Ce mi-a mai plăcut pe internet (20)

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. FACEBOOK-UL PENTRU ÎNCEPĂTORI SAU NEINIȚIAȚI

2. Secretele unui virgin de 21 de ani

3. Suedeza Greta si oile planetei

4. ​O scrisoare de la o prostituată pentru o soție

5. Bătrânii din România ţin în casă cele mai dubioase lucruri

6. SCRISORI DE REFUZ A OPT SCRIITORI CARE AU DEVENIT FAIMOȘI

7. S-A SPART SINGUR

8. Femeia nu te vrea mort, măi Gigele

9. Nic, îmblânzitorul de copii și de pisici

10. Cum se roagă zodiile :))

11. Reebok or Nike :)))

Reclame

Mă enervează pozele de buletin

Nu ştiu cine a hotărât că pozele de buletin trebuie să arate aşa şi nu altfel, dar omul ăla chiar şi-a dat silinţa să scoată ce e mai urât din oameni. Fotografic vorbind. Acum trei ani, când mi-am schimbat buletinul, că cică eram uşor expirată, am plecat de acasă arătând ca o zână: părul întins cu placa, smokey eyes, boticul strălucind de la soare te puteai uita dar la el ba, genele decorate cu cinşpe kile de rimel pentru alungire, ce mai, îmi era drag de mine. Dacă mă mai uitam mult la mine, mă ceream şi de nevastă. Credeţi că în poza de buletin am ieşit aşa frumoasă cum mă vedeam io în oglindă? Ei, aş! Fiinţa aia hidoasă de pe carteluţă nu seamănă nici pe departe cu mine.

Pot să înţeleg că e un act oficial şi nu poţi să-ţi trânteşti pe el un selfie cu botic, dar mi se pare al naibii de ironic că tocmai actul ăla DE IDENTITATE îţi anulează identitatea. Că doar o poză face cât o mie de cuvinte şi, după cum arată pozele astea, aş zice că toate cele o mie de cuvinte reprezintă înjurături.

În poza de buletin trebuie să fii serios de zici că-ţi face poză pentru cruce, nu pentru actul care demonstrează că exişti. Da’ poate eu sunt veselă şi zâmbitoare tot timpul, iar mutra aia de înmormântare nu mi se potriveşte. Nu zic că ar trebui să rânjim ca Iliescu, dar un surâs mic n-a omorât pe nimeni. La naiba, ar trebui ca surâsul să fie obligatoriu, că ieşi în lume cu buletinul, nu te duci să împuşti pe careva!

În poza de buletin nu poţi să apari cu ochelarii de vedere, ceea ce mi se pare o maaaaaare prostie. Eu ca eu, că oricum nu mă pozez cu ei şi nici nu-i port tot timpul, dar alţii sunt miopi de-a binelea, dacă le dai jos ochelarii fac ochii mici şi arată şi mai stupid decât arătau oricum cu moaca aia numai bună de pus pe cruce.

În poza de buletin trebuie să stai ţapăn de parcă ai face repetiţii pentru sicriu. Să nu înclini capul un milimetru mai la stânga sau mai la dreapta, că nu mai semeni naibii cu tine, mă-nţelegi? Da’ mai du-te-n buletinu’ meu, atâta timp cât sunt cu faţa şi nu am buzele ţuguiate sau un zâmbet circular, ce mai contează?

Nu că ar fi pozele singura problemă. Trebuie să duci toate actele posibile şi imposibile, o poză cu vaginul din care ai ieşit, ca să demonstrezi că te-ai născut, certificatul de naştere în original şi copie, că ăştia dacă nu văd de două ori nu le vine să creadă că exişti, de parcă nu te-ar vedea în carne şi oase. În puşca mea, îmi schimb buletinul, trece naibii datele de pe ăla vechi pe ăsta nou şi nu mă mai freca atât, că şi-aşa nu-mi foloseşte la nimic. Când nu e nimic de votat, zace aruncat într-un sertar până când trebuie să-l schimb din nou. E un obiect aproape inutil, cu o poză hidoasă pe el.

Dar peste şapte ani n-o să mai las lucrurile aşa. O să-l pun pe nea ăla de la buletine să-mi facă o mie de poze, până o să iasă una de pus la profil pe facebook, nu o hidoşenie de ascuns în fundul sertarului.

Prietenia între bărbaţi şi femei – why not?

Despre prietenia dintre bărbaţi şi femei s-a vorbit mult, prost şi fără rost, pentru că fiecare om ştie cel mai bine cu cine se simte în largul lui. Nu e ca şi cum, dacă mâine ar declara cercetătorii americanii că un bărbat şi o femeie nu pot fi prieteni, mi-aş arunca BFF-ul la gunoi. ”Vezi bine că o relaţie de amiciţie între noi nu e posibilă, de acum am să mă împrietenesc doar cu femei.” Mai amuzant e că, de câte ori se deschide subiectul ăsta, se bagă câte unul ca supozitorul, declarând, cu aerul că el deţine adevărul absolut, că bărbaţii şi femeile sunt două specii diferite care n-au cum să fie prieteni pentru că:

Bărbaţii nu sunt empatici, aşa că n-o să te asculte pe tine la infinit cum plângi după Gigel.

Aşa, şi? Nici femeile n-ar trebui torturate cu asemenea melodrame. Dacă sufăr după Gigel, n-am nevoie de o femeie care să mimeze că mă ascultă şi să bocească şi ea din spirit de solidaritate. Am nevoie de un tâmpit care să mă facă să râd şi să-mi aducă aminte că are balta peşte. Asta la modul teoretic, pentru că la modul practic eu am fost cea care a ascultat la infinit dramele sentimentale ale bărbaţilor.

Cât despre empatia inexistentă a bărbaţilor… ha ha ha! Dacă e să-mi compar empatia cu a prietenului meu, el cu siguranţă o are mai mare. Pe lângă el, eu par o scorpie lipsită de suflet.

Bărbaţii şi femeile au preocupări diferite, deci n-au cine ştie ce de discutat.

Nu zău! Prefer de un milion de ori să pălăvrăgesc cu un bărbat, care, când nu vorbeşte despre sex, are un catralion de chestii de povestit, decât cu o femeie al cărei repertoriu îl ştiu pe dinafară: bârfe, nemulţumiri, complimente false, alte bârfe, şi mai multe nemulţumiri, minciuni sfruntate, bârfe again.

(Nu e o regulă, dar marea majoritate a femeilor nu prea au chestii interesante de spus sau, dacă au, nu se pricep să le expună într-un mod interesant)

Bărbaţii nu sunt interesaţi de prietenia femeilor şi în general de nimic din ce nu le provoacă orgasme.

Ăăă, cum să-ţi explic eu simplu, ca să înţeleagă şi creierul tău virgin? Prietenia e o relaţie care presupune afecţiune reciprocă, respect, încredere şi disponibilitatea de a fi lângă celălalt la nevoie. Iar chestiile astea cam sunt unisex. Şi, deloc surprinzător, fix pe chestiile astea se bazează şi iubirea. În concluzie, bărbaţii sunt cât se poate de interesaţi să ofere afecţiune, respect, încredere şi devotament femeilor. ”Da, dar cu iubita mai faci şi alte chestii”, va zice Gogu Labătristă. Să fim serioşi! Când femeia vieţii tale te lasă cu ochii-n soare, nu după 3,14zda ei plângi, ci după ce înseamnă ea ca om.

Un bărbat nu poate fi prieten cu o femeie, pentru că el se gândeşte doar la sex.

De parcă femeile nu s-ar gândi niciodată la sex. Sau, dacă se gândesc, nu-l iau în calcul tocmai pe tipul cu care au o relaţie bazată pe afecţiune, respect şi devotament. Bună asta!

De parcă bărbatul e un roboţel din care iei doar părţile care-ţi convin şi dai la o parte faptul că e şi el om ca toţi oamenii, cu hormoni mici şi obraznici, care nu pricep când e cazul să tropăie şi când nu. Asta-i şi mai bună!

De parcă între femei e exclusă în totalitate atracţia – asta chiar e bună de tot! Ceea ce-mi aminteşte că, în timp ce proştii îmi scoteau vorbe că umblu cu prietenul meu cel mai bun, eu mă mozoleam cu gagică-sa.

Era să uit: mă calcă pe nervi expresia ”suntem DOAR prieteni”, ca şi cum prietenia nici n-ar fi vreo mare scofală. Poate că în capul mironosiţelor nu e, dar în realitate e mai uşor s-o găseşti pe Elodia decât un prieten adevărat.

Nu zic că prietenia cu o femeie nu e total diferită de prietenia cu un bărbat. Chiar e. În timp ce femeile jură cu mâna pe inimă că ”vom fi mereu prietene, oricât de măritate şi de mame am fi”, uitându-şi prietenele în clipa în care se mărită, bărbaţii – da, fiinţele alea pe care nu te poţi baza – nu îţi jură prietenie eternă. Dar, când ai nevoie de ei, sunt acolo, oricât de însuraţi sau de taţi ar fi.

Cutia cu amintiri

Ieri mi-am făcut ordine prin cutia cu vechituri și am găsit câteva lucruri care m-au făcut să zâmbesc.

Clipboardul din adolescență, cu abțipilduri din revista Cool Girl. Eram înnebunită după Ville Vallo, nu că acum n-aș mai fi… Pe atunci aveam un poster cu el pe perete, lângă posterul cu Eminem, după care de asemenea eram topită, nu că acum n-aș fi.

Revista școlii, în care mi s-au publicat patru poezii. Mă rog, o poezie și trei aiureli, dacă e să fiu critică. A fost ideea profei de română, da` nici eu nu m-am opus.

Cele câteva postere rămase. Măi copii, noi eram nevoiți să cumpărăm reviste ca să avem niște amărâte de poze cu artiștii 😀 Nu neapărat cu artiștii care ne plăceau, dar ne mulțumeam cu ce pica.

”Felicitarea” pe care am făcut-o pe calculator pentru mama de ziua ei. Eram începătoare, încă nu descoperisem fonturile și nici nu știam cum să modific culorile, dar pentru mama a contat doar gestul.

Desenul pe care mi l-a făcut prietenul meu din copilărie. Eu eram ”Alina găina”, el era enervantul ăla care îmi punea porecle și făcea mișto de mine că-s grasă. Trebuie să recunosc că avea talent schilodul 😀

Poezia publicată în revista Cool Girl. Revistuța asta avea o pagină dedicată adolescenților pe care-i chinuia talentul, iar mama m-a întrebat într-o zi de ce nu trimit și eu o poezie, ”că pe lângă ce-am citit aici tu ești Eminescu”. Am trimis la mișto poezia asta de care mama făcuse mișto grav la prima lectură, iar în următorul număr al revistei… surprizăăăă! ❤

Coperta volumului meu de poezii :)) Ce visam eu la 17-18 ani…

Creierul meu la 20 de ani :)) Ăsta e rezultatul electroencefalogramei, din care se poate observa că eram calmă de mai aveam puțin și-mi luam câmpii. Iar aici încă eram liniştită…

Carnetele de elev, pe care am să i le dau în cap lui tata cu prima ocazie. Păi cum vine asta, îmi înroșea fundul când luam câte un șapte, dar suitele de 8, 9 și 10 nu le vedea? Rușinicăăăă! Aștept niște scuze – în lei sau în euro, nu contează :))

Diplomele, toate cu medii mari, că io am fost deșteaptă de mică. Acum îmi vine să râd când îmi amintesc cât mă strofocam pentru mediile alea, de parcă ar fi contat, și cât mă mai bătea tata la cap că iar n-am luat premiul întâi. Da` mediile alea mari nu le observa, fiind ocupat să admire copiii altora. Că ăia luau premiul întâi 😀

Cum arată un om fără pasiuni

Mergeam zglobie spre casă și văd trenul oprit în gară. Cum tocmai îmi descărcasem un progrămel cu efecte din alea care mă arată mai frumoasă decât sunt și cum nu mă pot abține să nu mă trag în poză cu trenul de câte ori trec pe lângă el, m-am rezemat de un copac din spațiul verde, am scos telefonul și am purces la treabă. Abia acasă, când mi-am studiat minunățiile de poze, am observat că în fundal se vedea o mutră, să zicem, nu prea fericită.

Nu e prima dată când gagica asta se uită chiorâș la fotoșutingu` meu, pe motiv că…

E trenul ei proprietate personală? Nu, ea doar spală veceurile din tren.

Am intrat cumva cu adidașii plini de noroi după ce terminase ea de dat cu mopul? No way. Nici măcar nu eram LÂNGĂ tren. Între noi era gardul viu, iar copacul de care mă sprijinisem eu artistic nu era, nici el, proprietatea personală a gagicii.

Am deranjat-o cu ceva? Bineînțeles că nu, nici măcar n-am băgat-o în seamă. Teoretic, selfie-urile mele nu o încurcau cu absolut nimic. Practic însă, mi-a băgat privirea asta:

Deci, care-i baiu`? Am și eu niște pasiuni, printre care se numără trenurile și fotografia. Și dacă tot am norocul de a sta la doi pași de gară, nu văd de ce nu aș împleti cele două pasiuni. Unii s-au mirat de țăcăneala mea vizavi de trenuri, alții s-au amuzat, alții m-au întrebat cum de nu m-am săturat până peste cap în zece ani, iar câțiva, la fel de pasionați ca mine, s-au bucurat că avem ceva în comun. C-or mai fi râs niște proști, asta e treaba lor. Dar nimeni, în zece ani, nu s-a uitat urât la mine din cauza asta. În afară de domnișoara.

Pot să pun pariu că, în orice colț al lumii civilizate, toată lumea e liberă să se pozeze cum vrea. La noi nu. ”Ia uite-o și pe asta, ce nebună!” Mai bine să fiu nebună, dar o nebună care se bucură de lucruri mici, cum ar fi o poză cu trenul, decât niște legume. N-am să înțeleg niciodată ce hal de viață au unii, fără pasiuni și cel mai probabil fără bucurii. Un om care are măcar o pasiune nu se uită urât la pasiunile altora, nu-l interesează dacă ăluia îi place să se pozeze cu trenuri, flori, fete sau băieți, filme, basme, cântăreți. În schimb, un om fără pasiuni și fără bucurii în viață arată ca în poza de mai sus.

Alo, sunt eu, Picasso

Telefoanele fixe nu erau mare scofală, cum li se pare acum nostalgicilor de pe Facebook. Nu ştiai cine te sună, trebuia să stai acasă dacă aşteptai vreun apel şi cred că ne amintim cu toţii cât de enervant era când suna telefonul şi, până reuşeam să răspundem, se oprea. Ne întrebam tot restul zilei cine o fi fost şi ce treabă o fi avut cu noi. Asta nu înseamnă că n-aveam parte de întâmplări funny, pe care cu telefonul plimbăreţ nu prea le-am fi avut.

Cum tata era mai obişnuit să repare telefoane decât să le folosească, eu şi mama eram centralistele casei. Cel mai amuzant era când sunau colegii lui tata. Răspundeam eu:

– Săru’ mâna, doamnă, soţul e acasă?

Răspundea mama:

– Bună, păpuşică, tăticu’ e acasă?

De fiecare dată hi hi hi, nu sunt Alinuţa, sunt Cocuţa, sau invers. Boon, într-o zi sună unul din colegi, cunoscut în gaşca de la poştă ca Oacă. ”Bună ziua, sunt Ion G”, că gaşca era formată în proporţie de 60% din Ioni şi trebuia să specifice care din ei era. Bineînţeles, pentru mine era nea Ion, că nu ne trăgeam de şireturi. Las receptorul jos şi-l strig pe tata, care era la doi paşi de mine:

– Tatăăăă, Oacă la telefooon!

Nu m-am mai gândit atunci că o să mă audă şi Oacă, şi vecinii din blocul alăturat. După câteva zile, iar sună sus numitul.

– Alina?

– Da.

– Oacă la telefon! zice el şi începe să râdă, în timp ce mie îmi venea să intru în pământ de ruşine.

Cum telefonul fix nu avea memorie, trebuia să formezi de fiecare dată numărul pe care voiai să-l apelezi. Uneori mai formai o cifră aiurea şi nimereai în altă parte, cum a păţit o prietenă de-a mea.

– Alo, familia Mihai?

Ameţită fiind, formase 7 în loc de 0 şi nimerise la un gagiu pe nume Mihai, care la vremea respectivă îmi era prieten cu beneficii. Ăsta, trezit din somn, zice:

– Da, eu sunt.

Amica mea, crezând că e tata:

– Săru’ mâna, sunt Adelina. Alina e acasă?

Tipul începe să râdă:

– Nu ştiu, încă nu s-a mutat la mine.

Biata fată a dat în bâlbâială. Şi eu aş fi dat dacă m-aş fi trezit spunându-i ”săru’ mâna” vreunuia din cordacii ei. La scurt timp, s-au întâlnit pe stradă. Mihai, presupunând că fata nu era destul de jenată, o strigă:

– Adelinooo, să creşti mare!

Aceeaşi prietenă, aflată într-o mini-vacanţă, cu scutire pe motiv de gripă, că pe motiv de lene nu se dădeau, sună într-o zi când eu, teoretic, eram la şcoală. Practic, eram acasă, bag seamă că luasem virusul de la ea sau ceva.

– Săru’ mâna, tanti Speranţa, sunt Adelina.

Cum eu şi mama semănam la voce, iar pe mine mă ştia la şcoală, n-avea de ce să-şi imagineze că la celălalt capăt al firului e altcineva decât numita Speranţa.

– Bună, zic eu, abia ţinându-mi râsul.

– Ce mai faceţi, bla bla bla, voiam să vă rog dacă puteţi să-mi împrumutaţi x lei.

Teoretic, n-ar fi fost problemă, suma nu era mare, dar cum era s-o chem la uşă să-i dau banii şi să stric distracţia?

– Cred că da, dar să vină Mitică (bărbatu-meu, cum ar veni) să văd dacă a luat salariul, că ştii, am mai avut nişte cheltuieli, bla bla bla…

Îmi muşc limba să nu-i zic ca de obicei ”bine, fată, te pup”, închid telefonul şi izbucnesc într-un râs din ăla sănătos. Imediat apare mama lângă mine:

– Cine era?

– Adelina, tocmai a vorbit cu tine.

Numai hoaţă de identităţi nu mai fusesem :)) Prietena mea n-a aflat nici până în ziua de azi că eu eram la telefon.

După cum ziceam, lumea mai forma aiurea şi nimerea pe unde nici nu se aştepta, aşa că ”Îmi pare rău, e greşeală” era la ordinea zilei. Într-o zi cu soare, am auzit telefonul ţârâind. Răspund. O voce masculină mă întreabă timid:

– Alina, tu eşti?

– Da.

Tipul se recomandă a fi, să zicem, Robert, că nu-mi mai amintesc numele lui.

– Ce bine că ai răspuns, ştii, tot încercam să dau de tine, că ştiu că ne-am certat dar totuşi, eu te iubesc şi bla bla bla.

Eu, fiind specialistă în sedus şi abandonat, m-am gândit că o fi vreunul din hăndrălăii care îşi imaginau că au o relaţie cu mine. Dau un searh pe hardul cunoscut sub denumirea de creier. Nimic, printre victimele mele nu se afla niciun tip cu numele Robert. În timpul ăsta, gagiul îşi făcea mea culpa şi-mi povestea cum s-a purtat el cam urât cu mine, dar că-i pare rău şi că n-o să mai facă, că ca mine nu găseşte şi că a fost un dobitoc că mi-a dat şi o pălmuţă, dar na, era nervos. Hopa, zic, stai că ăsta nu mă caută pe mine. Dacă mi-ar fi dat mie o pălmuţă, nu m-ar fi căutat, din simplul motiv că de la reanimare nu prea poţi să suni.

– Stai aşa, băiatu’, că ai greşit persoana.

– Păi nu eşti Alina?

– Ba da, dar nu sunt Alina aia de care zici.

Îşi cere omul scuze şi, nu ştiu cum, miroase că am potenţial de psiholog şi începe să-mi spună povestea de iubire dintre el şi cealaltă Alina – iubirea fiind unilaterală, că din povestea lui reieşea clar că aia era o scorpie care-l folosise ca să-şi facă fostul gelos. Mă întreabă ce sfat i-aş da, eu îi spun s-o mai dea în poola lui de nebună care pare şi un pic coardă penală, moment în care îndrăgostitu’ se supără şi-mi trânteşte telefonul în nas. Poftim cultură, după ce că am pierdut o oră din viaţă făcând psihoterapie moca, se mai şi ofensează!

Trec câteva luni, timp în care mă iau cu alte cazuri dintr-astea grave şi uit de gagiul ăsta. El însă nu uitase de mine. Ţâââârrrr!

– Alina?

– Da.

– Alina Mihai, nu?

– Da.

– Sunt Robert, mă mai ţii minte?

– Cum dracu’ să nu, câţi roberţi crezi că mi-au trântit telefonul în nas?

Începe să se scuze, că ştii cum e, dragostea e lucru mare care tâmpeşte foarte tare, că era atât de amorezat de tiza mea încât i se scurtcircuitase creierul şi că, după ce fosta lui zeiţă s-a milostivit de el şi a acceptat să stea de vorbă, şi-a dat şi el seama că am avut dreptate.

– Mulţumesc, fată, să ştii că am dat-o în poola mea de nebună şi de panaramă, da’ m-a ajutat faptul că m-am descărcat, că ai fost drăguţă şi m-ai ascultat.

Băi, de ce nu m-a dus capu’ să înfiinţez o linie cu tarif special pentru suferinzii din dragoste, că mă îmbogăţeam!

Dacă mă gândesc mai bine, chiar era distractiv să ai telefon fix, mai ales pentru mine, care eram fiică de reparator de telefoane. Era de la sine înţeles că, dacă mă hotăram să chiulesc, la câţiva metri mai încolo de şcoală era tata cocoţat pe vreun stâlp, după cum era de la sine înţeles că, dacă făceam ceva ce nu-i convenea dirigintei, a doua zi i se strica telefonul. Bineînţeles, era pură coincidenţă că i-o lua fixu’ razna doar când avea ceva plângeri la adresa mea, după cum era pură coincidenţă că, din toată gaşca de la poştă, tata era DE FIECARE DATĂ singurul disponibil. Bănuiesc că diriga îl cerea în mod expres pe cel mai specialist dintre specialişti şi ăsta era ghinionul meu. Câteodată se mai strica telefonul şcolii, din alte motive decât acela că făcusem eu vreo boacănă, şi atunci apărea tata pe coridor, ne salutam, schimbam două vorbe, iar colegele care nu-l cunoşteau se uitau lung după el:

– Băăăi, cine era bunăciunea aia cu care vorbeai?

– Ăăă, un prieten.

– Îmi faci şi mie lipeala cu el?

Acu’ nu că-l laud, nici acum n-arată rău deloc, dar când eram eu la liceu arăta de-nţepeneai, mai ales când zâmbea. Li se scurgeau ochii fufelor după el, ceva de speriat. Mie mi se înmuiau picioarele din reflex când îl vedeam în şcoală, încercând să-mi amintesc ce tâmpenie am făcut de s-a stricat telefonul, că după cum vă ziceam, dacă eram cuminte n-avea nici pe naiba. Hai că era mişto şi atunci!

Nota 10 la pierdutul cu firea

Am fost, obiectiv vorbind, un elev de nota 7. Capul m-ar fi dus de mai mult, cu motivaţia stăteam prost, iar eu, când nu mă simt suficient de motivată, aproape urlu de lene. Dacă ar fi existat însă o materie numită ”pierdut cu firea”, nu doar că aş fi avut 10 pe linie, ci aş fi fost olimpică. Cu greu mi-aş fi găsit rival în şcoala aia. Eram atât de bună la dat în bâlbâială de emoţii, încât aş fi putut să dau şi la facultatea de dat în bâlbâială şi să devin profesoară. Chiar aveam vocaţie 🙂

Ce m-a enervat însă pe mine a fost atitudinea profesorilor care aveau senzaţia că toţi elevii sunt la fel şi că îi motivează aceleaşi lucruri. La mine n-a mers niciodată aia cu ”îţi pun note mai mici ca să te stimulez”. S-o stimulezi pe mă-ta, cucoană, pe mine nu poţi să mă tratezi ca pe o proastă şi să te aştepţi să mă dau peste cap să-ţi demonstrez că nu sunt aşa. Materiile la care aveam mereu note mari erau fix materiile la care eram evaluată corect, fără puncte în minus sau în plus.

La prima oră de biologie din clasa a noua, profa ne-a dat lucrare ca să ne testeze nivelul cunoştinţelor. Really, dude? Chiar ai senzaţia că am ajuns în clasa a noua fără să ştim prin ce respiră omul? Boon, femeia era în primul an de predare, deci s-o lăsăm aşa cum a picat. Ne întreabă nişte chestii învăţate pe vremea dinozaurilor, e ok şi asta. A fost destul de greu, dar m-am descurcat de un 7. Când ne-a adus lucrările, am primit foaia însângerată toată, practic numai numele şi data nu mi le corectase. Nota 5. M-am revoltat toată, dar m-am revoltat acasă, când m-a luat tata cu teoriile lui despre cum singura mea grijă e să învăţ. Eu am ţinut-o pe a mea: făcusem de 7, eram absolut sigură de asta.

Numai că şi profa a ţinut-o tot pe a ei. În căpşorul ei, eram de 5. Say what, bitch? În gimnaziu fusesem de 8 – asta pentru că nu mă strofocasem prea tare, altfel aş fi fost de 9. Îmi plăcuse biologia. Avusesem o profesoară nemaipomenită, care ne explica lecţiile atât de bine încât reţineam totul din clasă, nici nu aveam nevoie să repet acasă. Un elev de nota 8 nu se transformă peste noapte într-unul de 5, vă daţi seama. De aici am intrat într-un cerc vicios: târfa aia nu m-a scos tot liceul din 5, 6 şi 7 (oho, când luam 7 era sărbătoare!), iar eu nu mai aveam niciun chef să învăţ, aşa că nici n-aveam cum să iau note mai mari. Dacă aş fi avut curaj să mă duc la căţeaua aia şi să-i spun că până în clasa a opta am învăţat de drag şi că nu merit să mă desconsidere în halul ăla, lucrurile ar fi stat altfel. Dar n-am avut curaj. M-am pierdut cu firea ca o tolomacă ce sunt.

Ăsta e doar un exemplu, care ilustrează cam cât de proastă pot fi uneori. De pierdut cu firea însă, mă pierdeam la fiecare ascultare. Am stabilit deja că nu eram bâtă, da? Ei bine, când mă ridicam în picioare să spun lecţia sau, mai grav, când trebuia să ies la tablă, eram bâta bâtelor, dacă am fi fost o clasă de retardaţi eu aş fi fost aleasă fără drept de apel regina retardaţilor. Puteam să ştiu lecţia ca pe Tatăl nostru-n podu’ vostru, când aveam de vorbit în faţa oamenilor nu mai ştiam nimic. Dacă n-aş fi avut altceva de spus decât cum mă cheamă, nici asta n-aş fi ştiut. Iar profesorii ori nu făcuseră pedagogie la fabrica de profesori, ori făcuseră cursuri de ”dacă-l vezi pe unul că se cacă pe el de emoţie, să nu te pună sfântu’ să-l ajuţi, arde-l fără milă, fă-l să se simtă prostul proştilor”. Şi fix asta făceau: îmi puneau note mai mici decât ar fi fost normal, ca să mă ”stimuleze”. Păi să nu-i stimulezi anal cu un vibrator gigant pe toţi ăştia care demoralizează copilu’?

Apropo de profa din generală. Într-o zi am dat o lucrare la care nu mai ştiu ce prostii am scris. La sfârşitul următoarei ore, trece pe lângă banca mea şi, fără altă introducere, îmi pune una din întrebările din lucrare. Eu răspund frumos, corect, moment în care ochii profei se măresc cu 20%.

– Deci ştii răspunsul! Păi, dacă îl ştiai, de ce nu ai scris aşa şi în lucrare?

– Ăăă… nu ştiu, cred că nu eram sigură pe răspuns şi m-am pierdut.

Ochii i se măresc cu încă 10%.

– Şi-acum de ce nu te-ai mai pierdut?

În clipa aia, subconştientul meu prinde glas şi recunoaşte:

– Pentru că acum nu îmi puneţi notă!

Vă jur că, dacă i-aş fi făcut o poză în momentul ăla, aş fi putut s-o folosesc ca memă cu ”Say whaaaaat???” Ca prin farmec, 6-le pe care îl luasem iniţial s-a transformat în 8. Asta e marea diferenţă între ”Te tratez ca pe ultima proastă ca să-mi demonstrezi că eşti deşteaptă” şi ”Te tratez ca pe o fiinţă inteligentă pentru că MI-AI DEMONSTRAT că eşti inteligentă”.

Mi-am amintit chestiile astea când am realizat că una din etapele publicării unei cărţi e lansarea – chestia aia cu public, unde scriitorul trebuie să vorbească în faţa cititorilor. Iar ideea asta mă înspăimântă. Prefer să mor nepublicată decât să trebuiască să mă pierd cu firea în faţa oamenilor!

”Dar de unde ştii că acum n-o să fie altfel?”, vor întreba unii care nu pricep că mă cunosc al naibii de bine şi că ştiu despre ce vorbesc. Pentru că mi-am citit cu voce tare, în faţa oglinzii, vreo două poezii şi era cât pe ce să leşin. Dacă nici în faţa reflexiei mele nu pot să mă ţin tare pe poziţie, în faţa lumii chiar n-am nicio şansă!