Nota 10 la pierdutul cu firea

Am fost, obiectiv vorbind, un elev de nota 7. Capul m-ar fi dus de mai mult, cu motivaţia stăteam prost, iar eu, când nu mă simt suficient de motivată, aproape urlu de lene. Dacă ar fi existat însă o materie numită ”pierdut cu firea”, nu doar că aş fi avut 10 pe linie, ci aş fi fost olimpică. Cu greu mi-aş fi găsit rival în şcoala aia. Eram atât de bună la dat în bâlbâială de emoţii, încât aş fi putut să dau şi la facultatea de dat în bâlbâială şi să devin profesoară. Chiar aveam vocaţie 🙂

Ce m-a enervat însă pe mine a fost atitudinea profesorilor care aveau senzaţia că toţi elevii sunt la fel şi că îi motivează aceleaşi lucruri. La mine n-a mers niciodată aia cu ”îţi pun note mai mici ca să te stimulez”. S-o stimulezi pe mă-ta, cucoană, pe mine nu poţi să mă tratezi ca pe o proastă şi să te aştepţi să mă dau peste cap să-ţi demonstrez că nu sunt aşa. Materiile la care aveam mereu note mari erau fix materiile la care eram evaluată corect, fără puncte în minus sau în plus.

La prima oră de biologie din clasa a noua, profa ne-a dat lucrare ca să ne testeze nivelul cunoştinţelor. Really, dude? Chiar ai senzaţia că am ajuns în clasa a noua fără să ştim prin ce respiră omul? Boon, femeia era în primul an de predare, deci s-o lăsăm aşa cum a picat. Ne întreabă nişte chestii învăţate pe vremea dinozaurilor, e ok şi asta. A fost destul de greu, dar m-am descurcat de un 7. Când ne-a adus lucrările, am primit foaia însângerată toată, practic numai numele şi data nu mi le corectase. Nota 5. M-am revoltat toată, dar m-am revoltat acasă, când m-a luat tata cu teoriile lui despre cum singura mea grijă e să învăţ. Eu am ţinut-o pe a mea: făcusem de 7, eram absolut sigură de asta.

Numai că şi profa a ţinut-o tot pe a ei. În căpşorul ei, eram de 5. Say what, bitch? În gimnaziu fusesem de 8 – asta pentru că nu mă strofocasem prea tare, altfel aş fi fost de 9. Îmi plăcuse biologia. Avusesem o profesoară nemaipomenită, care ne explica lecţiile atât de bine încât reţineam totul din clasă, nici nu aveam nevoie să repet acasă. Un elev de nota 8 nu se transformă peste noapte într-unul de 5, vă daţi seama. De aici am intrat într-un cerc vicios: târfa aia nu m-a scos tot liceul din 5, 6 şi 7 (oho, când luam 7 era sărbătoare!), iar eu nu mai aveam niciun chef să învăţ, aşa că nici n-aveam cum să iau note mai mari. Dacă aş fi avut curaj să mă duc la căţeaua aia şi să-i spun că până în clasa a opta am învăţat de drag şi că nu merit să mă desconsidere în halul ăla, lucrurile ar fi stat altfel. Dar n-am avut curaj. M-am pierdut cu firea ca o tolomacă ce sunt.

Ăsta e doar un exemplu, care ilustrează cam cât de proastă pot fi uneori. De pierdut cu firea însă, mă pierdeam la fiecare ascultare. Am stabilit deja că nu eram bâtă, da? Ei bine, când mă ridicam în picioare să spun lecţia sau, mai grav, când trebuia să ies la tablă, eram bâta bâtelor, dacă am fi fost o clasă de retardaţi eu aş fi fost aleasă fără drept de apel regina retardaţilor. Puteam să ştiu lecţia ca pe Tatăl nostru-n podu’ vostru, când aveam de vorbit în faţa oamenilor nu mai ştiam nimic. Dacă n-aş fi avut altceva de spus decât cum mă cheamă, nici asta n-aş fi ştiut. Iar profesorii ori nu făcuseră pedagogie la fabrica de profesori, ori făcuseră cursuri de ”dacă-l vezi pe unul că se cacă pe el de emoţie, să nu te pună sfântu’ să-l ajuţi, arde-l fără milă, fă-l să se simtă prostul proştilor”. Şi fix asta făceau: îmi puneau note mai mici decât ar fi fost normal, ca să mă ”stimuleze”. Păi să nu-i stimulezi anal cu un vibrator gigant pe toţi ăştia care demoralizează copilu’?

Apropo de profa din generală. Într-o zi am dat o lucrare la care nu mai ştiu ce prostii am scris. La sfârşitul următoarei ore, trece pe lângă banca mea şi, fără altă introducere, îmi pune una din întrebările din lucrare. Eu răspund frumos, corect, moment în care ochii profei se măresc cu 20%.

– Deci ştii răspunsul! Păi, dacă îl ştiai, de ce nu ai scris aşa şi în lucrare?

– Ăăă… nu ştiu, cred că nu eram sigură pe răspuns şi m-am pierdut.

Ochii i se măresc cu încă 10%.

– Şi-acum de ce nu te-ai mai pierdut?

În clipa aia, subconştientul meu prinde glas şi recunoaşte:

– Pentru că acum nu îmi puneţi notă!

Vă jur că, dacă i-aş fi făcut o poză în momentul ăla, aş fi putut s-o folosesc ca memă cu ”Say whaaaaat???” Ca prin farmec, 6-le pe care îl luasem iniţial s-a transformat în 8. Asta e marea diferenţă între ”Te tratez ca pe ultima proastă ca să-mi demonstrezi că eşti deşteaptă” şi ”Te tratez ca pe o fiinţă inteligentă pentru că MI-AI DEMONSTRAT că eşti inteligentă”.

Mi-am amintit chestiile astea când am realizat că una din etapele publicării unei cărţi e lansarea – chestia aia cu public, unde scriitorul trebuie să vorbească în faţa cititorilor. Iar ideea asta mă înspăimântă. Prefer să mor nepublicată decât să trebuiască să mă pierd cu firea în faţa oamenilor!

”Dar de unde ştii că acum n-o să fie altfel?”, vor întreba unii care nu pricep că mă cunosc al naibii de bine şi că ştiu despre ce vorbesc. Pentru că mi-am citit cu voce tare, în faţa oglinzii, vreo două poezii şi era cât pe ce să leşin. Dacă nici în faţa reflexiei mele nu pot să mă ţin tare pe poziţie, în faţa lumii chiar n-am nicio şansă!

Ce mi-a mai plăcut pe internet (19)

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. Îți amintești cum era viața înainte de smartphone?

2. Cele mai prostești postări de pe Facebook

3. Cum lansezi o carte de poezie?

4. Poți să trăiești o zi fără să te plângi de ceva?

5. Nu uitați că de astăzi începe noua regulă a Facebook-ului!

6. 14 lucruri neștiute despre Bhutan

7. A fost odata un Siemens A50

8. Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziţia haotică din anii ’90

9. Cum era să copilărești în anii ’90, în România

10. Despre „Fluturi” de Irina Binder

11. Servicii civilizate versus servicii nehalite

12. Cât tupeu să ai, cât?

13. Am umblat o zi întreagă în burka

 

Ce nu știam la 23 de ani

A scris Mirabela ieri ce a învățat până la frumoasa vârstă pe care tocmai a împlinit-o (La mulți ani, fato, te pup și te iubesc!). Am citit și recitit lista, apoi mi-am băgat unghia-n gât că e mai deșteaptă decât eram eu la 23 de ani, după care am mai citit o dată și mi-am amintit că, la nivel teoretic, și eu eram expertă-n viață, în special în viața netrăită. Adevărul e că, la vârsta aia, aveam creierul atât de afectat de depresie încât aveam senzația că sunt deținătoarea adevărului absolut. Bănuiesc că depresia vine la pachet și cu o oarecare doză de prostie, noroc că între timp mi-a trecut. Cel puțin depresia.

Pe mine nu m-a dus capul să scriu atunci ce am învățat. La cum mă cunosc, aș fi aberat big time și m-aș fi dat savanta savantelor, că la asta mă pricep cel mai bine. Iar acum, să vedem ce nu știam la 23 de ani și ce am aflat între timp.

1. În viață există lucruri mai nasoale decât depresia.

Dacă mă gândesc prin câte am trecut, pot spune că atunci o duceam bine. Nu zic că depresia ar avea vreo parte bună, dar e tratabilă. Moartea celor dragi însă e netratabilă. Și de la 24 de ani încolo am început să tot pierd oameni dragi…

2. Cei care acum îți sunt prieteni pentru totdeauna, peste câțiva ani vor fi simple cunoștințe.

Aveam niște prietene de care eram convinsă că-mi vor fi prietene veșnic și, dacă mi-ar fi spus cineva că veșnicia se va termina în câțiva ani, aș fi zis că e nebun. ”Prietenele mele nu sunt din alea care, de cum se mărită și fac copii, se șterg la fund cu vechile relații”. Și totuși…

3. Nu mai lăsa oamenii toxici în viața ta.

Pe atunci mi se părea că dau dovadă de omenie dacă iert și tot iert măgăriile unora. Eram mare fană a celei de-a doua șanse, eram convinsă că leprele sunt și ei oameni și că, dacă văd că eu sunt bună și iertătoare, or să aprecieze chestia asta și n-or să mai fie lepre. Ei, aș! De ce le iertam, de-aia se făceau mai lepre! Iar depresia mea creștea și tot creștea, în vreme ce leprele se bucurau că-mi merge rău. Ce bine mă simt acum, când am scos javrele afară din viața mea, am încuiat bine ușa și am decuplat soneria!

4. Pasiunile nu-ți aduc bani, dar dacă te scot din depresie chiar fac toți banii!

Aici a fost și vina celor din jurul meu, care mă tratau ca pe ultimul om pentru că nu aveam un job.

”Dă-l naibii de scris, că și-așa nu se poate trăi din scris în țara asta!”

”Bravo ție că îți place să faci poze, dar ce rost are să le faci dacă nu iese nimic din asta?”

Într-un final, nu oamenii care încercau să mă bage în rândul lumii m-au scos din depresie. Tot eu am reușit, cu ajutorul scrisului.

5. Viața nu e despre momente memorabile, ci despre momentele când chiar ai fost fericită.

La 23 de ani, aveam senzația că singurele momente care contează sunt cele wow, de genul… hm, nu știu, găsit un job mișto și bine plătit, mers la starea civilă cu amorezul, făcut minim una bucată copil (am auzit că nașterea e super-memorabilă, cică ai niște dureri de te caci pe tine, uneori la propriu), mă rog, chestii pe care le fac cei intrați în rândul lumii. Momentele de care îmi amintesc acum cu cea mai mare plăcere sunt momentele banale.

Fiecare zi în care m-am privit în oglindă și am reușit să-mi zâmbesc. Ziua când am avut curajul să-i zic unui prieten care suferea din dragoste (și care nu s-a găsit unde să bocească în altă parte decât pe umărul meu) să nu mai plângă după târfa aia, care nici nu-l merită. Ziua când același prieten mi-a mulțumit că am fost atât de sinceră cu el. Ziua când i-am închis telefonul în nas unei japițe fără să mă simt vinovată și fără să mă întreb dacă nu cumva am fost prea dură. Ziua când am realizat că nu mă mai simt deloc deprimată. Ziua când am râs cu mama de era să leșin. Ziua când jumătatea mea s-a întors acasă după trei săptămâni de spitalizare. Din astfel de momente mici e alcătuită fericirea.

6. Tu ești tu și nu trebuie să fii în rând cu lumea.

Când îmi amintesc ce complexe idioate aveam atunci, mă bușește râsul.

”Vai, toată lumea are un loc de muncă, numai eu nu.” Cum banii nu aduc fericirea, mai ales o sumă hazlie cum e salariul minim, singura mea realizare ar fi fost că aș fi ajuns să-mi urăsc atât de mult viața încât, până la urmă, mi-aș fi făcut curaj să mă sinucid. Și iar n-aș mai fi fost în rândul lumii.

”Toate femeile de vârsta mea au copii, numai eu nu mă grăbesc, deci e ceva în neregulă cu mine.” Well, nu e nimic în neregulă să nu faci un lucru pentru care nu te simți pregătit.

”Sunt înconjurată de credincioși, deci eu sunt defectă”. Nu, singurii defecți erau cei care încercau să mă convingă că sunt defectă. Mi-am dat seama de asta după ce am încetat să mai pretind că aș avea vreun pic de credință și unii mi-au zis că le-am dat curaj să se accepte așa cum sunt. Ceea ce e mult mai mișto decât să fii în rândul lumii.

Eu mă simt bine cu mine. Sunt ok cu alegerile mele și cu stilul meu de viață. Voi, ăștia din rândul lumii, sunteți fericiți?

7. Vârsta e doar un număr și nu trebuie să ne raportăm la ea.

Sigur, între 20 și 25 de ani ținem morțiș să ne batem cu pumnii în piept că nu mai suntem copii proști, că am crescut și suntem adulți proști. Avem senzația că fiecare an în plus ne mai adaugă o circumvoluțiune pe creier, că suntem superiori versiunii noastre adolescentine și că împlinirea unei vârste e cine știe ce realizare. Băgăm Voltaj, Ca la 20 de ani, și ce mișto e sentimentul că, deși suntem atât de tineri, le știm pe toate.

După cum ziceam, la 23 de ani sufeream de depresie, așa că trăiam din părți. Iar după ce ieși dintr-o depresie urâtă ca moartea, chiar că ți se rupe ce zic unii că ar trebui să faci la vârsta ta și ce să nu faci! Eu la 40 de ani vreau să-mi fac un tatuaj, ceva deasupra fundului, și dacă o să comenteze cineva că-s prea bătrână pentru asta o să-l invit să-mi pupe tatuajul și zonele limitrofe.

P.S. A zis Mirabela că de acum îmi cere bani pentru ideile pe care mi le dă. Bine, materialisto, zi cât îți datorez! :-p

”Tinerii nu mai citesc” – traducere aproximativă

Când aud câte o tanti oftând melancolic că tinerii nu mai citesc, mi se bulbucă ochii exact ca la personajele de desene animate. Tanti, lasă puţin jos cartea aia de Eminescu şi aruncă un ochi pe internet: e plin de bloguri de carte, iar mare parte din autorii lor au sub 25 de ani şi mi-e greu să cred că toate articolele alea au fost scrise de sfântul duh. Cred că jumătate din cărţi le-am cumpărat la îndemnul puştilor – fie că mi le-au recomandat personal, fie că m-au convins recenziile de pe blog.

Dacă aş fi fost vreo tută – şi nu zic că nu sunt, dar mai am şi momente când gândesc -, probabil că aş fi fost de acord cu tănticile care s-au oprit cu lectura la Luceafărul. Aşa că mi-am muncit creierul vreo zece minute (v-am zis, am momente când chiar gândesc) şi mi-am dat seama cam ce vor să spună.

”Eu n-am auzit tineri vorbind despre cărţi”

Că dacă ţi-ar spune, parcă ai şi şti despre ce vorbesc! Tinerii şi o parte din adulţii care au trecut de Fraţii Jderi şi Moara cu noroc citesc cărţi în engleză. Adică în limba aia în care tu n-ai putea să traduci nici măcar titlurile cărţilor mai sus enunţate.

”Tinerii nu mai citesc literatură clasică”

Bineînţeles că nu mai citesc vechituri, ei au ajuns în secolul 21 şi vor să citească despre chestii în care se regăsesc. Dă-le să citească Mizerabilii. N-au cum să se regăsească în aşa ceva.

– Cum adică Fantine ”i se dăduse ca şi cum i-ar fi fost bărbat”? Adică pe vremea aia trebuia să te căsătoreşti ca să duci bursucul la scorbură?

– Exact, şi era mai mare ruşinea să faci prostii înainte de nuntă.

– Văleu, văd că o spurcă nişte proşti că a rămas gravidă! Păi ce, a făcut copilul singură? Pe Felix ăla de ce nu-l ia nimeni la rost?

– Pe vremea aia, era vina femeii dacă rămânea gravidă înainte de nuntă. Că a fost curvă şi a cedat sau cam aşa ceva.

– Şi cu Jean Valjean ce au toţi? A făcut o mie de ani de puşcărie pentru că a furat de foame… Ai noştri fură ca-n codru şi nu se mai uită nimeni urât la ei.

– Da, dar pe vremea aia…

– Văleu, chiar a trebuit să-şi schimbe numele ca să ducă o viaţă normală?!

– Da, ştii, pe vremea aia…

Bineînţeles că o să arunce cartea cât colo.

”Tinerii citesc doar ebook şi alte drăcovenii moderne”

Mi se pare normal. Eu, dacă ar trebui să plec în lună cu satelitul şi aş ţine morţiş să iau cu mine cele un milion de cărţi ale Agathei, mi-aş lua ebook, că nu-s nebună să car ditamai biblioteca. Unde mai pui că, în format ebook, cărţile sunt mult mai ieftine decât cele în format clasic.

Înţelegi, tanti?

Poţi să spui că tinerii sunt puţin snobi, că emit judecăţi de valoare la adresa unui scriitor sau a altuia, şi e normal să fie aşa, pentru că au citit suficient din scriitorii ăia încât să-şi permită să facă asta.

Poţi să spui că tinerii mai mult critică decât laudă literatura, şi au tot dreptul să o facă, pentru că ei nu înghit pe nemestecate orice porcărie.

Poţi să spui că tinerii citesc o literatură pe care nu o înţelegi, dar ei citesc ce înţeleg ei, nu ce pretind alţii că înţeleg.

Poţi să spui că tinerii nu citesc nici măcar lecturile obligatorii, dar adevărul e că lucrurile stau fix pe dos: ei citesc orice altceva în afara lecturilor obligatorii.

Dar nu-mi spune mie că tinerii nu mai citesc! Că dacă te întreb de Stephen King, Haruki Murakami sau Charles Bukowski, mă întrebi în ce filme au jucat!

Cum să fii enervant pe Facebook

1. Dacă eşti într-o relaţie şi, din pură întâmplare (o întâmplare fericită, am putea spune), iubitul tău ştie că are o relaţie cu tine, nu te sfii să te lauzi cu asta: fă-ţi cont comun cu el. Nu lua în seamă răutăcioşii care spun că e de porc să faci aşa ceva, dacă voi vă iubiţi ce mai contează gura lumii? Aşa împuşti doi iepuri dintr-un foc: scapi de onaniştii care te stresau cu ”cf papuse?” la cele mai tâmpite ore şi te asiguri că nu se dă nicio fufă la iubitul tău, nu că ar vrea cineva să se încurce cu un fătălău ţinut sub papuc.

Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun, dar totuşi îţi spun: e strict interzis să pui poze singură. O să creadă lumea că sunt probleme în paradis, şi doar de-aia ai pus şi numele fătălăului lângă al tău, ca să ştie toată lumea că sunteţi #inloveforever.

2. Dacă eşti proaspătă mămică, adică moştenitorul tău are mai puţin de cinci ani (că de la cinci ani încolo poate să-şi facă singur cont pe Facebook şi nu mai e nevoie să-l expui ca la tarabă), pune-i poza la profil. Trebuie să ştie toată lumea că tu ai încetat să fii Zambilica şi ai devenit mama lui Ghiocel. De fapt, ar fi mai bine să-ţi schimbi numele din Zambilica în ”Mama lui Ghiocel” şi să-i faci şi celui mic cont pe Facebook, altfel, când va creşte şi va vedea că ai avut tupeu să-ţi păstrezi identitatea, te va considera o mamă denaturată.

3. Pune la profil poze cu icoane, cruci sau orice alt simbol religios şi specifică în biografie că eşti ”oiţa Domnului”. Sau, dacă nu le ai cu scrisul, scrie doar ”behehe”, că înţelegem noi la ce te referi. Dacă vede Dumnezeu că nu propovăduieşti dreapta credinţă pe Facebook, o să se supere şi-o să… nu ştiu exact ce-o să-ţi facă, dar uită-te prin Biblie şi-o să vezi că toţi cei care l-au supărat au cam kkt steagu’, aşa că e mai bine să nu rişti.

4. Bombardează-ţi toţi prietenii cu poze de rahat şi link-uri de pe Youtube în mesageria privată. Nu e ca şi cum ar avea şi ei internet şi ar şti să intre pe Google sau pe Youtube. Iar dacă nu-ţi răspund, nu e pentru că ţi-au dat ignore messages, nuuu, nici gând…

5. Nu răspunde fraierilor care îţi urează ”La mulţi ani”. Nu e ca şi cum ar avea altceva de făcut în viaţă, oricum.

6. Acceptă orice cerere de prietenie, că de-aia e reţea de socializare. Acceptă-l pe Gigi Onanistu, acceptă-l pe Mahomed, pe Hassan, pe Ţomping Ţondes, pe ΏΠΡΩΦβδ şi pe ケチナゔ. Nu contează că toţi ăştia le vor freca nervii prietenelor tale cu add-uri şi mesaje, contează să ai tu trei mii de like-uri la fiecare selfie.

7. Apropo de selfie-uri, să nu te-mpingă ăl cu coarne să laşi să treacă vreo zi fără să postezi măcar un selfie. Cu filtre şi cu multe hashtaguri, că aşa e frumos. Minim zece hashtaguri.

8. Dacă ai o poză de profil cu ţâţele la vedere sau cu fundul bombat scos în evidenţă (să aibă unde pupa răutăcioşii ca mine, evident) sau într-o poziţie lascivă, e musai să scrii un status pe săptămână în care să te plângi că bărbaţii sunt nişte obsedaţi şi nişte superficiali care vor doar sex şi nu sunt capabili să vadă şi frumuseţea interioară a unei femei.

9. Din când în când, dă copy-paste la chestia aia hazlie cu ”îi interzic lui Zuckerberg să-mi ia datele personale (pe care i le-am dat de bunăvoie când mi-am făcut cont) şi să le folosească (deşi mi-am dat acordul pentru asta când am creat contul).” Al dracu’ Zuckerberg, după ce că te lasă să te joci gratis pe tarlaua lui, mai are şi pretenţii! Panichează-te periodic că sus-numitul Zuckerberg va face publice convorbirile tale, de parcă ar interesa pe cineva ce scrii în privat – fie pe Zuckerberg, fie pe ăia cărora le scrii.

10. Fii tradiţionalist şi nu rata nicio ocazie să le iei mamele-n penis celor care sărbătoresc Valentine’s Day sau Halloween. Fii şi mai retardat, scuze, tradiţionalist şi fă comparaţia aia absolut idioată cu americanii care nu merg cu capra. Şi cel mai important, să nu citeşti nici sub ameninţarea armei care e originea Halloween-ului, ca să nu afli, doamne fereşte, că nu e sărbătoare tradiţională americană. Între timp, bucură-te de tradiţiile neaoşe de sfântul Andrei şi de pupatul moaştelor. Păi ori suntem tradiţionalişti, ori ce dick-ul meu facem aici?

”Dar bine, fato, cine şi-ar dori să fie enervant?”, veţi întreba voi. Păi, din câte văd eu pe Facebook, foarte mulţi.

A, era să uit: dacă nu dai share la articolul ăsta, vei avea zece ani de ghinion. Cinşpe, dacă nu dai nici măcar like 😀

Vechiul umor incorect politic

Puşca şi cureaua lată, ce umor aveam odată!

Acum o mie de ani, înainte să ne băgăm politicăli corectenesu’ în tot ce înseamnă umor, înainte să ajungem să ne hlizim dintr-un reflex pavlovian la orice chestie retardată, râdeam la nişte emisiuni care azi ar provoca moartea în spasme a mamiferelor complet lipsite de simţul umorului, nu că ăsta ar fi neapărat un lucru rău. Parcă îi şi aud pe cei crescuţi cu Las Fierbinţi: ”Vai, cum ai putut să râzi la aşa ceva?” Nu numai că am râs, dar râd şi azi cu aceeaşi poftă, chit că aproape le-am învăţat replicile pe dinafară.

Pot doar să-mi imaginez cam cât de iubiţi ar fi azi, în cele mai neortodoxe poziţii şi în cele mai neaşteptate găuri, actorii care ne făceau să râdem cu lacrimi. Norocul lor a fost că s-au reprodus artistic într-o perioadă în care oamenii ştiau de glumă, altfel ar fi fost jihad şi apocalipsă în acelaşi timp.

Deci, ce ne distra pe la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, când chiar ştiam să ne distrăm fără să facem fasoane?

Trăsniţi în N.A.T.O. (2003)

La început m-am uitat de curiozitate, pentru că mama îmi tot povestea de ei şi nu-mi venea să cred că există personaje cu asemenea nume. M-au prins în asemenea hal încât nici azi nu mă pot sătura de ei, deşi i-am văzut cap-coadă de vreo şapte ori.

Sitcomul e despre o gaşcă de ţăcăniţi dintr-o unitate militară N.A.T.O, sitcom care ar face orice militar adevărat s-o iubească pe mama scenaristului lung şi apăsat, sau, de ce nu, chiar pe scenarist. Parcă văd bietul soldat frecat îndelung cu instrucţie, sectoare şi plantoane cum dă ochii peste cap: ”Asta e ficţiune!!!” Da, domnu’, ştim că e ficţiune, ştiam asta şi în 2003, când abia îmi serbasem majoratul, că nici atunci nu eram vreo retardată care nu putea distinge realitatea de ficţiune. Nimeni nu şi-ar putea imagina că e pe bune. Adică, hai să ne gândim la personaje: colonelul George Şefu, care are o asemenea autoritate încât îl bate nevastă-sa de-i sună apa în cap (nevastă care şi-o trage cu gigoloi şi rămâne gravidă cu doi dintre subalternii colonelului, unul din ei fiind chiar iubitul fetei ei) şi nu trece episod fără să fie accidentat de soldaţi; sergentul Mârlanu e un umflat libidinos, incult şi agramat, portretul perfect al omului care, când are funcţie, se şterge cu alţii la fund, iar când n-o mai are devine sabotor şi pupincurist; caporalul Chiorete e un ţăran fătălău pe seama căruia se fac glume cum că, în civilie, a violat o găină şi că a scris chiar Cristoiu despre acest act de iubire între om şi animal; caporalul Pupăză e un sfrijit avid după bani, isteric şi atât de plin de sine încât îţi vine să-l iei la pumni; soldatul Gogoaşă e un grăsan ţinut sub papuc de maică-sa, o cotoroanţă nimfomană în faţa căreia n-are nimeni curaj să crâcnească; soldatul Anca Iepuraş e o slăbănoagă urâtă cu spume, care s-ar coţăi non-stop (deh, ca iepurii), dar greu găseşte cu cine – colegii ei o poreclesc ”femeia-bărbat”, cu excepţia cazurilor în care le explodează hormonii şi se mulţumesc cu ce au la îndemână.

În linii mari, soldaţii sunt nişte aiuriţi care dau cu capul în uşă în fiecare episod, le e frică şi de umbra lor, nu pot face nici trei flotări fără să le iasă sufletul, se sapă unii pe alţii fără nicio jenă, iar când apare câte o femeie în unitate se bat pe ea precum câinii pe ciolan, chiar dacă aia le arată clar că nu dă doi bani pe vreunul din ei.

Sitcomul ăsta însumează cam toate prejudecăţile românilor: a fi gay e rău şi dacă eşti bărbat ăştia automat se dau la tine (de fapt, nu că se dau, ci ţi-o înfig în cur fără avertisment), femeia e o fiinţă cu ţâţe şi păsărică, iar restul nu ne interesează, dacă nouă ni s-a pus pata pe o femeie, aia trebuie să ne vrea şi ea, altfel e proastă, bătaia e ruptă din rai – dar numai în cazul în care dai; dacă ţi-o încasezi, se schimbă treaba – iar prostia şi supunerea unora e motiv suficient ca să-i învineţeşti ochii (bietul Gogoaşă şi-o încasează tot timpul, doar pentru că e un simplu soldat şi nu ripostează), orice om cu grad superior e automat prost şi a ajuns acolo pe pile, plus multe, multe altele…

Vacanţa Mare, în varianta cu Dan Sava

În 1998, băieţii ăştia făceau SHOW. Aveau spectacole de câte două ore care cuprindeau: scenete dintre cele mai diverse, multe în travesti, melodioare care parodiau tot ce era la modă la momentul respectiv, câte o baladă în care făceau mişto de politicieni, pantomimă şi scenete cu Garcea. E nevoie de multă muncă să scrii atâtea texte şi să creezi costume, iar tipii ăştia chiar munceau ca să distreze lumea.

Cel mai mult îmi plăcea de Dan Sava în travesti. Dacă făceai abstracţie de mecla lui, era o gagică mişto :)) Nimeni nu se dădea de ceasul morţii că spurcă valorile tradiţionale. Au avut şi scenete cu homosexuali şi nimeni n-a sărit de cur în sus că ar face propagandă homosexuală. În multe scenete fac mişto grav de Păunescu, pe care-l numesc ”porc mistreţ” – şi, chiar dacă e poetul meu preferat, râd în hohote la poantele lor. Au sugerat despre diverse vedete că au ajuns vedete făcând botic – culmea, n-a pus nimeni boticul din cauza asta. Pentru că băieţii ăştia ştiau să facă umor, un umor la care râdeai fără să cauţi interpretări şi să despici firul în patru.

Pentru mine, Vacanţa Mare a murit o dată cu Dan Sava zis Semaka, în 1999.

Vacanţa Mare – Leana şi Costel

Ăsta e genul de serial la care oamenii de azi ar turba de nervi, pentru că prezintă două dintre cele mai rele şi mai ascunse sub preş metehne ale românilor: alcoolismul şi violenţa conjugală. Parcă îi şi aud pe preţioşii plini de politicaly corecteness: ”Serialul ăsta promovează violenţa şi desfrânarea!”. Şi, bineînţeles, ”Cum puteţi să vorbiţi aşa despre olteni?”

Familia de olteni apărută în 2002 avea patru membri:

– Leana, o curvă cheală şi beţivă, leneşă, nespălată şi proastă ca noaptea, care şi-o încasa zilnic de la bărbatul ei.

– Costel, un beţiv leneş, nespălat, alintat de Leana ”boul cu bască”. Pe ăsta cât de cât îl ducea capul şi mai sărea şi el pârleazul prin vecini când nu era prea beat. Pe Leana o bătea doar aşa, din pasiune, ca să-i arate că el e bărbatul în casă, pentru că altminteri i se rupea că ea umblă cu tot satul.

– Lila, care pe tot parcursul serialului a avut 20 de ani, era o grăsuţă frumuşică dar prostuţă, extrem de naivă şi la fel de curvă ca mă-sa. Singurul cu care nu şi-a tras-o în Sadova a fost vecinul Mitică, amantul de cursă lungă al maică-sii.

– Axinte era un căpăţânos care purta tot timpul o căciulă caraghioasă ce semăna cu o mămăligă. Ăsta era pus numai pe dărâmat, pe şantaje şi intrigi.

Pe scurt, bărbaţii îşi băteau nevestele şi copiii, toată lumea bea de stingea, copiii se amuzau de bătăile pe care le încasau mamele şi toate femeile erau curve. E ceva aici la care n-ar da lumea ochii peste cap? Ei bine, noi râdeam la aşa ceva. Râdeam de naivitatea Lilei, pe care frate-său o punea să mănânce balegă şi şobolani, minţind-o că e mâncare italiană. Râdeam de Leana care, aşa cheală şi crăcănată cum era, se considera diva satului. Râdeam de vecinul Mitică şi de căciula lui neagră pe care nu o dădea jos niciodată. Râdeam de Costel, care aproape îl lua la mişto pe Mitică pentru că-i cordea nevasta.

Atunci râdeam, pentru că ştiam că sunt doar glume, nu teorii, nu conspiraţii. Acum văd pe canalul de Youtube al grupului comentarii de rahat, cum că Semaka a fost omorât de masoni, că nu întâmplător a murit după spectacolul în care a murit şi unul din personajele interpretate de el, hoţul Menumorut… Da, la nivelul ăsta de anti-umor am ajuns.

Smartphone versus strongphone

Pe vremea când aveam un modest Siemens A50, mi se părea că ăla e cel mai tare telefon din lume. Era micuţ, albastru şi uşor, aşa că eram foarte încântată de el. N-aveam ce să cer mai mult, mai ales în vremurile alea în care telefoanele erau făcute strict ca să vorbeşti la ele.

Într-o seară, mă uitam la un film cu un spion din ăla bun, care era urmărit de nişte spioni răi, şi am văzut la nenea ăsta bun ceva ce mi s-a părut de domeniul ştiinţifico-fantasticului: un telefon care făcea poze! Mă uitam fascinată cum dădea cu degetul pe ecran şi mărea pozele, apoi le trimitea altcuiva tot dând cu degetul pe ecran sau cum intra pe internet, chestie care abia apăruse la noi, dar care în filme se culegea direct din cozile câinilor. Eram ca badea Ion în faţa girafei: aşa ceva nu există!

La un moment dat, nuş’ ce-l apucă pe nenea spionu’ şi aruncă telefonul în apă. Aşa, pur şi simplu, se plimba pe un pod şi l-a apucat strechea. Şi nici măcar nu părea să-i pară rău după bijuteria aia fără butoane! S-a uitat în sictir cum făcea telefonul bâldâbâc şi şi-a continuat drumul voios. Bă, eşti nebun, cum să faci aşa ceva? Păi să am eu un telefon ca ăla, nu mi-ar mai trebui altceva în viaţă!

Două secvenţe mai la vale, apare tipul cu un telefon mai bengos decât primul. Ăsta cânta, ceea ce mi s-a părut şi mai SF. Adică, spre deosebire de amărâtul meu de Siemens, al lui cânta cu vorbe. Zic, hai că tot s-a ales cu ceva, şi-a luat un telefon mai mişto. Da’ ce, credeţi că l-a ţinut prea mult? În timp ce se certa cu una, cred că gagică-sa, l-au apucat pandaliile şi a izbit telefonul de perete, făcându-l ţăndări. Aici chiar m-am enervat. Ştiu şi eu cum e să-ţi sară muştarul, dar nu te răzbuni pe telefonul ăla, care e a opta minune a lume!

De unde până atunci empatizasem cu el, acum îmi doream să-l prindă spionii ăia răi şi să-l facă sită. Până la finalul filmului, a făcut praf vreo cinci telefoane din astea minune, semn că nu era tocmai întreg la minte. Ce om normal ar arunca un telefon care face poze? În noaptea aia, l-am visat pe nea spionu’, care avea un coşmar în care toate telefoanele distruse de el prindeau viaţă şi-l bântuiau şi-l hăituiau mai rău decât spionii ăia răi.

Acum, când sunt la al patrulea android, empatizez din plin cu nenea. Mă uit în urmă şi mă gândesc că Siemens-ul meu chiar era o bijuterie, chiar şi fără cameră foto şi aplicaţii peste aplicaţii. Păi la micuţul ăla albastru ţinea bateria, conform specificaţiilor tehnice, zece zile în standby, şapte dacă vorbeai la el. Pe mine mă ţinea vreo cinci zile, pentru că aveam acelaşi obicei ca şi acum, de a-mi nota în telefon toate drăcoveniile care-mi treceau prin cap. Altfel, în perioadele lipsite de inspiraţie, ţinea o săptămână lejer.

De semnal nu mă puteam plânge. Puteam să vorbesc de oriunde din casă, de pe balcon, din beci sau de pe bloc, mergea peste tot la fel de bine. Acum trebuie să mă plimb cu el prin toată casa până prind o liniuţă din aia firavă, care-şi dă duhul după primele două replici.

Nu vă mai zic că l-am scăpat de câteva ori de la balcon, de la etajul trei, şi n-a avut nici măcar o zgârietură – spre deosebire de telefonul ăsta deştept, care la primul contact cu podeaua s-a făcut zob. Nici nu mai ştiu de câte ori m-au apucat crizele de isterie şi am dat cu el de perete. Pe perete erau cratere ca pe Lună, dar telefonul a rezistat mai ceva decât cârlionţii daţi cu fixativ din ăla cu nume nemţesc.

Alina de atunci s-ar uita acum la mine cu invidie: ”Poftim, ai telefon care face poze faine, poţi să vorbeşti cu oricine vrea muşchiuleţul tău la orice oră din zi şi din noapte, în orice colţ al planetei, te uiţi la filme pe telefon, başca te mai şi joci cu pozele şi le modifici în toate felurile. Ce altceva îţi mai poţi dori?” Sincer? Nimic altceva decât un Siemens A50!