Hairstilista noastră, prietena noastră

Sunt îndrăgostită iremediabil de părul meu lung, aşa că de câte ori trebuie să tai vreun centimetru din el îmi revin traumele din copilărie, când plângeam în scaunul frizerului de parcă mi-ar fi tăiat beregata. Mai că nu ţin doliu după el, deşi acum mă aşez de bunăvoie pe scaunul de tortură, nu mă mai duce mama cu forţa. Ştiu că trebuie să sacrific câţiva centimetri ca să am un păr mai sănătos, dar tot am senzaţia că mă rad în cap, nu-mi tai doar vârfurile. Dar asta-i viaţa, e greu, câteodată chiar n-am încotro şi iau drumul coaforului, ca să-mi repare hairstilista ce am stricat eu cu placa, foehnul şi ondulatorul, pe care le dau numai la temperatură maximă, de mă şi mir câteodată că mai am păr.

Anul trecut, tot în iulie, am luat eroica decizie de a mă tunde, aşa că mi-am sunat ex-vecina la care mă tundeam de obicei şi am anunţat-o că părul meu are nevoie disperată de ea. Am intrat semi-veselă în salon, m-am aşezat pe scaunul electric şi am aşteptat să văd vârfurile bolnave dându-şi duhul. Când o văd pe madam hairstilista că vine ameninţătoare spre mine cu placa de păr, fac nişte ochi mari de inspiraţie Bambi şi-mi muşc limba ca să nu-i zic să-şi bage instrumentul în fund. Ştiam că are mania de a întinde părul înainte de tuns, aşa că făcusem eu trebuşoara asta acasă, că aveam portofelul cam subţire şi nu strica să economisesc zece lei.

– Dar l-am întins eu! am zis timid, că îmi era totuşi simpatică şi n-aveam chef să mă cert cu ea.

– Da, dar nu cum îmi place mie, mi-a răspuns ea, moment în care toată simpatia mea s-a dus pe apa sâmbetei.

E drept că nu era întins perfect, pentru că placa mea se pregătea să-şi dea obştescul sfârşit, că i-or fi ajuns şi ei zece ani de muncă grea, dar nu e ca şi cum aş avea părul creţ, ce naiba! Boooon, îl întinde, taie vârfurile şi la final îl tapează puţin, da’ puţin de tot, că la prima pală de vânt s-a dus tot tapajul, mă ridic din scaun şi o întreb cât face.

– 45 de lei, îmi zice ea, cu aerul că mi-a făcut cine ştie ce împletituri sofisticate.

45 de lei pentru trei centimetri tăiaţi şi plimbat placa prin păr – serviciu pe care mi l-a băgat pe gât fără să-mi ceară acordul? Am dat în bâlbâială, pentru că eu nu aveam decât 30 de lei.

– Lasă, că mai treci pe aici, zice ea zâmbind.

Ceea ce am şi executat după vreo două zile şi aia a fost ultima dată când am mai călcat prin salonul ei. Mi-am zis că data viitoare când chiar se va impune să-mi scurtez pletele mă voi întoarce la prima mea dragoste, care îmi e şi vecină şi pe care am sedus-o şi abandonat-o ca o lepră infidelă ce sunt.

Acum câteva luni, părul meu a început să-mi transmită semnale cum că ar fi cazul să-mi fac o programare la tuns. Am tot amânat, mi-am tăiat singură vârfurile, sperând să amân momentul tragic – până ieri, când a dat vitejia peste mine şi am sunat-o pe vecină-mea, rugându-mă la zeul părului să n-aibă timp de mine. ”Sigur, la 5 jumate e bine?” a ciripit ea veselă. ”Perfect!”, am răspuns eu, răsucindu-mi şuviţele pe deget şi pregătindu-mă să rămân aproape cheală. Că într-un an de zile mi-am torturat părul cu simţ de răspundere şi eram conştientă că o să taie mai mult de cinci milimetri, cât îmi tăiam eu.

Când m-am aşezat în scaun şi m-a întrebat ce-mi doreşte inimioara, am spus, plină de curaj:

– Tăiaţi tot ce e înspicat!

A tăiat tot ce-i spusesem eu, l-a filat frumos şi-a mai rămas şi ceva păr de-o baie. În zece minute m-a transformat dintr-o tristă cu părul ca mătura într-o adolescentă cu păr strălucitor. Iar transformarea m-a costat 15 lei. Fără să încerce să mai stoarcă nişte bani de la mine – pe care i-am lăsat eu din proprie iniţiativă -, fără să dea buleală, fără să-mi dea senzaţia că-şi pierde vremea cu o sărăcie ca mine când are atâtea cucoane la vopsit, permanent şi alte servicii simandicoase care-i aduc bani frumoşi.

Bineînţeles că acum îmi vine să trag de păr să se lungească, dar zic mersi că e sănătos şi nu mai adun un făraş de floace pe zi. Şi-am petrecut şi o jumătate de oră plăcută cu vecina mea, iar pentru zâmbete nu m-a taxat suplimentar.

Reclame

Toamna se numără bacurile picate

S-a deschis oficial sezonul de dat cu capul de pereţi că, aoleu, copiii ăştia nu mai învaţă şi de făcut mişto maxim de nestematele pe care le scot din pix adolescenţii, viitorul naţiunii noastre, vai de viitorul nostru.

Jumătate din nehoienii mei au picat bacul, că deh, şcoala e grea şi oricum ”cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte”, iar diploma nu-i bună nici de şters la fund, că e lucioasă şi întinde. În 2004, când am dat eu bacul, au picat doar vreo patru. ”Da, fată, dar în anul s-a copiat pe rupte”, mi-ar spune foştii mei colegi, iar eu le-aş răspunde: Adevărat s-a copiat! Dar şi subiectele erau formulate în aşa fel încât, dacă nu te ducea capu’, degeaba stăteai cu cartea pe genunchi, că nu ştiai ce să copiezi. Iar dacă mai erai şi emotiv ca mine şi cu self esteem-ul în plop, chiar c-o dădeai în fericire.

Pe vremea aia, nici nu se punea problema să nu iei bacul. Întrebarea era cât ai luat la bac, nu dacă l-ai luat sau nu. Iar cine nu-l lua era considerat prostul proştilor, cu un IQ mai mic decât al Veoricăi, şi nu mai ieşea din casă trei luni de ruşine. Păi să fi dat dracu’ să nu fi luat eu bacul, că m-ar fi dezmoştenit tata! Chiar şi aşa, la 8 şi nişte mărunţiş cât am luat eu, tot a strâmbat din nas de parcă s-ar fi aşteptat să fiu şefă de promoţie – şi, la cât de retardată mă considera, chiar nu avea de ce să se aştepte la asta.

”Dar pe atunci nu exista Facebook”, vor spune cei pentru care Facebook-ul e vinovat de toate relele de pe planetă şi din afara ei. Nu aveam Facebook şi nici internetul nu se găsea pe toate drumurile, dar cine n-avea chef să înveţe nu învăţa, chiar de-ar fi fost să stea cu mâinile-n sân şi să-şi numere neuronii. Şi noi aveam lucruri mult mai interesante de făcut decât să învăţăm, dar asta nu ne împiedica să ne punem cu burta pe carte când era cazul, pentru că pe vremea aia să ai notă de trecere nu însemna că eşti descurcăreţ, ci doar că retardul tău e totuşi tratabil.

Acum nici nu mai contează dacă ai luat doar 5, important e că ai trecut bacul şi ce bucurie pe părinţi că nu eşti o loază total irecuperabilă, de ţi-ar face statuie dar nu mai au bani, că i-au dat pe meditaţiile tale. Păi eu am luat 7 la oral la română deşi mi-a picat singurul subiect la care eram total pe dinafară şi scârba aia de profă s-a gândit că ar fi amuzant să mă încurce, aşa că am spus nişte aiureli care azi ar fi ajuns în topul perlelor de bac. La engleză oral tot 7, că aveam o migrenă cauzată de sinuzită de am vorbit în franceză. Cu o zi înaintea probei la istorie fusese sfântul Petru şi-l sărbătorisem pe tatăl iubitului meu de atunci, aşa că m-am dus la examen mahmură şi nedormită şi tot am luat peste 7. Psihologie nu făcusem decât în clasa a zecea, aşa că am tocit tot manualul cu o săptămână înainte şi am luat o notă bunicică. Pe considerentele astea, ar fi trebuit să mi se ridice statuie în centrul oraşului, iar strada Gării să-şi schimbe denumirea în Strada Savant Alina Mihai.

Nu pot s-o spun mai finuţ de atât: trebuie să fii prea prost să nu iei bacul. După patru ani de liceu, nu poţi să nu rămâi cu ceva în cap, pur şi simplu n-ai cum. Dacă la primul hop din viaţa ta cazi în cap, ce-ai să faci la alea mai grele?

Lecţia de Facebook

Să luăm aminte…

Adică să iei aminte tu, prostuţă mică ce eşti, ca să nu zic că eşti proastă de-a binelea uneori (nu mereu, ci doar atunci când intri pe Facebook). Da, chiar tu, care în catalogul virtual porţi numele Alina Valentina Mihai. Stai jos, nota 2! Şi pentru data viitoare învaţă lecţia asta: ”Şase motive pentru care Facebook nu e pentru tine”. Ia un pix şi notează. Sau mai bine nu, că la ce scris ai nu-l înţeleg nici ăia care descifrează hieroglife!

Lecţia 1: Prietenii vin şi pleacă.

Nici măcar pentru prietenii reali (chiar aşa, verifică dacă-i mai ai) nu poţi băga mâna în foc. Ce pretenţii ai de la prietenii virtuali, care îţi sunt prieteni doar când le dai like-uri sau le apreciezi paginile? Într-o zi, descoperi că unii au renunţat la prietenia voastră virtuală deşi nu le-ai greşit cu nimic. Nu e nicio pierdere. S-au plictisit de tine şi au plecat din lista ta. Drum bun şi cale bătută, da-napoi să nu mai vină!

Lecţia 2: Nu ai selfie, nu exişti. Virtual vorbind.

Măi, fată dragă, eu te înţeleg că nu-ţi place să faci tot ce fac alţii. Înţeleg că un selfie nu transmite nimic şi că tu vrei doar poze care să transmită ceva. Ştiu că preferi să postezi o poză pe an decât zece selfie pe zi şi că te-ai săturat, ţi-e greaţă, faci alergie, nu mai suporţi să vezi selfie-uri. Te înţeleg perfect. Dar Facebook nu e galerie de artă, aşa că nu ai să vezi poze artistice decât pe paginile de fotografie. Te-ai găsit tu mai cu moţ să postezi doar poze ”normale”! Măi, fată dragă, dacă-i dai bunică-tii un telefon cu cameră, ştii ce-o să facă? O să-şi facă selfie! Acum îţi dai seama cât de înapoiată eşti?

Lecţia 3: Nimeni nu dă click pe link-uri.

Iar când spun asta, mă refer la cei din lista ta. Faptul că ai un like, două şi foarte rar trei la link-urile care duc către blogul tău se datorează doar celor câteva cuvinte pe care le-ai extras din text şi le-ai ataşat link-ului, ca să ştie oamenii despre ce e vorba în articol. Dacă încă mai crezi altceva, fă următorul experiment: scrie un articol despre orice. Poţi să scrii Luceafărul sau Moartea căprioarei, nu contează. Distribuie link-ul şi scrie: ”Am încercat să mă ascund, dar nu mai pot s-o fac, aşadar mărturisesc că sunt lesbiană”. Punem pariu că nimeni nu va avea habar ce ai scris în articol, pentru că toţi vor fi ocupaţi să îţi explice cum e cu normalitatea şi cât de anormală eşti?

Lecţia 4: Fanii paginii tale nu sunt deloc fani.

Dacă toţi cântăreţii şi actorii ar avea ”fanii” pe care-i ai tu, n-ar mai exista vedete pe lumea asta. De fapt, şi ei tot cam în situaţia asta sunt. O actriţă care arată de-nţepeneşti are un miliard de fani până când pune două grame pe ea sau e surprinsă de paparazzi cu cearcăne şi celulită. Pentru că în asta constă de fapt talentul ei actoricesc, în numărul de kilograme!

Nu interesează pe nimeni că ”Jurnalul” tău e chiar jurnal şi scrii fix ce-ţi trece prin cap. Nu interesează pe nimeni că internetul îţi merge atât de bine încât parcă zboară (de-aia nici nu prea apuci să-l vezi), că ai avut o zi extrem de proastă, că ţi-e rău, că eşti obosită de nici nu ţi-ai aminti cum te cheamă dacă nu ţi-ai vedea numele în titlul paginii. Nu! La prima postare care nu rezonează cu ideile cu care s-au trezit ”fanii” tăi, eşti taxată. Dacă absentezi câte o săptămână-două, ”fanii” te uită. Nu-ţi face speranţe că intră cineva special să-ţi citească postările, că îţi duce dorul atunci când nu ai net sau inspiraţie sau nu eşti în stare să scrii vreun cuvinţel, că există măcar o persoană care şi-a bifat opţiunea ”Primeşte notificări” în dreptul paginii tale de toată jena.

Lecţia 5: Să foloseşti prescurtări nu e o crimă, să scrii corect… cam este!

Faptul că tu ai ciulit urechile cu maximă atenţie la fiecare lecţie de gramatică nu-ţi dă niciun drept să îi desconsideri pe cei care au fost să ude buretele fix în orele alea. Pe cine crezi că interesează ce e corect şi ce nu? Îţi spun eu: doar pe tine. Şi pe maică-ta, care te iubeşte oricum ai fi, aşa proastă şi cu respect faţă de limba pe care o vorbești şi o scrii. Nu sunt toţi ca tine, să cântărească fiecare cuvânt şi să folosească în mod frecvent diacriticele. Alţii mai au şi alte treburi în viaţă, de-aia prescurtează cuvintele şi nu-şi bat capul cu cratima sau apostroful. Doar nu vrei să-şi irosească două secunde atâââââât de preţioase din viaţă să dea un ctrl+shift ca să pună căciuliţa la â, doar pentru că tu iubeşti atât de mult diacriticele încât, dacă ar fi posibil, te-ai mărita cu ele. Inadaptato!

Lecţia 6: Oamenii chiar nu te plac.

Nu poţi să te comporţi atât de normal, să fii atât de… tu însăţi şi să aştepţi ca lumea să te placă. Lumea nu vrea să ştie că tu citeşti până te tâmpeşti, că scrii poezii, că eşti prea ocupată să scrii primul tău roman şi de-aia n-ai timp şi nici chef de altceva, că ai învăţat una dintre cele mai mişto poezii pe care le-ai citit vreodată (ia postează treaba asta, să vedem dacă primeşti vreun like, că de felicitat n-o să te felicite decât maică-ta). Nu poţi să te prezinţi pe Facebook aşa cum eşti, cu bune şi cu rele, şi să crezi că impresionezi pe cineva. Fraiero care eşti tu fraieră :)))

Cam atât pentru azi. Până când nu înveţi lecţiile astea, să nu mai ai TUPEUL să calci pe tărâmul fermecat al Facebook-ului, ca să tulburi zen-ul cu scrisul tău corect, cu citatele alea faine pe care le culegi din cărţile pe care le citeşti şi cu alte tipuri de comportamente nepotrivite. Iar mâine să-mi vii la şcoală cu unghiile tăiate şi cu părinţii tunşi!

P.S. Acest text este un pamflet. Sau… nu?

*mai 2015*

Cel mai haios banc despre dragostea de țară

La școală, elevii primesc ca temă să facă o compunere despre dragostea de țară. Cea mai frumoasă lucrare a fost a lui Bulă. El a scris despre pisoii fătați de curând, cum le-a pus două castronele cu lapte, pe unul a scris România și pe celălalt Germania și pisoii s-au dus toți la castronelul pe care scria România.

– Bravo, Bulă, îți dau 10 și te rog să o citești și când vom avea inspecție.

După câteva săptămâni vine inspecția, iar Bulă citește compunerea, dar de data asta pisoii se duc la castronelul pe care scria Germania.

– Cum așa, Bulă? Acum câteva săptămâni toți s-au dus la castronelul pe care scria România!

– Așa e, doamnă, dar între timp au făcut ochi!

Ce a vrut să spună poetul

Cred că nu existau lecţii la care să casc cu mai multă pasiune decât cele în care ni se spunea ce a vrut poetul să spună într-un vers în care era clar ca lumina zilei că a spus fix ce a vrut să spună. La vremea respectivă făcusem deja colecţie de poezii scrise, citite şi apoi aruncate pe foc, aşa că mă plictisea maxim să aud că râul la marginea căruia îşi aştepta iubita  simbolizează trecerea ireversibilă a timpului şi nicidecum un amărât de râu, care era singurul loc retras pe care l-a găsit poetul ca să-şi drăgălească muza.

Acum câţiva ani, m-am apucat să-mi citesc poeziile din liceu, poezii în care turnam romantism cu basculanta, da’ romantism din ăla greţos, cu stele care se aprind pe cer şi flori care îmi înfloresc în suflet când văd zâmbetul prostului şi cât de nemărginită îmi e iubirea, care va dura până la poezia următoare, pe care o scriam pentru altă mare iubire, la fel de nemărginită şi eternă. Ceva mai la vale, aberam despre frumuseţea vieţii şi fericirea care m-a cuprins în prea sfânta-i îmbrăţişare, după care băgam nişte chestii pesimiste marca Bacovia, apoi o luam de la capăt cu razele de lumină şi iubirea care mi-a topit inima de gheaţă (de unde atâta gheaţă, că eram îndrăgostită non-stop!). Citeam şi râdeam, şi dă-i şi râzi! Îi spun lu’ al meu, care se uita la mine ca la nebuna din porumb: ”Bă, da’ nefwtwtă mai eram!” Exact asta simbolizau florile şi fluturii şi stelele: deliram din cauza abstinenţei.

La un moment dat i-am trimis unei prietene o poezie scrisă pe la 15 ani. Mai să cadă pe spate, nu de râs cum ar fi fost normal, ci de uimire că respectiva scriitură e atât de profundă încât ea n-o înţelege nici acum, la bengoasa vârstă de 30 plus. I-am zis că nu e nimic de înţeles, că doar m-am dat io mai deşteaptă decât era cazul şi mă scăpasem în cazanul cu metafore, şi la modul obiectiv vorbind poezia era despre absolut nimic. Dar dacă poezia aia despre nimic ar încăpea pe mâna unor critici, ăia ar începe să spună că simbolizează nişte chestii care nici nu mi-au trecut prin cap. Doar n-or să spună că am scris-o şi io aşa, că n-aveam altceva mai bun de făcut.

Iar la şcoală nici măcar nu eram întrebaţi ce credem noi personal că simbolizează versurile, trebuia doar să memorăm ca papagalii ce credeau alţii că a a avut poetul în cap când a scris-o. Noi nu ştim cu exactitate ce a gândit poetul, dar suntem destul de siguri că, dacă ar fi ştiut că stările lui sufleteşti vor fi disecate, comentate şi analizate, ar fi specificat de la bun început: ”Am vrut să spun exact ce am spus şi cine crede altceva să mă pupe-n poezie.”

Clientul nostru, deranjul nostru

poză făcută la sanchi pe vremea când lucra mătușă-mea la un bar

Concepţia general răspândită e că meseria de vânzător e o chestie degradantă pe care o face omul când nu găseşte ceva mai bun. Altfel spus, vânzătoarele sunt un fel de prostituate care înghit mai mult decât doamnele de meserie, pe bani mai puţini. Eu cred că jobul ăsta nu e chiar pentru oricine şi că patronii care se respectă ar trebui să fie mai atenţi pe cine pun în spatele tejghelei. Asta dacă vor să mai aibă clienţi.

În tentativa de orăşel în care m-am născut, am crescut şi continui să trăiesc, a existat până acum câţiva ani o librărie cunoscută drept ”la tanti Licuţa”, pentru că ăsta era numele patroanei. Eu, care de când mă ştiu am fost cumpărătoare de pixuri, caiete şi alte chestii scriitoriceşti, oricum aş fi fost clientă fidelă, dar femeia asta, tanti Licuţa, era atât de simpatică încât îmi venea să mă mut cu totul în magazinul ei. Trata orice client ca pe un vechi prieten pe care se bucură că-l revede şi îl întâmpina cu un zâmbet atât de larg încât îl făcea pe Iliescu să pară încruntat. Şi nu, nu era aşa dulce pentru că le avea cu PR-ul, la fel de simpatică şi dulce era şi pe stradă sau la coafor sau la coadă la poştă, unde e greu să fii simpatic. Avea femeia asta un stil de-ţi venea să cumperi tot din magazin numai să-i faci o bucurie.

La o aruncătură de băţ mai încolo, e un magazin în care freacă menta cea mai nesuferită şi mai acră vânzătoare din lume. Dacă pentru tanti Licuţa toţi clienţii erau prieteni dragi, pentru asta clienţii sunt duşmani de moarte, veniţi acolo s-o întrerupă din stat degeaba. Scârbele astea de clienţi (ăia câţiva care încă mai intră în magazin) au tupeul jegos de a vrea să cumpere ceva, dacă vă vine să credeţi, iar ea e prea finuţă să-i dea afară, aşa că îi serveşte (la vreo jumătate de oră după ce au intrat, că nu-i sluga lor să-i servească prompt) cu aerul că le face o mare favoare. Are femeia aia un sictir în ea de zici că dă de la mă-sa de-acasă! Eu n-aş mai intra în magazinul ăla nici dacă ar da gratis elixirul tinereţii fără bătrâneţe. Nici dacă acolo m-ar aştepta Johnny Depp cu chiloţii în vine şi cu o mega-erecţie, gata să mă posede animalic. Nici dacă fix în magazinul ăla s-ar întrupa Hercule Poirot şi m-ar aştepta cu inelul de logodnă. Şi nu sunt singura care gândeşte aşa.

Acum nu e greu de ghicit care dintre patroane e mai câştigată, financiar vorbind. Ideea e, într-adevăr, să faci bani, dar banii vin de la clienţi, iar clienţii nu vin dacă pui la tejghea o acritură.

Eu sunt genul care, după două replici, se împrieteneşte cu vânzătoarele. Nu le fac probleme, aşa că nici ele nu-mi fac mie, mai lasă de la ele când n-am mărunt, sunt amabile şi nu mă trag pe sfoară la bani, deşi la cât sunt de aiurită le-ar fi uşor s-o facă. Păi da, şi clientul trebuie să fie amabil, că n-a câştigat vânzătoarea la belciuge şi nu e femeia obligată să suporte mitocăniile tuturor (zic femeia pentru că bărbaţii nu par să aibă probleme din astea).

Sigur, şi clientul trebuie să fie politicos, nu să intre în magazin ca pe tarlaua mă-sii, fără să zică nici bonjour, nici dezvirgina-te-aş anal şi să înceapă cu fiţele, că pâinea de un leu e prea scumpă, de pomană nu daţi?, că dincolo era mai ieftin (atunci du-te dincolo, cine te opreşte?), că apa plată nu e destul de plată şi aia minerală nu are suficiente bule. Dar cine mai are chef să facă fiţe când e întâmpinat cu un zâmbet larg de o vânzătoare care chiar ştie să-şi facă meseria?

Decalogul scriitorului începător

Înainte să scriu primul roman, eram o ignorantă care îşi imagina că nu e nevoie decât de chef ca să faci treaba asta. Intuiam eu că prea uşor n-are cum să fie, doar scrisesem câteva povestioare şi-mi ieşiseră peri albi, dar nici nu mă aşteptam să iasă o asemenea porcărie. De ce să nu recunosc, în varianta lui originală era o idioţenie pe care nici mie nu-mi venea s-o citesc. Acum, după vreo douăzeci de reeditări, e chiar ok.

Mulţi se apucă de scris crezând că nu-i mare lucru, că dacă ar fi vreo mare chestie n-ar mai ploua cu suta de scriitori pe metru pătrat. Nu le spune nimeni, cum nu mi-a spus nici mie, că nu ajunge doar talentul şi cheful. Eu măcar nu m-am grăbit să public, ca să mă trezesc luată în balon de toţi pseudo-criticii a căror singură operă literară notabilă a fost compunerea despre toamnă din clasa a patra. Am ştiut fără să-mi spună cineva că romanul ăla e prost. Şi tocmai pentru că primul meu roman a fost prost am muncit mai cu spor la următoarele şi am citit mai mult, ca să înţeleg mai bine unde am dat-o în bară.

Aşadar şi prin urmare…

1. Titlul e foarte, foarte, foarte-la-puterea-a-zecea important.

Dacă ai noroc să publici, primul lucru pe care îl vede cititorul la cartea ta e titlul. Dacă titlul nu-i inspiră nimic, n-o să cumpere cartea. Iar titlul nu numai că trebuie să incite, trebuie să şi reflecte ce scrie în carte. Eu am ştiut de fiecare dată ce titlul să aleg pentru că am ştiut despre ce vreau să scriu.

2. Nu te lungi cu începutul.

Nu interesează pe nimeni detaliile plictisitoare despre oraşul în care trăieşte personajul tău sau cum arată casa lui sau ce caracteristici fizice are. Pe astea poţi să le strecori şi pe parcurs, dacă au vreo relevanţă. Spune naibii povestea şi lasă blabla-urile.

3. Dialogurile trebuie să pară naturale.

Gândeşte-te la dialogurile din viaţa reală. Dacă în viaţa reală nu vorbeşti ca Pleşu, nu-ţi pune personajele să se exprime ca Pleşu (decât în cazul în care unul din personaje e Pleşu). Dacă în viaţa reală foloseşti vreun cuvânt în mod obsesiv, pune cuvântul ăla (sau alt cuvânt) în gura personajelor. E chiar atât de simplu.

4. Nu folosi semne de punctuaţie în exces.

În primul roman, am făcut exces de semnul exlamării şi de puncte de suspensie. Aşa mi se părea mie că sunt mai expresivă, dar nu vă zic cât de enervant a fost să-l citesc la rece. Dacă ar fi fost romanul altcuiva, n-aş fi avut răbdare să-l citesc până la capăt.

5. Alege nume normale.

La un moment dat eram prietenă pe Facebook cu un tip pe care-l chinuia talentul şi care publicase o carte. N-am citit-o, tocmai pentru că titlul nu-mi spunea nimic, iar personajul principal avea un nume pe care nu mi-l pot aminti nici cu slujbe. Zicea el că vrea ca personajele lui să aibă un impact puternic în mintea cititorului.

Băi geniule, să-ţi zic un personaj care a avut un impact asupra mea de m-a strivit total? Ion. Ţăranul din romanul cu acelaşi nume, oportunistul care a vrut să fie şi cu p**a-n c*r şi cu sufletu-n rai şi-a sfârşit cu p**a-n rai. Personaj mai viu şi mai fascinant n-am întâlnit încă, şi are cel mai banal nume. Get the point?

6. Nu face tocană de clişee.

S-a scris deja de un miliard de ori despre fata săracă şi frumoasă care pune mâna pe băiatul bogat. S-a scris deja despre iubiţii din adolescenţă care se reîntâlnesc după nu ştiu câţi ani. S-a scris deja despre proasta care stă să-şi ia omoru’ de la mitocan pentru că cică-l iubeşte. Sunt fumate de mult. Dacă n-ai ceva interesant de adăugat la subiect, las-o baltă.

7. Notează toate ideile care îţi vin.

Străfulgerări de geniu apar, dacă nu eşti Păunescu, o dată la zece capitole. Nu contează că e o frază folosibilă abia la sfârşitul romanului. Nu contează nici dacă o vei folosi abia peste două romane. Când ai o idee bună, n-o lăsa să se piardă.

8. Fă-ţi planul de atac 😀

Numele personajelor, idei principale, idei secundare, fraze pe care crezi că le-ai putea folosi, frânturi de dialoguri, orice. Disciplina e de bază în scris ca în orice altă meserie.

9. Nu te strofoca să scrii perfect, oricum n-o să-ţi iasă.

Orice roman a fost la început o porcărie necitibilă care a trecut prin zeci de reeditări, aşa că nu-ţi face iluzii că vei fi tu ăla sau aia care va da lovitura din prima. Not gonna happen, o să munceşti de-o să-ţi iasă ochii din orbite.

10. Nu renunţa când dai de greu.

Eu am vrut să scriu o povestioară de câteva pagini şi m-am trezit în mijlocul romanului. Am vrut să renunţ pentru că devenise obositor, dar dacă toţi marii scriitori ar fi gândit aşa, azi n-am mai fi avut ce citi. E greu, dar când scrii fraza finală te simţi de parcă ai fi cucerit Everestul. Şi, într-un fel, chiar aşa e.