Nici anul ăsta n-am răsturnat munţii

Gata, fraţilor, s-a dus pe copcă şi anul ăsta, al nu ştiu câtelea an pe care-l încep cu gândul să fac de-alea nefăcute, să ajung în cartea de istorie lângă cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci şi să răstorn munţii cât încă mai am ce răsturna, că la cum merg lucrurile în ţară…

Doamnelor şi domnilor, nţ! Şi anul ăsta am trecut prin viaţă ca gâsca prin apă, drept pentru care acum, la final de anno domini 2019, îndrăznesc a cuteza a afirma că am fost o putoare ordinară care n-a realizat nimic din tot ce nu şi-a propus. Şi mai sunt şi proastă sau cum se cheamă oamenii ăia care nu-şi încep anul cu gânduri de-alea măreţe.

Nici anul ăsta n-am avut destulă ambiţie să-mi public capodoperele, ca să nu mă mai dau io rotundă fix degeaba. Nu mai zic că anul ăsta am stat cel mai prost pe partea de creativitate, că mă apucă o depresie de nu-mi revin până la revelionul viitor.

Nici anul ăsta nu m-am lăsat de fumat, nu că mi-aş fi propus, dar zic şi eu aşa să mă fac de băcănie.

Nici anul ăsta n-am reuşit să învăţ minim două limbi străine sau măcar să bag la cap două-trei expresii în spaniolă, ca să nu mai fac uz de google translate când mai vorbesc pe whatsapp cu prietena mamei, pe care mi-a lăsat-o moştenire.

Nici anul ăsta nu mi-am găsit un job de rahat care să-mi mănânce zilele, cheful de viaţă (ăla care mai e), timpul şi sănătatea (aia care mai e) pentru nişte mărunţiş numit salariul minim. Nu că mi-aş fi propus, dar parcă era vorba să fac pomelnicul eşecurilor, nu?

Nici anul ăsta n-am socializat prea mult. Băi, şi ce mă oftic că nu mi-am făcut mai mult timp să investesc timp în oameni care, în timp ce vorbesc cu ei, ori vorbesc la telefon, ori îşi verifică like-urile pă feisbuc. De tare ce-i fascinez, cred.

Nici anul ăsta n-am slăbit, ba chiar, dacă e să fiu sinceră (şi io nu pot fi altfel decât sinceră), anul ăsta mi-am bătut recordul la numărul de kile acumulate. Da, mi-e o ruşine de-mi stă piftia-n gât. Sau nu.

Nici anul ăsta n-am învăţat să-mi ţin pliscul şi să fiu diplomată, în loc să spun verde-n faţă ce am de spus, ca o ticăloasă ordinară ce sunt. Prima rezoluţie pentru 2020 va fi exact asta: să nu mai fiu o scârbă care îşi exprimă gândurile necenzurate. Să le exprim, ca toată lumea, pe la spatele oamenilor, ce dracu’, nici atâta lucru n-am învăţat?

Pe scurt, nici anul ăsta n-am reuşit să fiu în rând cu lumea şi să fac ce cred alţii c-ar trebui să fac, deci clar a fost un an prost. Indiferent câte momente bune am avut şi cât de intens am trăit clipa.

P.S. Textul ăsta e un pamflet la adresa zecilor de postări în care oamenii nu mai văd pădurea de lucruri mişto din viaţa lor din cauza câtorva copăcei. După cum se poate vedea, nici anul ăsta n-am stat prea prost cu sarcasmul 😀

Ce mi-a mai plăcut pe internet (22)

1. Ce-am învățat ca tânăr român după ce m-am uitat la Titanic, filmul apărut când m-am născut

2. Școala românească m-a învățat tot ce e mai rău despre viață

3. Lucrurile care îi enervează pe vloggerii străini la România

4. Primul meu cadavru

5. 10 mituri stupide pe care le crezi despre comunismul din România

6. Românii supărați pe o reclamă la prezervative îți arată de ce suntem lideri la mame minore

7. M-am uitat 8 ore la prezentatoarea Realitatea Tv care l-a dat afară pe Bucurenci din emisiune

8. De ce este o prostie să spui că armata în România te face bărbat

9. Vloggerița care face educație sexuală pe YouTube pentru că România nu e în stare să facă în școli

10. Am stat la țară cu WC în curte, ca să văd cum trăiesc milioane de români

11. Am stat două săptămâni c-un telefon ca-n anii 2000, în România dependenților de smartphone

12. Cele mai urâte chestii la modă prin care ai trecut ca tânăr în România anilor 2000

13. Apartamentul din București în care vezi cum trăiau românii în comunism

14. Toate tipurile de fotografii pe care le făceau puștanii în România anilor ’80

15. Presa Hienelor sau cum să ajungi la ziar mințind duios pe Facebook

Singur acasă

În ultimii ani, filmul ”Singur acasă” a devenit subiect de miştocăreală şi meme pe Facebook. Am vaga senzaţie că aproape nimeni nu mai ştie care e acţiunea filmului şi cum a ajuns ăla mic să rămână singur acasă, aşa că m-am uitat la el ca şi cum ar fi fost prima oară.

Prima scenă ne prezintă casa familia McCallister, mai bine zis căsoaia, prin care mişună vreo 11 fiinţe: tatăl Peter (o bunăciune, dacă mă întrebaţi pe mine), mama Kate (care mi-a dat impresia că nu e prea zdravănă la cap), cei cinci copii ai lor, plus unchiul Frank cu nevastă-sa şi copiii lor. Motivul vânzolelii e că a doua zi urmau să plece în vacanţă în Franţa şi lăsaseră împachetatul pe ultima sută de metri.

Un poliţai, despre care vom afla ceva mai încolo că de fapt nu era poliţai, îi întreabă cum stau cu măsurile de securitate. Deşi erau în plină vânzoleală, oamenii sunt drăguţi cu el, doar pe ăsta micu’, Kevin, un puşti simpatic foc în vârstă de opt ani, îl tratează cu sictir. N-am văzut om în casa aia care să-l trateze omeneşte, deşi era cel mai mic locatar şi se presupunea că e cel mai lugu-lugu, ţucu-l mama pe el de îngeraş. De unde, toţi îl jigneau, ba că nu e în stare să-şi facă bagajul (avea opt anişori, de unde să ştie), că e incompetent, neajutorat, că a vărsat un pahar de lapte, că a cerut şi el ca printre pizzele comandate să fie una cu brânză, pe care i-a mâncat-o idiotul de frate-său, Buzz, cea mai enervantă fiinţă din casa aia.

Practic, singurul lui păcat era că voia puţină atenţie şi consideraţie, chestie care a enervat-o pe maică-sa, care era varză pe partea de parenting, aşa că l-a luat de o aripă şi l-a trimis să doarmă în pod (la etajul trei, cum îi zice ea, dar tot pod era). După expresia puştiului, deduc că nu era prima dată când mă-sa îl trimitea să doarmă acolo. Kevin se supără şi-i zice că nu vrea s-o mai vadă şi că s-ar bucura să rămână singur.

Ştiţi că în orice familie e câte unul care se trezeşte înainte să se crape de ziuă. Ei bine, în filmul ăsta nu, se trezesc cu o oră înaintea decolării, pentru că asta era singura modalitate de a mai uita câte ceva acasă. Noroc că tanti McCallister s-a trezit direct machiată şi cu coafura impecabilă, altfel nu-mi explic cum a avut timp să se aranjeze, dar n-a observat că n-o sâcâie ăla mic, pe care cred că şi uitase că l-a născut, darămite că l-a trimis să doarmă în pod. Au gonit ca nebunii spre aeroport, au alergat până la avion, pe care l-au prins în ultima secundă şi într-un final s-au instalat confortabil în scaune, părinţii la bussiness class şi copiii la economic, că ei n-aveau pretenţii de gen.

Între timp, ăsta micu’ se trezeşte, coboară de unde îl trimisese mama lui cea denaturată şi, după câteva momente de derută, îşi dă seama că a rămas singur. În primă fază, crede că Moş Crăciun l-a luat în serios când a spus că n-are nevoie de familie şi se întristează, apoi îşi aminteşte cu cât sictir l-au tratat şi zice mersi că a scăpat de fiinţele alea care nu-i arătaseră nici pic de consideraţie.

Ca orice puşti rămas de capul lui, începe să ţopăie prin casă (fără să-i spună mă-sa că n-are voie), mănâncă o găleată de îngheţată (lucru cu care mă-sa n-ar fi fost de acord) şi se uită la un film cu împuşcături, la care mă-sa nu l-ar fi lăsat să se uite. Se duce la magazin să-şi cumpere periuţă de dinţi, dar pleacă fără să o plătească, pentru că în magazin apare un vecin în vârstă, Murphy, despre care se zvonea că şi-a omorât familia şi vecinii cu o lopată. O rupe la goană urlând ca din gură de şarpe, iar un poliţai se ţine după el, strigând ”Hoţul!”. Pe bune, atâta tevatură pentru o amărâtă de periuţă de dinţi?

Cum mergea el spre casă, simţindu-se un criminal, e la un pas de a fi călcat de o maşină în care erau doi hoţi. Celebrii hoţi de care toţi fac mişto, dar pe care pot să pun pariu că nimeni nu ştie cum îi cheamă. Hai că vă zic eu: ăla mic şi gras e Harry (care în prima scenă făcuse pe poliţaiul), iar lunganul uşor retardat e Marvin. Puştiul are o presimţire că ăştia doi nu sunt soi bun şi fuge spre casă, unde se catapultează direct sub pat, dârdâind cu spor.

Între timp, în avion, mă-sa are aşa o vagă senzaţie că a uitat ceva acasă: ori lumina aprinsă, ori uşa deschisă, ceva lipsit de importanţă oricum. Într-un final, îşi dă seama că l-a uitat pe Kevin şi de aici începe show-ul. Cum ajunge în Paris (că doar nu oprea avionul doar pentru că e ea tută şi-şi uită copilul acasă), începe să sune pe la toţi cunoscuţii, care erau toţi plecaţi în vacanţă, apoi sună la poliţie şi roagă un nene garcea să meargă până la ea să vadă dacă puştiul e ok. Acasă nu putea suna, pentru că telefonul era deranjat şi bag seamă că-n tot oraşul n-avea pe nimeni apropiat.

Puştiul nu numai că era ok, dar era ocupat până peste cap. După ce a mers la magazin şi a cumpărat tot felul de chestii care depăşeau greutatea lui, s-a apucat să spele rufele, apoi a tăiat un brad, pe care l-a şi împodobit. În timp ce agăţa globurile, a văzut cei doi hoţi dând târcoale şi de aici a început distracţia. A făcut tot felul de giumbuşlucuri ca să le dea senzaţia că nu e singur în ditamai căsoiul, dar n-a reuşit să-i ducă prea tare de nas. După cum spuneam, Marvin avea IQ-ul unei muşte, dar nici Harry nu era cel mai ascuţit creion din penar, pentru că s-au apucat să planifice spargerea fix sub geamul lui Kevin, care a avut timp să-şi facă planul de atac. ”E casa mea şi trebuie s-o apăr!”, zice el sigur pe sine, dând dovadă de mai multă maturitate decât toate neamurile lui la un loc.

Între timp, mă-sa ţopăie din avion în avion, sperând să ajungă până la urmă acasă. Ceilalţi, mai cu capul pe umeri, aşteaptă următoarea cursă. Până la urmă, lu’ tanti McCallister (care, apropo, după 60 de ore de nesomn şi agitaţie încă avea machiajul şi coafura impecabile) îi iese norocul în cale, în persoana lui Gus Polinsky, membru al unei trupe muzicale, care se oferă s-o ducă acasă. Asta nu se mai gândeşte că o să bată atâta drum într-o maşină plină de hăndrălăi, dar cine mai pune răul în faţă când ştie că ajunge acasă la copilaşul mult iubit?

Meanwhile in Chicago, ăla mic se duce la o biserică unde un grup de copii cântau colinde şi acolo îl întâlneşte pe vecinul Murphy, la vederea căruia se sperie, dar nu putea să urle în biserică, aşa că bătrânul profită de ocazie şi se duce lângă el. Îi spune că zvonurile care circulă pe seama lui nu sunt adevărate, că s-a certat cu fiul lui, că una, că alta, iar Kevin, pe un ton de înţelept trecut prin viaţă, îl sfătuieşte să-şi sune fiul şi să se împace, că doar e Crăciunul, ce mama naibii. O zbugheşte apoi spre casă şi pregăteşte terenul pentru hoţi, care-şi imaginau că o să intre ca pe maidan. Ei aş! Până reuşesc să intre în casă, îi descentrează ăsta micu’: grasul ia o puşcă-n freză, cade pe gheaţa de pe scări, se frige la mână şi face cunoştinţă cu un aruncător de flăcări, care-i pârleşte bunătate de scăfârlie. Slăbănogul cade pe scări, calcă în smoală, apoi în ditamai cuiul, dar într-un final ajung în casă, unde îi aşteaptă alte distracţii: calcă în globuri şi jucării, de vin unul peste altul, primesc cutii cu vopsea în mufă, un fier de călcat în numele tatălui, plus alte capcane pe care nu mi le mai amintesc acum. După ce se distrează bine de tot pe seama lor, puştiul sună la poliţie (de la telefonul care nu mergea şi care-şi revenise ca prin farmec), spunând că a fost jefuit şi dându-le adresa şi numele bătrânului Murphy, apoi, cu ajutorul unei frânghii, iese pe geam şi ajunge într-o căsuţă din copac. A făcut puştiul ăsta atâtea scheme inteligente, încât am prins şi mai mare boală pe ai lui, care-l considerau cel mai retardat din parcare, deşi pe ei nu i-ar fi dus capul la toate giumbuşlucurile alea.

Cei doi nu se săturaseră s-o ia în freză, aşa că au fugit după Kevin, care s-a dus în casa lui Murphy şi a răsuflat uşurat, crezând că a scăpat. De data asta, hoţii au fost mai rapizi şi l-au prins, l-au agăţat de uşă şi au început să-i spună cam cum l-ar tortura. Cum aberau ei voioşi, a apărut Murphy, care i-a binecuvântat cu lopata în moalele capului şi abia la sfârşit, după ce puştiul s-a descurcat remarcabil de unul singur, a apărut şi poliţia.

A doua zi, de Crăciun, casa era curată bec, presupun că poliţaii veniseră cu firma de catering după ei, că altă explicaţie nu găsesc. Ajunge şi madam McCallister acasă, iar la treizeci de secunde după ea sosesc şi ceilalţi, care plecaseră cu avionul pe care căpiata nu mai avusese răbdare să-l aştepte. Şi, ca să vedeţi că nu exagerez când zic că tanti asta n-avea toate ţiglele pe casă, la patruzeci de secunde după ce intră ăştia pe uşă, primul lucru pe care-l zice e ”Cineva trebuie să meargă să ia lapte”. Pentru că laptele e fix prima grijă în ziua de Crăciun, când ajungi acasă şi vezi că puştiul pe care l-ai uitat în pod e teafăr.

Era să uit: Murphy se reuneşte cu fiul lui fix sub geamul lui Kevin, că ce rost are să intri la căldurică să te împaci, când poţi s-o faci în ger?

Una peste alta, am râs cu muci la filmul ăsta, deşi e un mindfuck total şi multe scene n-au nicio logică. Dacă s-ar fi filmat în zilele noastre, madam McCallister ar fi fost decăzută din drepturi, iar păţaniile hoţilor ar fi devenit virale pe youtube. Nu l-am înţeles totuşi pe Kevin, care, în loc să se laude cum a apărat el casa de hoţi, a afirmat că doar s-a învârtit pe acolo şi singurul lucru notabil pe care l-a făcut a fost că s-a dus la magazin să cumpere lapte şi detergent. Dacă eram în locul lui, povesteam toată aventura, ba mai şi băgam de la mine, doar ca să-l umilesc pe Buzz.

Pisicile, aceşti îngeri veniţi din iad

Orice iubitor de pisici e ferm convins că mâţele au fost create de Dumnezeu într-o zi în care era bine dispus, altfel nu se explică de ce au ieşit aşa adorabile. În realitate, în ziua cu pricina, Dumnezeu se trezise cu fundu-n sus şi n-avea chef de muncă, aşa că a apelat la fratele lui mai mic şi mai năzdrăvan, dracul.

– Auzi, fratelo, mă ajuţi şi pe mine cu o chestie? Azi aveam în plan să creez pisicile, dar m-a apucat o lene din aia cruntă şi nici n-aş vrea să reprogramez treaba.

– Sigur, bro, te ajut, da’ ce-s alea pisici?

– Îţi mai aduci aminte când am făcut tigrii?

– A, da, ce creaturi superbe…

– Ei bine, pisicile trebuie să fie nişte tigri mai mici, mai mici decât puii de tigru, şi să aibă o blană pufoasă, mă-nţelegi, să fie nişte pufoşenii care să-ţi înmoaie sufletul.

Dracul, când aude asta, se scurge instantaneu pe jos.

– Să-mi bag furca, m-am topit doar la gândul de a smotoci o pufoşenie din asta!

– Da’ n-o faci să ragă, îi pui şi tu un miorlăit, ceva care să te încânte. Şi vreau ca, atunci când e relaxată, să scoată nişte sunete drăguţe, ca un sfârâit aşa… Şi să aibă ochii verzi şi alungiţi, cu care să vadă şi noaptea. Ai înţeles?

– Înţeles, bro. Da’ care e scopul ei, dacă nu sunt prea indiscret?

– Cum care? Să fie frumoase şi dulci. Bine, fă-o să mănânce nişte animăluţe rele, dacă te coafează cu ceva chestia asta.

– Şerpi?

– Băi fratelo, eşti prost, vrei să se otrăvească?

– Atunci şoareci?

Much better. Mă rog, vezi ce faci acolo, că am aşa un sictir în mine de nici n-am chef să-ţi explic totul.

– Stai liniştit, bro, o să fie o plăcere să creez pufoşenii din astea.

Şi se apucă dracul să facă tigrişori mici, cu blana moale, cu perniţe la picioare şi mieunat adorabil. Îi colorează în mai multe nuanţe, le dă capacitatea de a cădea întotdeauna în picioare, le dă nouă vieţi, că una singură ar fi fost prea puţin pentru nişte fiinţe atât de simpatice şi le pune ochi verzi dotaţi cu infraroşu.

”Aşa da!”, zice dracu-n sinea lui. ”Asta e o fiinţă perfectă”. Apoi îşi aminteşte că Dumnezeu nu se dă în vânt după perfecţiune dacă nu e legată de propria persoană, aşa că face mici modificări.

Le dă pisicilor mentalitate de stăpân în faţa căruia toată lumea stă smirnă, dorinţa incontrolabilă de a strica orice obiect care li se pare lor stricabil, tupeul de a miorlăi cu insistenţă în cazul puţin probabil în care un om nu le-ar venera în fiecare secundă şi obiceiul a se întoarce cu fundul la cei care au chef să-i mângâie blana moale.

Şi de asta sunt pisicile aşa drăcoase 😀

Voi ce artişti vii mai apreciaţi?

Zilele astea mi s-a umplut feed-ul de Roxette, pentru că aşa e omul, aşteaptă ca artistul să dea colţul ca să-l aprecieze, măcar de formă. Pun pariu că săptămâna trecută nu asculta nimeni ”It must have been love” şi ”Joyride”, iar chestia asta mă face să mă întreb: de ce nu suntem în stare să apreciem artiştii cât trăiesc?

Sigur că nu e prea cool să ne dăm fani ai unor artişti sau trupe care şi-au trăit anii de glorie în 1900 toamna, chiar dacă acasă, când suntem singuri, rupem boxele pe Haddaway, Madonna sau ce alţi cântăcioşi mai erau la modă în anii ’80, că am evoluat şi nu ne mai pierdem vremea cu vechituri. Nu zău! Eu pot să dau, fără să mă gândesc prea mult, cinci exemple de piese pe care le ascult şi azi, chiar dacă sunt de pe vremea dinozaurilor.

  1. DJ Bobo – Respect yourself

Pe DJ Bobo l-am descoperit pe vremea când nu ştiam nicio boabă de engleză, aşa că n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce e vorba în piesele lui, dar îmi plăcea ritmul. Şi-mi plăcea că gagiul făcea show şi se pricepea la asta, şi nici nu eram cârcotaşă ca acum, aşa că treceam peste faptul că-l cam copia pe Michael Jackson. Nu vă mai zic că, după ce am început să pricep şi textele, m-am amorezat de el din toată inima şi nu mi-a trecut nici până în ziua de azi.

2. Paula Abdul – Opposites attract 

Fredonam piesa asta tot aşa, fără să înţeleg o iotă. Îmi plăcea videoclipul, că era ceva cu animaţie, şi părea o piesă happy. Bineînţeles că acum îmi place şi mai mult, când sunt îndrăgostită de un tip care e opusul meu, dar de care sunt atrasă ca la început.

3. Dr Alban – Born in Africa

Când eram mică, de fapt nu chiar mică de tot, că pricepeam cât de cât ce cântă negroteiul, aveam o casetă cu Dr Alban. De fapt, n-aveam eu, avea mătuşă-mea, dar era ca şi a mea, că mai mult eu o ascultam. N-am reuşit nici până în ziua de azi să înţeleg toate versurile, dar nu-i bai, cum le-am ascultat douăzeci de ani le mai ascult încă douăzeci şi până la urmă tot o să pricep de ce a simţit tipul nevoia să ne spună că s-a născut în Africa, de parcă altfel nu ne-am fi prins :))

4. Michael Bolton – Still the love of my life

N-are rost să mai specific că ador piesa asta pentru că mă regăsesc în ea. Pentru că, deşi suntem împreună de suficienţi ani încât să uit ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de el, n-am uitat deloc, şi rămâne pe veci iubirea vieţii mele sau cel puţin până mă scoate iar din sărite şi-o să neg că sunt în limbă după el.

5. Glenn Medeiros – Nothing’s gonna change my love for you

Glenn Medeiros a spart topurile şi-a făcut ravagii în corasoanele noastre cu o singură piesă, că nu cred că a mai cântat şi altceva în afară de balada asta de dragoste leşinată. Iar dacă a cântat nu interesează pe nimeni. E genul de melodie pe care o ţii minte toată viaţa, sau măcar reţii linia melodică, pentru că singurul vers care-ţi rămâne în cap e ăsta: ”Nothing’s gonna change my love for you”. Şi nici n-ai nevoie de mai mult.

Ar mai fi şi alţii, dar nici unul care să mă penetreze la inimioară cum o face DJ Bobo. Ideea e să nu aşteptăm moartea artiştilor ca să ne exprimăm aprecierea, că atunci o face toată lumea şi nu mai are niciun farmec.

Ce mi-a mai plăcut pe internet (21)

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. 10 motive pentru care eu nu-i spun “mamă” soacrei mele

2. Interviu cu Mirabela Vornicu

3. Viața e scurtă, trăiți-o

4. Am întrebat români care n-au cont de Facebook cum reușesc să supraviețuiască fără

5. Am verificat tot ce știe Facebook despre mine ca să vezi de ce s-o faci și tu

6. Chestii pe care le vezi în filme și nu le întâlnești niciodată în viața reală

7. Români care au terminat Teologia mi-au spus de ce nu s-au făcut niciodată preoți

8. M-am săturat să mă prefac: Nu înțeleg fotografia

9. Viața unui tip care curăță locurile în care s-au comis crime

10. Am vorbit cu români despre cum și-au luat țeapă când au sunat la 112

11. Am ales să fac avort în România și oamenii mă judecă de parcă ar fi fost copilul lor

12. CAPRA CU TREI IEZI, CAZ DE SPITALUL NOUĂ ȘI CĂMAȘĂ DE FORȚĂ.

13. ALBĂ CA ZĂPADA ŞI CEI ŞAPTE PITICI DUŞI CU CAPUL

14. VECINUL PE CARE SIGUR ÎL AI ȘI TU

15. CUM SE PROPAGĂ O ȘTIRE FALSĂ