iar dacă am dat altă impresie e pentru că, atunci când sunt în spume, fac tot posibilul să nu interacţionez cu nimeni, ca să nu dau drumul la stolul de înjurături şi să-mi dau dracu’ imaginea de doamnă care nu sunt.

Eu, calmă? Ce glumă bună! Să vă dau doar un exemplu care să ilustreze calmul şi relaxarea de care sunt capabilă: într-o zi m-a călcat pe nervi un greţos cunoscut sub numele generic de ”tata”, fiinţa de la care am moştenit calmul şi răbdarea de care sunt acuzată pe nedrept. Nu m-a înjurat sau ceva, doar a zis o idioţenie pe care i-am zis de un milion de ori să n-o mai spună şi mi-a sărit muştarul. Ar fi trebuit să mă doară-n toate zonele geografice de ce-mi spune el, doar ştiam că, din punctul lui de vedere, sunt retardata supremă şi mai ştiam că, atunci când vorbeşte, nu foloseşte partea de creier care ar trebui, dar eu m-am enervat de mi-a trebuit vreo săptămână să-mi revin. În noaptea aia nici n-am dormit, de-atâta calm şi pace interioară.

(În caz că citeşte pe aici, deşi mă îndoiesc: am exagerat un pic, ca să fiu mai amuzantă. Mai puţin când am zis că eşti greţos.)

Eu să nu mă stresez? Am făcut gastrită pe sistem nervos – chestie care se întâmpla la 14 ani -, sinuzita e pe sistem nervos, lipsa de calciu tot pe sistem nervos, asta ca să vedeţi că n-am nici urmă de calm în mine. Ba mai mult, nici n-am avut vreodată. ADN-ul meu e format în proporţie de 99% din draci, mulţi şi nervoşi.

La 18 ani, când am început să am nişte migrene de-mi venea să mă caţăr pe pereţi, m-am dus la doctor să vadă ce dracu’ am la cap, că-n cap ştiam deja că nu e mare lucru în afară de păr. Mi-a pus o cască-n cap, cu multe fire, ca să-mi urmărească activitatea cerebrală. Şi-mi zice asistenta la un moment dat, când mai aveam puţin şi adormeam (că toată noaptea nu închisesem un ochi de durere):

– Stai calmă şi relaxată.

– Dar sunt relaxată, o informez eu, pentru că liniuţele din computer ziceau altceva.

Se uită la mine mirată:

– Asta înseamnă la tine ”relaxată”?!

Şi-mi arată acul care ţopăia de parcă dansa manele, apoi liniuţele care nu doar că nu mă arătau calmă, dar ai fi zis că sunt de-a dreptul în pragul unei crize de isterie. Aşa că, vedeţi, eu nu sunt calmă nici măcar atunci când sunt calmă :))

O mie de cuvinte

Cei mai mulţi dintre cei care n-au găsit nimic mai bun de făcut în viaţă decât să creeze poveşti se plâng de ”blocajul scriitorului”. Eu nu sufăr de aşa ceva. Eu sufăr de lenea scriitorului. Dacă aş fi scriitoare ”adevărată”, adică publicată şi plătită pentru ceea ce fac acum gratis şi din pură plăcere, aş muri de foame, pentru că mi-ar fi prea lene să-mi fac treaba. Mai am şi o alegie de nedescris la disciplină, la programe şi termene limită, chit că ştiu foarte bine că scrisul ţine mai mult de disciplină decât de inspiraţie – iar inspiraţia e ca Moş Crăciun, vine o singură dată pe an şi nici atunci n-apuci să-l vezi.

Prin mai m-a pălit o idee de roman în moalele capului şi părea să fie o idee chiar mişto, da’ ce, credeţi că m-am apucat imediat de scris? M-am gândit eu, cu neuronul meu proaspăt ieşit din comă, că ar fi interesant să încep de la 1 iunie, ba ar fi mai chiar mai interesant să mă apuc de treabă pe 3, de ziua mea de naştere. Până în ziua Z m-a apucat o lene mai cruntă ca niciodată şi fix de ziua mea mi s-a stricat calculatorul, aşa că am mai amânat o lună. Dacă mă pricep la ceva mai bine decât la scris, chestia aia e amânatul scrisului.

Pe 1 iulie, cum era şi luni, m-am apucat de treabă. Mi-am impus să scriu măcar o mie de cuvinte pe zi, ceea ce înseamnă cam trei pagini în word sau vreo şapte pagini de caiet. Şapte pagini sunt greu şi de transcris, darămite de inventat pe loc, dar la cum îmi săltau mie ideile în cap mi se părea floare la ureche. Şi mă aşez eu în faţa calculatorului şi mă uit în monitor cu ochi străini şi goi, şi mă tot uit aşa vreo oră, timp în care documentul a rămas la fel de neprihănit ca în clipa în care l-am deschis. Nu mai ştiam nici care e subiectul romanului, darămite cum să-l încep.

Prima săptămână a fost mai grea. La primele trei sute de cuvinte zbârnâiam, de acolo mi se rupea filmul. Apoi m-am disciplinat de nici mie nu-mi venea să cred – în fiecare seară, cam pe la 10, acompaniată de sforăiturile jumătăţii mele, îmi plantam celulita în scaun şi dădeam în taste ca surdu-n tobe, că esenţialul era să scriu o mie de cuvinte, nu să scriu ceva de doamne-ajută.

Treaba a mers de minune până la sfârşitul lunii. Când m-am văzut cu 33.000 de cuvinte scrise (mai multe decât plănuisem), m-a apucat o lene cruntă. Ce-i drept, m-am cam împotmolit şi cu povestea, mi-am îmbolnăvit personajul principal şi încă nu m-am hotărât dacă ar trebui să-l pun pe picioare sau să-l omor, aşa că de vreo patru zile mă tot uit în monitor cu ochi străini şi goi. Să mai spună cineva că e uşor să scrii! E al naibii de greu, mai ales când ai o lene de te doare!

Top 10 Agatha

În 1972, Agatha Christie i-a răspuns unui admirator care o întrebase ce romane crede că i-au ieşit cel mai bine.

Mă tot uit la listă şi mă întreb ce caută acolo Către zero, care mi se pare o aiureală, iar de Mâna ascunsă nu mai zic, povestea e plictisitoare şi fără niciun sens. Dar Agatha nu le-a scris ca să-mi placă mie, ci ca să-i placă ei şi să ia bani pe ele, şi ea ştia mai bine de ce le preferă, iar în gustul omului nu poţi să faci chestii nasoale, mai ales când omul e mort de mult. Din câte se pare, nu prea avem aceleaşi gusturi în materie de cărţi, iar partea amuzantă e că listuţa ei nu e plină de Miss Marple, pe care o adora, după cum nici listuţa mea nu e plină de Poirot, pe care îl ador.

Cărţile sunt prezentate în ordine cronologică, pentru că nu m-am putut hotărî care e preferata mea dintre toate cărţile preferate.

1. Cei Patru Mari

Poirot îl ia pe Hastings (mai mult pentru că a picat şi el prin zonă, nu că l-ar fi ajutat prea mult, ba chiar mi s-a părut că mai mult îl încurcă) şi pleacă să vâneze o bandă de criminali numită Cei Patru Mari. Aici, belgianul mi s-a părut de-o inconştienţă fenomenală, pentru că ăia patru voiau să-şi impună dictatura asupra întregii lumi şi erau periculoşi.

Numărul 1 era un chinez care cică ar fi fost cel mai deştept om din lume. N-a apărut deloc în carte şi n-a făcut nimic. Numărul doi era un american, cel mai bogat om din lume. Numărul trei era o chimistă franţuzoaică, la fel de apreciată ca Marie Curie. Numărul patru, pentru care Poirot a dezvoltat o obsesie, era un actor numit Distrugătorul. Cu alte cuvinte, patru oameni cu care trebuie să fii nebun să te pui, şi omuleţul nostru s-a pus, chit că şi-a riscat viaţa de la început până la sfârşit.

Pare mai degrabă un roman de spionaj decât o povestioară marca Agatha Christie, dar m-a fascinat cum într-un omuleţ ca Poirot a putut încape atâta determinare şi atâta curaj. Iar capitolul în care şi-a înscenat moartea a fost genial, chiar am pus botu’.

2. Crima din Orient Express

Pe unde e Poirot, e şi crimă – în cazul ăsta, într-un tren de mare fiţă rămas înzăpezit. Mi-a plăcut în primul rând că mortul fusese un specimen care meritase din plin să moară, dar chiar şi-aşa, Poirot, care nu accepta crima nici dacă victima era însuşi Satana, s-a dat peste cap să afle cine i-a înfipt mortului cele 12 cuţite în piept. Ce-i drept, nici n-avea ce altceva să facă într-un tren înţepenit la Cuca Măcăii. Dar ce m-a impresionat foarte tare la cartea asta a fost ce mare brânză a reuşit belgianul să facă într-un timp atât de scurt, cu indicii puţine spre inexistente, bazându-se doar pe micile lui celule cenuşii şi pe dorinţa irezistibilă pe care o simte orice om să vorbească despre sine.

3. Ucigaşul ABC

Un ţăcănit îi scrie lui Poirot şi-l provoacă să împiedice o crimă dacă tot se crede aşa şmecher. Deşi îl anunţă de fiecare dată din timp la ce dată şi în ce oraş va comite de-alea necomise, Poirot nu reuşeşte nicicum să-l fenteze pe nebun, care o ia în ordine alfabetică: victima cu iniţiala A din oraşul cu iniţiala A, victima cu iniţiala B din oraşul cu iniţiala B şi tot aşa. Când apare un tip dubios cu iniţialele ABC, aşa cum se semna ţăcănitul, Poirot crede că i-a venit de hac, mai ales că tipul nu părea prea întreg la cutiuţă, dar după ce vorbeşte cu el îşi dă seama că e un biet bătrânel inofensiv.

Agatha a reuşit să mă vrăjească în aşa hal încât, până aproape de sfârşit, am crezut că ucigaşul e un maniac obsedat de litere şi am căzut pe spate când am văzut că nimic nu era ce părea a fi – suspectul principal era un ţap ispăşitor, ţinta fusese victima C, iar criminalul se învârtise tot timpul pe lângă Poirot, cică să-l ajute să prindă criminalul…

4. Moarte pe Nil

Fata săracă, Jackie, apelează la prietena bogată, Linnet, ca să-i găsească un job pârlitului ei de logodnic, cu care abia aştepta să se mărite şi să plece în voiaj de nuntă în Egipt. Fata bogată îi dă tipului o slujbă, apoi îl ia de bărbat şi îl duce în voiaj de nuntă în Egipt. Fata săracă se ţine scai după ei, deşi Poirot o sfătuieşte să stea cuminte, dar ea nu numai că nu vrea să stea cuminte, ci chiar îi spune că o să-i împuşte. Poirot o crede din kil, dar când fata bogată e găsită cu ditamai gaura de glonţ în cap, fata săracă e prima suspectată. Numai că şi fata săracă, şi băiatul sărac devenit bogat aveau alibiuri.

Agatha m-a făcut să-i compătimesc pe criminali, micuţii de ei, cum au murit împreună în Egipt în luna de miere, chiar dacă nu aia pe care o plănuiseră…

5. Zece negri mititei

Zece persoane sunt atrase pe o insulă, unde îi aşteaptă ditamai luxul. Când văd deasupra patului o poezioară pentru copii despre zece negri mititei care dispar unul câte unul, nu prea fac legătura cu faptul că ei sunt fix zece – era deja demonstrat că nu stau prea grozav cu neuronii, altfel nu plecau pe Dracu-n-praznic-Island fără să ştie precis cine i-a chemat acolo. Oricine îi chemase, avea mare boală pe ei, pentru că începe să le facă felul, one by one, luând ca model fiecare strofă a poezioarei care nu mai pare aşa infantilă. Totul se sfârşeşte cu zece cadavre şi niciun supravieţuitor – o enigmă pe care nici Poirot n-ar fi reuşit s-o dezlege.

Cartea asta e genială, Agatha a fost genială să pună un titlu infantil la ditamai thrillerul pe care l-am citit de patru ori şi de fiecare dată m-a apucat tremuriciul la fiecare crimă, iar de criminal nu mai zic, aproape că-l admir. A ridicat crima la rang de artă, cum el însuşi s-a lăudat, că dacă nu s-ar fi lăudat, n-ar fi aflat nimeni în veci cine a fost artistul.

6. Calul bălan

Undeva, cândva, a început să plouă cu morţi nu foarte suspecte. Mark, finul uneia din persoanele moarte, miroase că ar fi ceva în neregulă, aşa că se pune pe cercetat. Află că la un fost han, Calul bălan, locuiau trei individe cu renume de vrăjitoare. Una din ele îi spune că e foarte uşor să omori pe cineva doar prin puterea gândului, chestie care îl amuză teribil pe Mark, până când începe să-l sperie.

Cele trei femei omorau oamenii, dar cu otrăvuri adevărate, nu cu magie neagră. Asta mi-a şi plăcut la cartea asta: chiar e o vrăjitorie să convingi oamenii că faci vrăjitorii. A fost cam ciudat s-o ”întâlnesc” pe Ariadne Oliver fără amicul ei Poirot, dar a fost tare şi de data asta pentru că, fără ajutorul ei, Mark n-ar fi scos-o la capăt.

7. Oglinda spartă

O celebră, adulată, preafrumoasă şi preamăritată de vreo cinci ori actriţă, Marina Gregg, îşi cumpără o casă în St Mary Mead, locşorul unde Miss Marple se joacă de-a detectiva. Actriţa dă o petrecere de casă nouă, la care Miss Marple nu vine, pierzând tot show-ul. Heather, o localnică, îi spune Marinei că o admiră foarte mult şi că în urmă cu mulţi ani a venit la un spectacol de-al ei şi a obţinut un autograf, deşi era bolnavă şi n-ar fi trebuit să se dea jos din pat. Heather moare câteva minute mai târziu, după ce bea din paharul Marinei.

E o poveste foarte interesantă despre cum o mică neglijenţă din trecut poate avea consecinţe fatale.

8. Noapte nesfârşită

Băiatul sărac, Mike, o cunoaşte pe fata bogată, Ellie, şi se căsătoresc. Fata cumpără casa visurilor lui Mike, ”Pământul Ţiganului”, o casă care cică ar fi fost blestemată. Prea cu noroc n-a fost, pentru că Ellie a murit la scurt timp după nuntă.

Îmi plac poveştile astea relatate chiar de criminal, care pe tot parcursul romanului pare cel mai inocent personaj.

9. Nemesis

Miss Marple află că domnul Rafiel, un bogătan excentric cu care descâlcise o crimă cu ceva timp în urmă, a dat colţu’, ceea ce era de aşteptat. Mai puţin spre deloc aşteptată a fost vestea că Rafiel i-a lăsat un purcoi de bani, cu condiţia să mai descâlcească o crimă – de data asta singură, pentru că el nu-i dă nici cel mai mic indiciu.

A fost singurul roman în care Miss Marple a strălucit de-a dreptul şi n-a mai mers la ghici, ca de obicei, ci chiar a făcut eforturi să rezolve misterul. Ca să zic aşa, şi-a meritat banii.

10. Cortina

Iubesc şi urăsc cartea asta. O urăsc pentru că Poirot moare şi încă într-un mod banal (vorbim totuşi de viteazul Hercule, putea şi Agatha măcar să-l otrăvească) şi o iubesc pentru că prezintă un Poirot diferit şi totuşi la fel. Diferă faptul că, după o viaţă în care a condamnat crima indiferent de motive şi de cât de mult merita victima să moară, şi-a încheiat cariera cu o crimă, şi totuşi e acelaşi Poirot dintotdeauna, tipul genial care se bate cu pumnii în piept că e genial. Asta mă face să citesc cartea again and again, chiar dacă mă buşeşte plânsul de fiecare dată la momentul morţii belgianului: povestea e absolut fascinantă, iar micuţul e mai fascinant ca oricând.