Întrebări enervante: ”Ce ai văzut la ăla?”

Nu mi-e foarte clar dacă mi-am pierdut eu răbdarea şi se umflă tărâţa-n mine când interacţionez cu oamenii sau unii chiar vorbesc ca să nu adoarmă, cert e că 90% din interacţiuni se soldează cu câte o întrebare extrasă din cel mai nefolosit colţişor al creierului.

Acum 14 ani şi restul zile, când ne-am… ăăă, cum să zic eu să sune frumos… combinat, a început lumea să se mire: cum te-ai, vorba aia, combinat cu ăsta, care arată cum arată, când tu eşti frumoasă ca o zi de primăvară? Atunci le mai înţelegeam mirarea, că tipul de care tocmai mă despărţisem arăta mişto rău: ochi verzi, buze tip Angelina Jolie, privire de îngeraş ajuns din greşeală printre muritori, tot tacâmul. Şi mă combinasem cu unul care bătea binişor suta de kile, aşa că aveau motive – superficiale, ce-i drept – să se mire. Dar chiar şi acum, după 14 ani şi restul zile, mai cască unii ochii a mirare, că nu le vine să creadă că încă mai suntem… ăăă… combinaţi, că-n capul lor eu sunt un fel de Zâna Zorilor, iar el e un soi de King Kong.

”Pe bune acum, uite cum arată el şi cum arăţi tu”, zic unii care au orbul găinilor şi au senzaţia că sunt în continuare Zâna Zorilor, ceea ce, la drept vorbind, n-am fost niciodată. Majoritatea celor care pun întrebarea asta nu m-au mai văzut cam de multişor pe viu, că io sunt şi scumpă la vedere, şi pun întrebarea asta privind o fotografie în care eu arăt cât de cât ok, iar el e neconform cu realitatea. Că aşa mult îi place să facă poze, încât are o moacă de mafiot care tocmai se pregăteşte să tranşeze pe careva.

După cum spuneam, acum 14 ani şi restul zile era vizibilă din avion diferenţa estetică dintre noi, acum nu prea. Deci textele celor care se consideră mai buni decât el nu pot decât să mă amuze. După 14 ani, încă sunt îndrăgostită până peste cap, aşa că de văzut în mod clar am văzut, treaba mea ce, dar dacă tot sunteţi aşa curioşi vă spun: are o de-aia mare, cum îi zice… a, da, inimă – la figurat, doamne fereşte să fie şi la propriu. Are nişte calităţi pe care cei care se consideră superiori doar pentru că încă arată bine nu le vor avea niciodată nunca jamais.

”Eşti prea frumoasă pentru el.”

Staţi puţin, să râd un sfert de oră şi revin. Boooon, cei care spun că sunt frumoasă, de parcă asta ar fi vreo calitate, nu m-au văzut altfel decât aranjată, rimelată, îmbrăcată în hainele alea bune sau, în orice caz, îmbrăcată. Omul meu, King Kong cum ar veni, m-a văzut în toate halurile posibile. M-a văzut dimineaţa cu machiajul împrăştiat, m-a văzut cu ochii roşii de plâns, mi-a văzut suita de coşuri şi puncte negre, mi-a văzut tonele de celulită de pe fund, practic, a văzut cele mai rele părţi din mine. Un superficial care crede că doar ăia plăcuţi estetic au dreptul la iubire ar fi plecat de mult la una mai frumoasă, cu pielea mai netedă şi fără celulită.

Mi se rupe că are aproape 45 de ani, fire albe şi riduri, mi se rupe că e gras. Spre deosebire de mine, el nu se vopseşte, nu se machiază şi nu poartă haine care să-i ascundă, cât de cât, şuncile. Contează doar că, după 14 ani şi restul zile, mă priveşte cu aceeaşi dragoste, chiar dacă nu mai sunt puştoaica de 20 de ani cu care s-a, ca să zic aşa, combinat.

”Meriţi ceva mai bun.”

Asta, bineînţeles, o zic cei care se consideră mai buni ca el. Doar se consideră. Spre deosebire de el, care m-a suportat în toţi anii ăştia aşa insuportabilă cum sunt, pentru cei care se consideră mai buni aş fi fost de mult numa’ bună de aruncat la gunoi. N-am timp să povestesc acum câte a pătimit bietul om cu mine, dar pe cuvântul meu că ar merita o medalie pentru răbdare şi o statuie, ca toţi eroii. Că e un erou, dacă rezistă lângă mine.

Cum bine îmi zicea odată un amic, ”mulţi bărbaţi ar vrea să fie cu tine un timp, dar câţi ar rezista pentru totdeauna”? Nu mai zic că, la cât de repede mă plictisesc de oameni, e o minune că iau în calcul varianta de a fi cu el pentru totdeauna, şi dacă sunt în stare să-mi iau angajamentul de a fi cu el până crăp, chiar dacă asta înseamnă încă vreo 40 de ani (mult al naibii!), e clar că am văzut la el fix ce trebuie. Treaba mea ce, dar dacă tot sunteţi aşa curioşi vă spun: are o de-aia mare, cum îi zice… a, da, inimă.

Zi de dor

Pe 1 noiembrie, se comemorează morţii, foşti oameni buni sau foşti oameni răi la grămadă, fără discriminare. Eu prefer să-mi amintesc de cei care au fost buni, pentru că întotdeauna am preferat să mă înconjor doar de oameni buni.

Au trecut aproape zece ani de când familia mea a început să se ciopârţească, să piară oameni dragi unul câte unul, la intervale atât de scurte încât acum, când scriu asta, mă mir cum de n-am cedat psihic, cum de nu am luat-o razna, cum de nu mi-am luat zilele, deşi am fost de multe ori tentată să o facă. Dar azi, măcar azi, vreau să-mi amintesc că oamenii dragii AU TRĂIT, nu doar au murit.

Tataie

Cred că semăn cu el – nu fizic, că dacă semănam fizic eram o mega-bunăciune şi n-aş fi scris azi textul ăsta, pentru că aş fi fost ocupată cu modelingul. A fost un bărbat frumos şi conştient de frumuseţea lui, că cică ar fi fost cam curvar în tinereţe. Adevărul e că, la cum arăta, ar fi fost prost să nu fie mare gagicar. Iar prost nu era. Îmi povestea mama că, atunci când era el la şcoală, fiul unui boier – care nu băga în seamă pe oricine, cu atât mai puţin vreun amărât – prinsese drag de bunică-miu, că-l văzuse destupat la minte şi i-a plăcut chestia asta. Până m-am născut eu, deja o luase pe arătură cu băutura, aşa că i se cam înnecaseră şi neuronii, dar şi atunci îi mergea mintea. Asta în caz că vă întrebaţi cu cine semăn aşa deşteaptă.

Avea şi simţul umorului. Încă o chestie pe care am moştenit-o de la el. Şi se supunea regulilor la fel ca şi mine – doar de faţadă. Deosebirea majoră dintre noi era că el se purta drăguţ şi cu oamenii care nu-i plăceau, mai ales dacă oamenii care nu-i plăceau făceau parte din familie. Mă bucur că n-am moştenit chestia asta. Ah, şi nu-i plăcea să meargă la biserică. Mergea de gura lui mamaie şi postea tot de gura ei, că dacă eram numai noi doi acasă plonja în căzănelul cu carne de la untură, alături de mine – eu aveam voie, că eram mică şi nu mă obliga nimeni să postesc. Eram, cum ar veni, complicea lui.

Mi-e tare dor de el…

Mamaie

Ştiţi expresia ”copil cuminte şi babă frumoasă”? Copil cuminte n-am văzut, dar mamaie era babă frumoasă. Zic asta deşi n-am suportat niciodată să aud pe cineva făcând-o babă. Mamaie era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, un înger, un om cum rar se întâlneşte. Vă daţi seama ce noroc am avut în viaţă să am o bunicuţă cu ea. Ba mai mult, am şi un bărbat care parcă ar fi făcut de ea. După cum v-am zis, îmi place să mă înconjor de oameni buni.

Mamaie era toată numai suflet, că trup avea cam aşa, la vrei patruzeci de kile cu tot cu gumari. La ea în casă era cantina săracilor, restaurant moca, biserică şi cabinet psihologic. Dacă venea vreun om apăsat de griji şi nu pleca de la ea cântând, însemna că n-a găsit-o acasă, altfel n-avea cum. Avea mamaie un râs de bătea la fund orice psihoterapie.

N-a fost în viaţa ei capabilă de răutate. Uneori mă mai certa când mă luam în clonţ cu cei care mă supărau. ”Dar Cutare mi-a zis aia şi mi-a făcut aia”, mă apăram eu. ”Nu contează, tu trebuie să ierţi”, îmi predica ea, foarte serioasă. Mititica de ea, credea atât de mult în bunătatea din oameni, etapă de care eu am trecut destul de repede.

Era cumva de la sine înţeles că, după ce se duce şi ea, se va destrăma tot şi că pseudo-oamenii pe care ea tot încerca să mi-i prezinte ca pe nişte fiinţe de treabă se vor arăta exact aşa cum sunt, ipocriţi, laşi, lipsiţi de caracter. Tare mi-ar plăcea să-i spun acum: vezi, mamaie, că am avut dreptate? Când îţi ziceam că unul sau altul nu e om bun, nu mă credeai!

A fost singura persoană pe care nu am reuşit s-o mint niciodată. Nu m-am priceput în general să mint, dar cu ea chiar n-aveam nicio şansă. Când mă sfredelea cu privirea, aveam senzaţia că îmi citeşte în suflet. A fost singura fiinţă de care mi-am ascuns ateismul, pentru că n-am vrut s-o supăr. Tot ce ştiam în materie de religie, de la ea ştiam – nu de la şcoală, nu de la biserică. A fost cea mai credincioasă fiinţă pe care am întâlnit-o, credincioasă în adevăratul sens al cuvântului; şi-a iubit aproapele ca pe ea însăşi, chestie pe care majoritatea ”creştinilor” nu sunt în stare s-o facă; a făcut întotdeauna doar bine, pentru că nu s-ar fi iertat dacă ar fi făcut vreun rău, chiar şi neintenţionat; nu s-a certat cu nimeni, n-a bârfit pe nimeni, n-a judecat pe nimeni.

Dintr-un punct de vedere, a fost modelul meu în viaţă: n-am întâlnit niciodată un om mai puternic ca ea, n-am văzut la nimeni atâta voinţă, determinare şi dragoste de viaţă. Trei sferturi din viaţă a fost chinuită de o durere cruntă de picioare, dar niciodată nu s-a plâns, n-a acceptat să fie tratată ca o bolnavă şi a muncit mai mult decât un om sănătos. A făcut faţă unor atacuri cerebrale care pe mine m-ar fi băgat de mult în pământ. N-am să înţeleg niciodată cum a putut încape atâta putere într-un omuleţ ca ea…

Mama

A fost, înainte de toate, prietena mea cea mai bună, aşa cum îi stă bine unei mamei. În adolescenţă, eram invidiată de colegele mele pentru relaţia pe care o aveam cu mama, pe care o numeam, la mişto, ”sora mea mai mică”. Dacă acum lumea e încuiată, vă daţi seama că atunci oamenii de-abia se dăduseră jos din copac şi nu puteai discuta mare lucru cu ei. Mama era un exemplar mai deosebit, cu mintea ceva mai deschisă decât majoritatea femeilor, iar eu n-am fost niciodată vreo mironosiţă care să considere tabu lucrurile normale, aşa că ne-am potrivit de minune.

Ce-i drept, am avut mereu un vocabular mai colorat, pe care ea nu-l avea şi cu care nu era de acord. Când o vedeam roşind ca o fecioară, nu mă puteam abţine şi dădeam drumul la stolul de penisuri erecte, doar ca să mă distrez.

De frumoasă nu vă zic că era frumoasă, că doar semăn cu ea, puteţi aprecia şi singuri. De deşteaptă, iarăşi nu vă zic, că şi aici semăn cu ea. De talentată, logic, nu vă zic, că tot de la ea am moştenit şi talentul – numai că eu, spre deosebire de ea, nu am renunţat, şi dacă n-am renunţat e tot meritul ei, pentru că ea m-a încurajat mereu, ea m-a lăudat pe nemeritate când scriam aberaţii, ea m-a bătut la cap să nu mă dau bătută. Ea s-a oprit după câteva poezioare, aşa că nu m-a lăsat să fac aceeaşi greşeală.

Ce n-am moştenit de la ea a fost modestia, după cum se poate observa. Şi nici diplomaţia, pe care ea o poseda din abundenţă. Eu am avut de când mă ştiu intoleranţă la proşti, nesimţiţi şi prefăcuţi, aşa că am fugit de ei cât am putut, iar când au cerut-o cu insistenţă m-am luat în gură cu ei, chestie pe care ea n-ar fi făcut-o nici în vis – deşi, după cum mustăcea când făceam eu asta, cred că tare i-ar fi plăcut să fie şi ea tare-n clonţ. Pe deasupra, era şi calmă, chestie care mie mi se pare de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Şi cred că trebuie să fii oleacă extraterestru ca să rămâi calm când locuieşti cu doi isterici care se ceartă non-stop.

Încă una şi mă duc: când aveam vreo 14 sau 15 ani, aveam o prietenă cu care mă îmbrăţişam tandru de câte ori ne întâlneam, adică aproape zilnic. Când eram în toane bune şi aveam un public de minim zece persoane, ne pupam pe gură, ca să râdem de moacele lor mirate. Atât le-a trebuit proştilor ca să ne pună eticheta de lesbiene. Bineînţeles că zvonul ăsta a ajuns şi la urechile mamei, care m-a informat râzând:

– I-auzi ce zice lumea, că tu şi cu Icsuleasca sunteţi pe invers.

Mi-am zis că n-ar fi rău să testez cât de open-minded e, că la modul teoretic era cea mai tolerantă fiinţă.

– De unde ştii că e doar un zvon?

Eram atât de serioasă încât până şi mie îmi venea să cred că sunt lesbiană.

– Ăăă… adică voi chiar sunteţi…?

– Şi dacă am fi, ce-ai zice?

M-a scanat câteva secunde, a ridicat din umeri şi mi-a zis o chestie pe care orice homosexual şi-ar dori s-o audă din gura părinţilor:

– Dacă tu eşti fericită, ce să mai zic?

Mi-a mai zis că asta nu e ceva ce depinde de mine şi cu atât mai puţin de ea şi că tot ce contează e să fiu eu ok cu mine. No, mai zi ceva! Cum să nu iubeşti asemenea fiinţă? ❤