Scrisul de mână are şi avantaje

Nu credeam că voi spune în viaţa mea aşa ceva (decât, poate, la beţie sau agonizând pe patul morţii), dar scrisul de mână are şi avantaje. Chiar şi unul ca al meu, care pare executat cu piciorul stâng. Şi picioru-n ghips.

E dovedit ştiinţific că scrisul de picior, pardon, de mână (mă rog, în cazul meu e cam acelaşi lucru) face bine la creieraş. Cică activează nu ştiu ce pe acolo şi stimulează memoria, nu că memoria mea ar mai trebui stimulată. În plus…

Nu mai trebuie să dau save.

Picture this: transcriu bunătate de text din telefon, o scenă atât de fierbinte încât ies aburi din tastatură, şi deodată – bum. Cădere de tensiune, pană de curent sau mai ştiu eu ce. Pierd tot textul, aşa că mă apuc să rescriu scena, dacă îmi mai amintesc ce am scris.

Acum mă doare-n pix. Ce scriu în caiet, se salvează automat.

E fontul cam naşpa, dar e personal.

Pe fontul ăsta am licenţă. Că-i al meu. De fapt, la cum scriu, am chiar mai multe fonturi, că-mi place să diversific. Să poftească cineva să dea copy paste din caiet, dacă-i şmecher!

Sunt mai atentă la ce scriu.

Pentru că la caiete nu există backspace, iar delete-ul e inestetic, trebuie să fiu mai atentă ce scriu. Mai multă concentrare, mai mulţi neuroni puşi la treabă. Nu ca la calculator, unde pot scrie orice aberaţie, că doar o pot edita oricând.

Noroc că scriu urât.

Dacă vreau să nu citească nimeni ce am scris, e de ajuns să scriu repede. Niciun om zdravăn la cap n-ar avea răbdare să-mi descifreze mie hieroglifele. Nici măcar eu n-am răbdare, dar eu nu fac parte din categoria celor zdraveni la cap.

Ca să nu mai spun că în felul ăsta îmi mai amintesc şi eu de începuturi şi-mi creşte inima când mă gândesc că tâmpeniile pe care le scriu acum sunt mai mişto decât tâmpeniile pe care le scriam atunci. În fond, atunci scriam nişte aiureli de poezii, acum scriu o aiureală de roman.

E drept că există şi nişte dezavantaje, dar mi-e greu să gândesc negativ când ţin stilou-n mână şi ideile curg – chestie care nu prea se întâmplă când scriu la calculator. Deh, e cam greu să te concentrezi când calculatorul are internet, muzică, divertisment, poze şi alte chestii care distrag atenţia. În faţa caietului n-are ce să mă distragă. În plus, nu mă mai întrerupe enervantul ăla de autocorrect, făcând pe deşteptul. Când scriu de mână, eu sunt singura care poate face pe deşteapta 😀

Ştiri care mi-au dat fengşuiul peste cap

Ştire la început de an: ”veste tristă pentru fumători”, zice o tanti de la televizor. Zic, să vezi că scot ăştia fumatul în afara legii. Mă şi vedeam în pijamale cu dungi şi nu sunt prea sigură că mă avantajează modelul. Până la urmă am scăpat de cele două condamnări, una pentru activitate ilegală şi una pentru vătămare corporală gravă, dacă nu cumva chiar crimă, că io când intru în sevraj nu sunt prea zdravănă la cap, nu că în rest aş fi.

Cutremurătoarea veste, senzaţionala, incredibila şi alte epitele oteviste era că… n-o să vă vină să credeţi, o să ziceţi că inventez, dar pe cuvântul meu că aşa e… deci vestea e că… staţi jos şi luaţi un diazepam, chemaţi salvarea preventiv şi, pentru orice eventualitate, scrieţi-vă testamentul, că-i o veste care o să vă provoace traume grave: se scumpesc ţigările! Cu 50 de bani!

Zicea tanti că un pufăitor care bagă douăj’de cuie în sicriu zilnic va plăti lunar cu 14 lei în plus pe lună decât anul trecut. După cum vă ziceam, cutremurător. Că după ce arzi ca prostul – sau ca proasta, în cazul meu – 500 de lei pe lună, te mai împiedici de nişte mărunţiş. O veste şocantă ar fi sunat aşa: ”De azi înainte nu se mai scumpesc ţigările, ba chiar le scade preţul şi-n sâmbetele morţilor o să le dăm de pomană.” Asta chiar ar fi fost mare chestie. Dar cine ştie, poate de 1 aprilie…

Ştirea numărul doi, la fel de anbălivăbăl ca şi prima, o chestie pe care n-aş fi observat-o dacă nu s-ar fi milostivit tanti de la ştiri să-mi atragă atenţia asupra ei, e că tot mai multe femei, pardon, tot mai multe românce amână cât pot să facă bebeluşi, iar când se trezesc că ar vrea dă boleşniţa-n ele şi nu mai reuşesc să se împuiască. A, vorbim de femei de 30-35 de ani, nu de cucoane aflate-n buza menopauzei.

Am avut aşa un flash cu mama, care-mi zicea că spanioloaicele nici nu se gândesc să se reproducă până la 30-35 de ani, că aşteaptă să-şi facă un rost în viaţă, nu să se victimizeze în faţa puştiului că s-a sacrificat pentru el. Numai la noi eşti babă la 30 şi cu un picior în groapă la 35, şi dacă n-ai cel puţin una bucată moştenitor eşti degeaba pe planetă.

Ce n-a zis tanti de la ştiri e că multe cupluri au o relaţie la distanţă, că unul lucrează în ţară şi altul în dracu-n-praznic-country şi că, oricât cybersex aţi face, tehnologia n-a avansat atât de mult încât să rămâi gravidă online. N-a zis că viaţa e grea şi că mulţi abia se menţin pe linia de plutire, n-ar putea creşte nici măcar o pisică, darămite un copil. Nu şi-a pus problema că, la ritmul în care se închid spitalele şi la viteza cu care se dărâmă şcolile, să aduci pe lume un copil e mai riscant decât ruleta rusească. După care mai prezintă un caz de bebeluş mort în maternitate ”din cauza condiţiilor precare” şi-un caz de şcoală care s-a dărâmat pe elevi.

Până una alta, sunt o babă care amână să contribuie la creşterea demografică şi preferă să dea banii pe ţigări decât pe scutece. Adică un caz pierdut pentru societate, ce să mai vorbim…

Ce mi-a mai plăcut pe internet (23)

1. All You Need is Love

2. Opt lucruri pe care le ştii degeaba despre Eminescu

3. Cât de brutale erau jocurile copilăriei din România anilor ’90

4. Nu mimăm orgasme, ne pare rău

5. 10 motive pentru care pisicile se ling în fund

6. Dar tu pentru ce trăiești?

7. Compendiul fufelor de altă dată: Cristina Rus, Cristina Spătar şi Ana Maria Ferentz

8. Compendiul fufelor de altădată: Candy

9. Compendiul fufelor de altădată: A.S.I.A

9. Compendiul fufelor de altădată: Miki de la K-Pital, Cristiana Răduță și Anna Lesko

10. Compendiul fufelor de altădată: Body & Soul

11. Cum agățau fetele cu oracole în școlile din România

Fără odihnă

Cum reuşeşti,
la intervale atât de scurte,
să mă porţi printre nori
apoi, cu un singur cuvânt,
să mă dobori…
Într-un minut plutesc de fericire,
în următorul simt că mă prăbuşesc,
inima mea nu mai ştie ce-i odihna
de când te iubesc.
Aş vrea să nu mai plutesc în derivă
între extaz şi lacrimi,
să ştiu de-i albă ori e neagră –
ori plutesc,
ori sunt la pământ şi mă zvârcolesc,
aş vrea să îmi trag puţin sufletul
să mă pot bucura de tine-n tihnă,
dar asta-i dragostea ce o trăiesc cu tine,
ori este foarte rău, ori foarte bine,
de când te iubesc
inima mea nu mai are timp de odihnă…

Ce scriam în 2015

În iunie 2015, când eram la fel de modestă ca și acum, am scris un text pe care l-am păstrat în calculator, parcă special pentru ziua de azi, când nu-mi merge creierul 🙂

”Acum vreo două luni am postat  o poezie care a fost, se pare, foarte apreciată. Ba chiar am primit un comentariu mişto: ”Până şi Eminescu ar fi gelos!” Ăsta a vrut să fie un compliment, că doar nu e de ici, de colo să fiu comparată cu poetul naţional. Bineînţeles, persoana respectivă nu ştia că nu sunt admiratoare a lui Eminescu şi că, din punctul meu de vedere, n-a fost chiar cel mai bun poet al tuturor timpurilor. Printre cei mai buni – da, dar să nu exagerăm.

Îmi zice mama într-o zi, după ce i-am recitat (telefonic) ultima mea creaţie poetică: ”Eminescu n-a scris aşa frumos!” Eu, cu modestia care mă caracterizează, răspund: ”Eminescu mai are de supt de la mă-sa”. Tot un compliment cred că a vrut să fie şi ăsta, dacă nu cumva a fost chiar adevărul, că nu cred că ar fi mama capabilă să mă mintă.

Nici nu mi se pare c-ar fi prea greu să fiu mai bună ca Eminescu. Totuşi, el a scris acum o sută de ani şi avea un limbaj mai ciudat, cu nişte metafore pe care cred că nu le înţelegea nici el. Şi-apoi, poeziile lui cele mai cunoscute sunt chiar naşpa. Dacă mă strofoc puţin, pot scrie unele de-l fac să se învârtă în mormânt ca ventilatorul – de oftică, nu de alta.

Pe principiul ”dacă mai mulţi oameni îţi spun că eşti beat, înseamnă că eşti beat pulbere”, trag concluzia că sunt mai tare ca Eminescu. O zic de-acum, că nu mai am răbdare o sută de ani până va deveni oficială treaba asta.

Aproape că-mi pare rău că nu suntem contemporani. Să mai fie şi el comparat cu mine, măcar la talent, că la nebunie el e clar câştigător. Să scrii o poezie de 217 strofe (”Memento mori”) lungi cât o zi de post, nu prea e semn de sănătate.”

Nu mai știu care au fost poeziile cu care l-am detronat pe domnu` poet național, că-n anul ăla am scris doar capodopere. Cert e că, dacă e s-o cred pe mama, și chiar nu văd de ce n-aș crede-o, eu sunt următorul poet național. Să nu ziceți că nu v-am anunțat 😀

Chiar în halul ăsta am ajuns?

Poză de pe profilul personal al Cristinei Țopescu

Nu ne mai facem bine. Avem un obicei de-a dreptul stupid de a ascunde gunoiul sub preş, de a comenta doar ca să ne aflăm în treabă, de a ne da cu părerea aiurea şi, mai ales, de a nu ne asuma nimic. Suntem campioni la scuze şi pretexte ca să justificăm halul de dezumanizare în care am ajuns.

Modul în care a murit Cristina Ţopescu mi-a răscolit o rană pe care încerc de doi ani jumate s-o închid. Mama a zăcut moartă în propria-i casă o zi întreagă. N-am reuşit să mă iert pentru asta. N-am reuşit să mă iert că n-o mai sunasem de patru zile şi nu o mai căutasem pe whatsapp de două zile. Tot timpul am avut senzaţia că am abandonat-o şi trăiesc cu vinovăţia asta. Şi-a fost vorba de o singură zi, dar trei săptămâni? Trei fucking săptămâni?

Asta n-o pot înţelege şi nu pot înţelege explicaţiile absurde ale oamenilor care mai au puţin şi spun că ştirista copilăriei mele şi-a meritat soarta.

”Avea obiceiul să dispară şi să nu răspundă la telefon câte două săptămâni.”

Ok, orice om are chef să dispară o perioadă. Pe banii lui şi pe timpul lui, poate să dispară cât vrea. Dar nu stă nimeni ca cucul atâta timp; trimite un mesaj, postează o poză, sună un prieten, dă un semn de viaţă, oricât de izolat ar fi. N-ai cum să suni un om timp de trei săptămâni şi să nu te prinzi că e ceva în neregulă. Până şi eu, cât sunt de antisocială, tot răspund după câteva zile, când am eu chef să răspund. Dar nu cred în ruptul capului că n-a observat nimeni că femeia n-a răspuns la apeluri de revelion!

”Era deprimată şi se izolase, aşa că oamenii au respectat asta.”

Pfff şi iarăşi pfff! Ştiu cum e cu depresia. Ştiu cum e să nu vrei să vezi pe nimeni şi să-ţi vină să fugi în munţi, să scapi de omenire. Am trăit în infernul ăsta şapte ani, dar chiar şi aşa, când făceam tot posibilul să îndepărtez oamenii, se găseau câţiva care să-şi facă griji şi să insiste cu telefoanele până le răspundeam să mă lase-n durerea mea, că încă nu m-am sinucis.

Să respecţi nevoia de singurătate a unui om nu înseamnă să-l abandonezi. Nu-l suni zilnic, îl laşi în boii lui când vrea să fie singur, dar te interesezi de soarta lui. Tocmai când ştii că e deprimat şi că a mai încercat să se sinucidă trebuie să fii mai atent la el, nu să ridici din umeri şi să-l laşi baltă, ”că asta vrea”. Oamenii deprimaţi nu vor să fie abandonaţi.

”Dacă îi era scris să moară, ce mai contează când a găsit-o?”

Păi, cam contează. Una e să găseşti un cadavru proaspăt, să-l iei frumos şi să-l îngropi, şi alta e să găseşti mai multe cadavre, al ei şi al câinilor ei.

Când s-a dus tata acasă, căţeaua lor se agita de zor şi făcea tămbălău sub geamul camerei în care era mama. Ştia că acolo a murit stăpâna ei şi, în felul ei, striga după ajutor. Dar mai mulţi câini, vă daţi seama câtă zarvă au făcut până au murit şi ei? Chiar nimeni să nu fi auzit hărmălaia? Mi-e greu să cred.

Mi se par de-a dreptul penibile toate textele care încearcă să justifice de ce Cristina Ţopescu a fost găsită abia după trei săptămâni. Şi mie mi-ar conveni să mă amăgesc că n-aveam de unde să ştiu că se va întâmpla ceva cu mama, că ar fi murit chiar dacă aş fi sunat-o de cinci ori pe zi, că sunt neprihănită ca un îngeraş. Dar dacă aş fi sunat-o şi nu mi-ar fi răspuns, aş fi bănuit că e ceva în neregulă. Dacă i-aş fi trimis un mesaj pe whatsapp, aş fi văzut că nu l-a citit şi aş fi intrat în panică, n-aş fi rămas a doua zi cu gura căscată, incapabilă să procesez informaţia. Dar eu mi-am văzut de viaţa mea fără să bănuiesc că viaţa ei tocmai s-a sfârşit. Ăsta-i adevărul şi n-am de gând să-l cosmetizez.

Nu există niciun motiv pentru care ai uita de un om timp de trei săptămâni. Nu există scuze pentru nepăsare, pentru dezumanizarea de care dăm dovadă. Am ajuns în halul ăla în care nu ne mai pasă de nimeni, în care suntem atât de ocupaţi să ne trimitem căcaturi pe facebook încât nu mai observăm când cineva nu răspunde la telefon. Am ajuns atât de jos încât avem tupeul să ne mai dăm prieteni buni după ce am lăsat omul să putrezească trei săptămâni.

Eu mă simt ultimul om pentru că n-am observat lipsa mamei o zi. Cei care n-au remarcat lipsa Cristinei Ţopescu trei fucking săptămâni oare cum se mai pot privi în oglindă?

Toţi bărbaţii sunt la fel?

Înainte de unele expresii ar fi necesar un avertisment: atenţie, clişeu!

Unul dintre clişeele mele preferate este celebrul ”Toţi bărbaţii sunt la fel”. E mult mai amuzant când îl spune o femeie care a cunoscut maxim un bărbat (că restul au fost băieţaşi). Una care a făcut colecţie de bărbaţi, una cu carneţelul de cuceriri plin-plinuţ şi cu adnotări pe margine, nu-şi permite să spună prostia asta, pentru că a cunoscut exemplare diferite ale speciei masculine.

Dacă TOŢI bărbaţii sunt la fel, aşa cum credeţi voi, cum se face că unii sunt hetero şi alţii gay? Cum se face că la complimentele unora ne înroşim ca nişte şcolăriţe, iar complimentele altora le considerăm vrăjeli libidinoase, deşi sunt aceleaşi cuvinte? Dacă sunt toţi la fel, de ce mai aşteptăm dovezi de dragoste de la un singur bărbat, de ce plângem cu muci când nu ne bagă în seamă, de ce să ne mai stresăm să planificăm nunta cu un anumit bărbat când am putea la fel de bine să intrăm în primărie şi să luăm de braţ primul tip care ne iese în cale? Nu contează că e frumos sau urât, gras sau slab, prost sau deştept, sărac sau bogat. Doar aţi stabilit deja că sunt toţi o apă şi-un pământ, deci nu-i mare filofozie dacă nimeriţi un Frankenstein muritor de foame şi prost de bubuie.

Cum?! Aaaa, voi vreţi unul frumos, deştept, bogat şi cu un corp atletic? Păi cum? Mai devreme spuneaţi că toţi sunt la fel! Vouă vă convine să vă spună un bărbat că toate femeile sunt la fel, când voi vă consideraţi nişte speciale? Păi dacă ar fi toate la fel, de ce n-ar fi rămas el cu fosta în loc să fie cu voi?

Deci, să fie clar, nu toţi bărbaţii sunt la fel.

Unii sunt afemeiaţi de meserie şi schimbă iubitele o dată cu chiloţii, iar alţii aşteaptă marea iubire, care le dă cu tifla, că le curg balele după afemeiat.

Unii sunt frumoşi de-ţi vine să-i pui în vitrină, dar creierul lor e mai neted decât fundul unui bebeluş, pe alţii nu prea i-a iubit Mama Natură dar le-a dat tot creierul care le lipseşte ălora pe care-ţi vine să-i mănânci de delicioşi ce sunt.

Unii sunt deştepţi de zici că dorm cu capul în bibliotecă, alţii au o inteligenţă ascunsă de nici ei n-o găsesc.

Unii sunt educaţi, ştiu să spună ”bună ziua” şi ”săru` mâna”, alţii folosesc apelativul ”fă” pe post de salut.

Unii ard de nerăbdare să-şi întemeieze o familie, sunt dispuşi să îşi schimbe viaţa pentru femeia vieţii lui şi pentru miniatura lui în caz că apare, alţii sunt dispuşi să-şi schimbe cetăţenia, numele şi înfăţişarea doar să scape de nebuna care vrea să le pună laţul de gât.

Unii ştiu să respecte femeia, se consultă cu ea când au de luat vreo decizie, sunt cât se poate de răbdători cu toanele tipic feminine, alţii îşi bat nevasta cu program şi o tratează ca pe un gunoi.

Unii renunţă la alcool, droguri, jocuri de noroc şi alte obiceiuri nasoale ca să-şi facă femeia fericită, alţii, ăia mai proşti, îşi atrag şi femeile în stilul ăsta de viaţă.

Unii înţeleg că ”nu” înseamnă ”nu” şi îşi iau tălpăşiţa când sunt invitaţi politicos să se care din raza vizuală şi din viaţa unei femei, alţii încă mai cred că dacă o femeie spune ”nu” înseamnă ”poate, dar mai mult ca sigur da”. Până sunt invitaţi politicos să se care la poliţie. Ordinul de restricţie e interpretat ca un semn de afecţiune din partea femeii care s-a săturat să spună ”nu”, dar nu ştie cum se pronunţă ”da”.

Unii suferă de o boală naşpa de tot, numită gelozie (ce chestie, rimează cu ”prostie”!) şi văd în fiecare individ un potenţial rival, se transformă în detectivi (dar nu unul simpatic gen Colombo, ci unul idiot gen… nu ştiu, n-am văzut filme cu detectivi idioţi), şi-ar ţine prinţesa ferecată într-un loc cât mai pustiu (că de unde castel) ca să fie siguri că dulcineea nu se uită nici măcar în treacăt la alt bărbat, nici măcar la unul urât cu spume. Alţii au destul creier încât să înţeleagă că dragostea cu forţa se numeşte viol şi că o femeie, dacă vrea neapărat să te traducă, o face cu tine de mână.

Aţi prins ideea.

Bărbaţii sunt la fel doar într-un singur punct. Nu, nu mă refer la semnul de exclamaţie de sub curea, ăla încadrat de ghilimele. Toţi sunt la fel de fraieri încât să creadă că ei sunt mai cu moţ pentru tine, femeia care îi bagă pe toţi în aceeaşi oală. Toţi sunt destul de proşti încât să se îndrăgostească de femeia pe care o consideră specială, în vreme ce ea îl consideră un alt berbec din turmă. În afară de asta, nu seamănă unul cu altul cum nu seamănă girafele cu puricii.

Apropo, bărbaţii voştri sunt la curent cu faptul că nu reprezintă nimic deosebit pentru voi? Întreb aşa, de curiozitate, să le plâng de milă, doar n-o să vă dau de gol. Că până la urmă vă daţi voi singure, specialelor care sunteţi speciale 😀

P.S. Dacă toţi bărbaţii sunt la fel, de ce nu arată toţi ca Jesse Metcalfe?