Ce mi-a mai plăcut pe internet (11)

1. Cum să eviţi să devii tu însuţi un bully

2. Despre reapariţia metodei de racolare Loverboy în Moldova

3. O discuție despre Biblie cu Drax the Destroyer

4. Pe Cetin îl foote grija din nou

5. „Un bulgăre de humă”, primul film românesc despre relații homosexuale

6. Veganii, acești urși panda ai omenirii

7. Clişeul idiot al zilei: Strada e doar a femeilor frumoase

8. Complimentele subtile de după termenul “curvă”

9. Lui Dumitru Fărcaș i se fură acum taragotul printre îngeri

10. Cum e cu simțul umorului

11. Cum să pari un idiot absolut când circuli cu trenul

12. Grammar nazies şi simpli cretini

Reclame

Cortina: ultimul caz al lui Poirot

Dacă primul caz rezolvat de Poirot a fost la Styles, se cuvenea ca ultimul să fie rezolvat tot acolo.

Poirot îl cheamă pe Hastings în locul plin de amintiri care acum era total schimbat – casa doamnei Inglethorp era acum o pensiune întreţinută de doamna Daisy Luttrell împreună cu soţul ei, colonelul Luttrell. Hastings avea patru copii cu Cenuşăreasa lui, care între timp murise, iar una din fetele lui, Judith, femeie de ştiinţă, era la Styles cu şeful ei, doctorul John Franklin, un individ preocupat doar de munca lui.

Nici excentricul Poirot nu mai era ce fusese odată. Era aproape paralizat din cauza artritei, dar creierul lui era la fel de ager. Îi face lui Hastings un rezumat a cinci crime diferite, spunându-i că un singur om, un misterios X, stă în spatele acestor crime şi că X e acum la Styles.

Când colonelul Luttrell o împuşcă din greşeală pe Daisy în timp ce vâna un iepure, Hastings îşi dă seama că e mâna lui X, care o împuşcase fix când colonelul împuşca iepurele. Din fericire, Daisy îşi revine, la fel şi căsnicia lor, care până atunci fusese cam pe butuci. Hastings îl ia în vizor pe Allerton, un individ dubios cu care Judith îşi petrecea cam prea mult timp, iar când află că tipul vrea s-o seducă pe fiică-sa se hotărăşte să-l omoare. Noroc că adoarme înainte să-şi pună planul în aplicare.

După o zi în care îi exasperase pe toţi cu boala ei imaginară, Barbara Franklin, nevasta doctorului, insistă să ia cina cu toţii şi mai târziu începe să se simtă rău – de data asta pe bune. A doua zi de dimineaţă moare şi a treia zi se află că a fost otrăvită. Poirot depune mărturie că a văzut-o pe însăşi Barbara ieşind din laboratorul soţului ei cu o sticluţă în mână, aşa că verdictul e clar: sinucidere.

Stephen Norton, unul din oaspeţii de la Styles, îi spune lui Poirot că a văzut ceva ce ar putea avea legătură cu moartea doamnei Franklin. După ce vorbeşte cu Poirot, Norton e găsit în patul lui, împuşcat fix în mijlocul frunţii. Chestie de simetrie…

Vine momentul cel mai trist al cărţii, acela în care Poirot, care avea inima în piuneze, se pensionează în sfârşit. Definitiv. E înmormântat la Styles, locul plin de amintiri în care bla bla bla, iar la patru luni de la moartea lui vine şi momentul şocant când Hastings primeşte o scrisoare pe care Poirot le-o dăduse avocaţilor lui. În scrisoare, îi mărturiseşte lui Hastings că a venit la Styles hotărât să-l omoare pe X – moment de ”what the fuck, e cumva o glumă, Poirot e criminal???”. Al doilea moment de hai-să-mi-bag-una e când îi spune că X era Stephen Norton, tipul aparent blând şi afectuos, dar plin de complexe, care le inocula tuturor ideea crimei. Chiar şi Hastings fusese la un pas să-l omoare pe Allerton la sugestia lui Norton, dar Poirot îi pusese somnifere în ciocolata caldă. Aproape râde de Hastings că nu s-a prins de chestia cu împuşcătura simetrică.

Îi mai spune că l-a îndepărtat pe George, bătrânul şi credinciosul lui valet, pentru că el ar fi ştiut că, în realitate, nu era chiar aşa neajutorat cum pretindea. Îi spune de asemenea că otrava din cafeaua Barbarei Franklin era destinată soţului ei, de care voia să scape, dar din greşeală căzuse în groapa săpată de ea. Şi-l mai informează că Judith n-are nicio treabă cu Allerton. Practic, Poirot l-a chemat la Styles doar ca să-i arate cât e de prost sau ceva…

Măcar cineva e fericit în toată povestea asta: Judith şi Franklin, care se logodesc şi pleacă împreună în Africa.

 

Fluturi, volumul 2

Primul volum al ”Fluturilor” a fost aşa, de încălzire, abia acum începe acţiunea – care e o simbioză între filmele cu mafioţi, filmele cu proşti şi multă fantezie. Am stabilit de la început că o citesc ca pe o poveste fictivă, dar chiar şi pentru o poveste fictivă e prea de tot.

Aşadar… genul programului: telenovelă.

Povestea începe cu vizita unui nene care o caută pe Irina la Snagov (se hotărâse pentru a 2757859437-a oară să-i dea papucii lui Matei, dar tot prin vila lui îşi făcea veacul). Irina îl cunoscuse pe nenea ăsta când avea ea opt anişori şi tatăl ei o lăsase în grija lui pentru o scurtă perioadă. Şi-a avut ăla o grijă de ea, ceva de speriat: o ţinea nemâncată, o punea la şmotru, o mângâia de se lăsa cu vânătăi, iar când asta mică a găsit un căţeluş abandonat cu care împărţea puţina ei mâncare, bestia i-a dat o sapă-n cap de l-a făcut tochitură. Şi după 14 ani de la fazele astea, individul s-a gândit să o caute fix pe Irina, că se terminaseră oamenii miloşi de pe planetă… Îi toarnă o poveste cum că nepoţelul lui e bolnav, genul de caz la care Irina arunca banii ca maneliştii. Îl dă afară pe individ, dar îi trimite totuşi bani pentru ăla mic.

Ca s-o mai înveselească, Robert o duce în Italia la prietena ei, Luminiţa. Normal că o duce Robert, că Matei nu putea lipsi de la firmă ca să-i facă o bucurie iubitei lui… Se distrează, atât cât se putea în situaţia dată, iar Luminiţa o duce într-un magazin cu rochii de mireasă şi îi cumpără una bucată rochie cu care ea nu avea să o vadă îmbrăcată. Vă daţi seama că Robert era ud tot, Irina se gândea că el e singurul cu care s-ar mărita când i-o veni cheful să se mărite, dar nu se putea pentru că erau proşti amândoi. Chiar şi Luminiţa i-a spus să nu se mai sacrifice atât pentru cine nu merită, dar Irina nu, batman, batman, că ea vrea să-i fie fidelă iubitului ei curvar, egocentric şi posesiv.

Când se întoarce în ţară, se întâlneşte cu Angel, care o cere de nevastă şi îi spune că Matei nu o merită. Ea se enervează, bineînţeles, pentru că adevărul doare – ar fi trebuit să-şi dea seama şi singură, la scurt timp, când află că gagică-său se culcase cu una, Beatrice, care era îndrăgostită de el (altă fraieră). De supărare, se duce la Angel şi petrece cu el vreo două zile platonice, apoi îl roagă s-o ducă înapoi la Snagov. Matei, care îl iubea pe Angel ca sarea-n ochi, se enervează, mai ales că Irina îi trage tipului un mozol aşa, să vadă şi curvarul cum e.

Curvarul, bineînţeles, n-a priceput lecţia, pentru că tot el a făcut pe ofensatul şi a luat-o la palme. Robert a sărit să-i ia apărarea, dar Matei i-a zis una de am rămas tablou vreun sfert de oră: ”Trage-i şi tu o tură şi dimineaţă să nu o mai văd aici! Aaa! şi trece-o în listă! La un loc cu toate târfele!” După cum se poate vedea, o iubea nespus…

După toate astea, fraiera îl iartă, dar pleacă pentru câteva zile la Braşov, să se reculeagă. Îi povesteşte Simonei ce şi cum, iar ea se ia cu mâinile de cap când vede ce prietenă tută are: îi spune că n-ar fi trebuit să-l ierte şi că, dacă tot zice că-l iubeşte pe Robert, să treacă la acţiune (acelaşi lucru i-l spusese şi Luminiţa). Ţi-ai găsit! Fugea Irinuca noastră de mătărângă ca de nu ştiu ce! Îi povesteşte şi prietenului imaginar toate cele şi încep să comunice prin mesaje. Bad idea, pentru că Matei îi găseşte telefonul şi o mai ia o tură la palme, zicând că îl traduce cu ăla. Da, ştiu, şi eu mă mir de unde atâta tupeu!

Sătulă să o tot ia în bot, Irina se hotărăşte să plece în Germania, că ea se ducea la cursuri doar când era rău în şucăr cu ghiolbanul ei. În gară vede o femeie amărâtă, cu un copil invalid, şi îi dă frumoasa sumă de o mie trei sute de dolari, că ea oricum culegea alţii din cozile câinilor care umblau prin Germania. Nu ajunge însă acolo, pentru că apare Robert s-o ducă înapoi la Matei. O iubea şi ăsta la disperare, dacă o tot ducea la ghiolban…

La Matei are parte de o primire călduroasă: îi zice că, dacă mai încearcă să fugă, o să-i însceneze ceva naşpa şi că o să le facă rău şi prietenilor ei (deh, n-o putea ţine lângă el decât cu forţa şi cu ameninţările). Irina are un atac de panică şi ajunge la spital, unde tot Robert o veghează, că pe Matei îl durea la pipotă de ea. Ca şi cum nu era de ajuns, îşi dă seama că e gravidă. Exact asta-i mai lipsea, un copil cu mafiotul!

După ce merg la o petrecere, Matei (care încă nu ştia că va fi tătic) o duce într-o pădure şi o lasă acolo, după ce îi dăduse o palmă care o proiectase în apă. Bineînţeles că o recuperează Robert, umbra ei credincioasă… Când aude Simona ce poznă a mai făcut idiotul, se înfoaie toată şi îi spune că Irina e gravidă, chestie care-l face să se poarte mai frumos cu ea. Atât de frumos încât se duce cu Robert la o vilă de-a lor în Sinaia, la curve ca băieţii… Irina îi surprinde şi face mega-scandal, iar el îşi ia mutra aia de băieţel inocent, că a fost doar o rătăcire, că câr, că mâr…

Când să zică şi ea că îi e mai bine, domnul Horaţiu moare, iar ea, la scurt timp, pierde sarcina. Pleacă de la Snagov, să bocească liniştită, şi chiar părea să iasă soarele pe strada ei când l-a cunoscut pe Alex, cu care n-a mai făcut fasoane şi s-a culcat după a doua întâlnire. Pentru că o cunoscuse prin intermediul unei prostituate, Alex a crezut că şi Irina e de-alea şi i-a trimis un plic cu o mie de dolari. Adică, dacă tot a făcut-o curvă, măcar să fie una de lux! După ce lămuresc situaţia, încep o frumoasă relaţie în care nu se putea să nu intervină Matei şi Robert, care ziceai că sunt super-spioni, ştiau tot timpul unde e şi ce face zâna lor. Matei o duce târâş pe un câmp şi o violează, apoi i-o aduce înapoi lui Alex. Ca-n filmele cu proşti: Irina are o mutră spăşită de ziceai că ea l-a violat pe Matei, iar mafiotul îi spune că el a forţat-o, dar că ei i-a plăcut. Pentru că Alex nu pune botul la faza asta, face Matei ce face şi o duce la vila lui, o droghează, o dezbracă şi îl cheamă pe Alex, ca să îi arate că uite, Irina şi-a tras-o cu el. De data asta, bietul băiat cade în capcană, mai ales că Irina se comporta de parcă ea l-ar fi drogat pe Matei şi ar fi tras de el.

Matei varsă nişte lacrimi de crocodil, că nu ştie ce e cu el, că o iubeşte, că draci să-l pieptene, iar ea, desigur, se întoarce la el. O ia şi pe Simona, să aibă şi ea o bucurie în casa aia, pentru că Robert era cu una, Diana, şi nu mai avea timp de stat după fundul ei. Se întâlneşte pe ascuns cu Alex, aşa, ca prieteni, iar Matei află şi îi angajează un bodyguard, o bunăciune după care Simonei i se scurg ochii. Numai Irina nu vedea ce animal sexos o păzeşte, că n-avea ochi decât pentru bestia de Matei… Logic, sexosul se îndrăgosteşte de Irina, pentru că toţi bărbaţii de pe planetă se îndrăgostesc inevitabil de ea.

Ca de fiecare dată când era scoasă din sărite, Irina începe să se poarte urât. Se duce peste Robert şi Diana în pat, spunându-le cu o voce de copilaş speriat că a visat urât, şi sare de cinci metri în sus că cică s-a speriat de erecţia lui Robert (zise ea de parcă nu s-ar fi înfipt în… mă rog). Dup-aia o apucă bunătatea şi pregăteşte nişte pachete pe care să le împartă în memoria părinţilor lui Robert (care muriseră când avea el 11 ani), apoi îi pregăteşte ditamai petrecerea de ziua lui – petrecere la care Diana anunţă cu fast că e puţin gravidă. După câteva zile în care îl terorizează pe Robert, spune că, vezi doamne, a fost doar o alarmă falsă.

Într-o zi, Irina realizează că nu-l mai iubeşte pe Matei. Amână să-i spună chestia asta, pentru că Luminiţa o anunţă că va veni în ţară şi nu voia s-o supere, că şi-aşa era ultima oară când vedea biata de ea România şi numai de dramele sclifositei n-avea chef. Ca să-i facă o bucurie, îi pregătesc brad de Crăciun, deşi era septembrie, dar ştiau că ea n-o să apuce Crăciunul adevărat şi voiau să-i facă o bucurie. După ce Luminiţa pleacă înapoi, Irina îi spune în sfârşit lui Matei că pleacă. Îi mai spune şi că s-a îndrăgostit de Robert, dar el o crede din părţi şi râde de se prăpădeşte.

Cu ocazia că a scăpat de tiran, fata noastră mai trece şi pe la facultate prin Germania, apoi merge în Italia la Luminiţa, care o trimite într-o excursie la Veneţia, unde ghiciţi pe cine întâlneşte… Exact, pe Robert! Dacă asta nu e telenovelă, eu sunt fată mare! Acum erau amândoi singuri, departe de tot şi toate, n-avea ce să le mai stea în cale. Sau avea, dacă ne gândim despre ce fraieri vorbim… Că cum să-l rănească ea pe Matei, de ziceai că Matei ăsta e Făt-Frumos cu stea în frunte, nu un nebun care mai avea puţin şi-o lega în beci de mult ce-o iubea. Până la urmă, ajung şi la partea aia pe care o aşteptam de un capitol jumate… Păzea, că urmează scene pe lângă care cea mai diabetică telenovelă e de grădiniţă. Ei nu şi-o trag pur şi simplu… nuuuu… ei fac dragoste plângând. PLÂNGÂND, bă, cum să zic eu, Irina măcar era mică şi proas… scuzaţi, netrecută prin viaţă, dar Robert părea ceva mai normal, cum mama lu’ moş Crăciun mai avea ăla erecţie când o vedea pe Irina cu mucii curgându-i în valuri? Ăsta a fost momentul în care am zis: dă-o naibii de treabă, până aici a mai fost cum a mai fost, dar aici e prea de poveste! Ori Irina chiar era atât de proastă, ori chiar atât de proşti îşi crede cititorii încât să le toarne aşa ceva…

A doua zi, Robert o cere de nevastă, spunându-i că e dispus s-o ia de la capăt, fără Matei, fără bani, că o iubeşte de nu mai poate şi alte chestii pe care orice femeie vrea să le audă din gura bărbatului pe care pretinde că-l iubeşte. Dar ea refuză, din prostie, că alt motiv nu văd. Chiar şi Simona îi spune să rămână cu Robert, că s-a sacrificat destul pentru Matei, dar ea nu şi nu, că fidelitate, că onestitate, că draci bălţaţi…

Până la urmă îi spune lui Matei că nu-l mai iubeşte şi că pleacă-n lume, şi se hotărăşte să se mărite cu Robert, ăsta fiind primul moment când dă dovadă de inteligenţă. Îi trece repede, pentru că află, pur întâmplător, cine era ”prietenul imaginar” – Robert, cine altcineva? Îi face un scandal monstru, că se simte manipulată, că ea a avut încredere în el, de parcă ar fi pus-o cineva să aibă încredere într-un personaj pe care nu-l văzuse niciodată şi a cărui voce n-o auzise.

În finalul cărţii, Robert vine în camera ei, dar nu ca s-o împace, ci ca să-i dea o scrisoare pe care Luminiţa i-o lăsase la păstrare pentru ziua în care ea avea să moară. Iar ziua aceea tocmai sosise… Nu bag mâna-n foc pentru veridicitatea scrisorii publicată de Irina, dar scria chestii frumoase, emoţionante, genul de chestii pe care i le-ai scrie unei prietene dacă ai şti că urmează să mori. Doar finalul e din altă poveste: ”Şi nu uita: Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu…”, frază care n-avea ce căuta acolo, pentru că nu se potrivea absolut deloc cu restul scrisorii.

Nu zic că, pe alocuri, nu mi-a plăcut, ba chiar m-au impresionat nişte faze, iar la unele chiar am plâns. Mai mult din cauză că oricum aveam chef şi motive să bocesc, dar totuşi… În linii mari însă, dacă la primul capitol am mai crezut că e o poveste reală, acum nu mă poate convinge nimic că e aşa. Poveştile mele fictive sunt mult mai reale decât povestea asta ”reală”! Nu există bărbat atât de prost încât să nu-şi dea seama că nu mai e iubit şi să insiste aiurea, aşa cum e prezentat Matei. Nu există bărbat heterosexual care să plângă ca o muiere în faţa femeii pe care cică o iubeşte, aşa cum e prezentat Robert. Nu există femeie care să dea cu piciorul sufletului ei pereche pentru un idiot pe care nu-l mai iubeşte, dacă l-o fi iubit vreodată cu adevărat. Nu există nicio situaţie în viaţa de zi cu zi în care oamenii să vorbească fix ca-n cărţi, şi nu există femei care, la 20 de ani, să fie mai mult cerebrale decât îndrăgostite. Nu poţi să spui despre o bestie ca Matei că e atent, iubitor şi un om bun. Cartea asta m-a făcut să exclam la fiecare câteva pagini ”Aşa ceva nu poate fi pe bune!” Şi nu mă convinge nimeni că telenovela asta s-a întâmplat cu adevărat. Singurul personaj real din cartea asta, singurul normal, e Simona. O ador pe fata asta! Restul… personaje fictive într-o poveste fictivă…

Fluturi, volumul 1

Ştiu că a cam trecut moda făcutului mişto de Irina Binder şi cei 537873209 ”fluturi” ai ei, ştiu că geme netul de păreri şi nu mai era nevoie şi de a mea, dar cum stăteam eu şi cugetam (de fapt, mai mult stăteam), mi-am dat seama că n-am citit niciun articol despre acţiunea propriu-zisă, ci doar despre cum cartea asta nu e capodoperă şi nu te învaţă nimic. Aşa că m-am hotărât să citesc ”Fluturi” ca şi cum ar fi prima oară şi n-aş avea nici cea mai vagă idee cine e Irina Binder şi ce scrie în cărţile ei. S-o citesc strict ca pe o poveste de ficţiune, făcând abstracţie de titlul care-mi evocă fix genul de carte pe care n-aş citi-o nici sub ameninţarea cu tortura (gen tăiat pletele sau răpit cărţile cu Poirot).

Deci…

Irina e o puştoaică de 19 ani, blonduţă, cu ochii verzi şi cu ditamai pieptul. Deşi are vârsta care cu greu se poate numi vârstă, lumea o consideră mai deşteaptă decât pe altele de vârsta ei. Are destui bani, deşi n-are vreo ocupaţie – mă rog, cică e studentă cu bursă în Germania, dar pe parcursul cărţii de-abia dă pe acolo.

Într-o seară, se duce la discotecă împreună cu una din prietenele ei, Simona, o zăpăcită şi jumătate. Cum se destrăbălau ele cu un suc, apar două mega-bunăciuni, Matei şi Robert, care erau un fel de feţi frumoşi bogaţi şi săcsi în neştire. Din toată discoteca, Matei o ocheşte fix pe Irina, care nici nu-l bagă în seamă. Simona era udă toată, s-ar fi băgat la un menaje-a-trois cu cei doi, dar Irina îl trata pe Matei de parcă ea ar fi fost prinţesa prinţeselor şi ăla era ultimul sărăntoc.

Matei mi-a lăsat impresia că nu era prea zdravăn la cap: a urmărit-o pe Irina cu merţanul lui ultimul râgâit, mai-mai să facă accident, doar ca s-o îmbrăţişeze pe fiţoasă, şi a dat nişte bani ca să-i afle numărul de telefon în loc să i-l ceară direct. Dar na, când ai bani de te enervează, de ce să deranjezi fata cu întrebări din astea inutile?

De fapt, nici unul dintre ei nu pare să aibă toate ţiglele pe casă. Irina avea un ”prieten imaginar”, care era de fapt o persoană în carne şi oase, care o suna doar ca s-o asculte vorbind, dar el nu vorbea niciodată. Robert, prietenul cel mai bun al lui Matei, practic a brother from another mother, părea să sufere de dublă personalitate: ba o trata cu repulsie, ba se ţinea după ea ca un căţeluş şi îi făcea toate mofturile.

În fine, după ce s-a dat hard to get vreo lună, Irina s-a dus la Matei, la viloiul lui de la Snagov, unde locuia şi Robert. Era deja îndrăgostită lulea de el, el de ea, aşa că n-avea niciun motiv să nu-l viziteze. N-a trecut mult şi s-a îndrăgostit şi de Robert, chestie care era cât se poate de reciprocă, dar s-a abţinut să se bage pe el, că doar avea principii morale solide şi îl iubea pe Matei, care era, citez, ”perfect”, am încheiat citatul. Cred că i-a venit să-şi dea cu principiile în cap când a aflat că bărbatul ei perfect a înşelat-o…

Iar ea l-a iertat – ba că îl iubea şi, când iubeşti, mai acorzi o şansă, ba că nu putea trăi fără fetiţa lui, Cesara (am uitat să spun că Matei era divorţat şi avea o fetiţă, pe care o creştea el), ba că se simţea vinovată că-l iubea şi pe Robert, cu care ar fi rupt patul dacă n-ar fi avut principiile morale de care ziceam. Iar boul, în loc să zică săru’ mâna că-l ierta, era gelos şi posesiv, o îndepărtase de prietenii ei şi n-o lăsa să facă doi paşi singură. Doar pe Robert nu era gelos, deşi pe el chiar ar fi avut motiv să fie.

Bietul Robert era ţinut de papagal, de best friend, deşi era mult mai demn de dragostea Irinei decât idiotul ăla egocentric. Robert ştia tot ce-i place sau nu-i place prinţesei, ştia cum să se poarte cu ea când era obosită, tristă, pe ciclu sau stresată şi îi asculta toate poveştile – nişte poveşti fascinante: despre Rareş, iubitul ei de la 17 ani, care murise într-un accident de maşină, despre tatăl ei, care o crescuse ca pe o lady, despre domnul profesor Horaţiu, care îi era ca un tată. Voia Irina să dea bani la un orfelinat, unui bătrân sau să meargă la dracu-n praznic? Robert sărea în ajutor, spre deosebire de Matei, pe care-l durea în freză de amărâţi sau de confortul psihic al iubitei lui. Nici măcar n-o lăsa să aibă un job. Doar Robert era non-stop la dispoziţia ei, şi a rămas aşa chiar şi după ce s-a cuplat cu Lavinia (pe care oricum o înşela pe toate drumurile).

Într-o zi, a apucat-o strechea să caute prin lucrurile lui Robert şi a găsit un plic de la Luminiţa, prietena ei cea mai bună, care era cu zece ani mai mare şi se măritase în Italia. Tipa îi scria că are leucemie şi că nu mai are mult de trăit… După ce a plâns zdravăn, s-a dus nervoasă peste Robert, care şi-o trăgea cu una, şi l-a făcut albie de porci pentru că i-a ascuns boala Luminiţei. Văzuse şi ea că Luminiţa îl rugase să nu-i spună, dar avea o plăcere deosebită să-l porcăiască din orice motiv. Când am zis că tipul e un papagal, am fost prea blândă.

Între timp, îl cunoaşte pe Angel, amantul Sandrei (prietena cea mai bună a fraţilor Petreuş). Tipul fusese pe felie cu ex-nevasta lui Matei, până să i-o sufle el, drept pentru care se urau de moarte. Angel ăsta, în ciuda numelui, s-a comportat ca un drac: i-a şterpelit inelul de pe deget, ca s-o convingă să se întâlnească. Să mai zic că, până la urmă, Robert i-a recuperat inelul?

Nu ştiu de ce, dar toţi trăgeau la Irina ca ursul de miere, de ziceai că le-a făcut farmece. Până şi petreuşii, care avuseseră femei de nu le mai ştiau numărul, nu fuseseră niciodată îndrăgostiţi până a apărut puştoaica. Şi cred că avea un dar de-i făcea pe toţi să vorbească numa-n dodii, într-un limbaj pe care niciun om real nu l-ar folosi în viaţa de zi cu zi.

Robert se combină cu Alexandra, care era îndrăgostită de el, iar Irina e mega-geloasă. Îi spionează când fac sex şi e răutăcioasă cu biata fată, care era cam prostuţă, ca s-o spun cinstit… Robert îi zice Irinei că a încurcat lucrurile, că de fapt n-o iubeşte, de plânge Irinuca noastră în hohote, numai că, foarte curând, surprinde o conversaţie între Robert şi Cosmin, un prieten de-al lui, căruia îi spunea că o iubeşte pe Irina. Se ştie doar că bărbaţii îşi fac confidenţe şi recunosc că sunt preş la picioarele femeii iubite, cum naiba! Când fata noastră cu principii morale vrea să plece, tocmai ca să nu-şi facă ţăndări principiile (pentru că avea nişte mâncărimi între coapse de abia mai rezista să se ducă la Roby s-o scarpine), fraierul o roagă în genunchi să nu plece şi-i bagă nişte texte cauzatoare de diabet.

Se hotărăşte să plece în Germania, dar nu apucă, pentru că papagalul îi ia toate actele, iar boul i le taie cu foarfeca (inclusiv buletinul şi certificatul de naştere). Ăla era în stare s-o lege, numai ca s-o ţină lângă el! Dar nici ea, după cum am stabilit, n-avea toată ţigla pe casă – începe să facă gălăgie la nişte ore de-alea mici, se duce peste Robert şi Alexandra, întrerupându-le fwtaiul, şi mănâncă slănină cu ceapă în aşternuturile lor preţioase, le găteşte petreuşilor fix mâncărurile care nu le plăceau şi multe alte copilării.

Îşi revin toţi într-o zi, când o apucă pe Irina dorul de ducă şi merg în patru la Plaiul Foii, iar acolo e pace şi armonie, toată lumea e fericită, că se apropie finalul cărţii şi trebuia să fie mişto. E cu regăsirea de sine, cu zâmbete şi iubire, plus nişte aiureli cu Dumnezeu şi o conversaţie a lui Robert cu tatăl mort al Irinei, căruia îi mulţumeşte că a crescut o asemenea prinţesă.

Una peste alta, e o carte captivantă, cu personaje interesante. Cel mai mult îmi place Simona, că e mai crazy aşa, ca mine, Irina e acceptabilă, cu momente în care e adorabilă, papagalul de Robert e simpatic (deşi Irina l-a făcut să pară fătălăul fătălăilor), iar boul de Matei mi se pare bou cam tot timpul, dar are totuşi ceva fascinant. De n-ar fi fost pasajele alea diabetice şi aiurelile spirituale, nu mi-ar fi părut rău de banii daţi pe carte!

De ce îl iubesc pe Poirot

Într-o zi, când eram într-o dispoziţie filozofică, m-am întrebat de unde şi până unde m-a apucat dragostea asta pentru Poirot, dragoste care va rămâne veşnic neîmpărtăşită (vai, ce tragic, puteţi să-mi plângeţi de milă). Oi fi având eu o slăbiciune pentru tipii mai maturi, dar belgianul e de-a dreptul moş şi mai are şi-o mustaţă care m-ar fi călcat pe nervi dacă aş fi fost nevastă-sa. Şi-atunci, de ce mi s-a pus pata pe el?

1. Pentru că e ordonat şi meticulos.

Eu nu sunt aşa obsedată de simetrie ca Poirot şi nu mă ia leşinul când văd un fir de praf, dar pe cuvântul meu că ar fi fost soţul ideal. Nu mi-aş fi făcut griji că-şi aruncă ţoalele pe unde-i vine sau că ar fi devastat tot şifonierul ca să-şi găsească vreo cămaşă pusă frumos la cămăşi şi chiloţii puşi frumos la chiloţi, iar de mâncat ar fi mâncat civilizat, fără să facă mizerie.

  1. Pentru că nu suferă de falsă modestie.

Monsieur Poirot plesneşte de deşteptăciune şi el ştie chestia asta, ceea ce-l face puţin, dar numai puţin, îngâmfat. Ne-am fi potrivit de minune, că nici eu nu dau pe dinafară de modestie.

  1. Pentru că e prieten cu Hastings.

Am ceva puncte comune şi cu prietenul cel mai bun al geniului: am o fire romantică (da, ştiu, vă pufneşte râsul), sunt proastă de sinceră, mă emoţionez uşor şi sar la concluzii ca fata mare la… rochia de mireasă. Poirot ţine foarte mult la Hastings deci, conform regulii de trei simplă, ar fi ţinut şi la mine, dacă nu cumva m-ar fi iubit nebuneşte. Mai puţin când l-aş fi înşelat cu Hastings, dar na, Poirot e moş, Hastings e tânăr, se mai întâmplă şi de-astea…

  1. Pentru că e hard to get.

Pe parcursul a ’jde cărţi, nu s-a lipit nicio femeie de el, deşi a avut de-a face cu nişte mega-bunăciuni. Carevasăzică, se lasă greu… Îmi place asta. That’s my kind of guy!

  1. Pentru că are ochii verzi.

Ah, ochii verzi, marea slăbiciune a vieţii mele…

(emoticon care clipeşte melancolic din gene)

Şi nu în ultimul rând, pentru că e dichisit: mustaţa pieptănată, costum impecabil, pantofi de lac, tot timpul curat, şi toate astea doar pentru el, să se simtă bine în pielea lui, nu să impresioneze vreo fufă. Şi nu a renunţat la cochetărie nici măcar când era cu un picior în groapă. Cum să dea ochii cu madame avec le coasă cu părul alb şi fără mustaţa lui stufoasă?

Am o mulţime de motive să-l iubesc şi unul singur să nu-l plac: e personaj fictiv. Deh, nimeni nu-i perfect…

O retardată genială

Acum vreun an şi ceva, n-am avut de lucru şi mi-am făcut un test IQ. Până atunci, crezusem că testele astea constau din întrebări-capcană, întrebări de logică, întrebări de baraj (de barajul Siriu), întrebări întrebătoare, în orice caz, ceva care să testeze inteligenţa. M-am trezit cu cerculeţe şi pătrăţele pe care trebuia să le aranjez cumva. Are you kidding me? Era vorba să-mi testezi inteligenţa, nu răbdarea şi capacitatea de concentrare! După alte câteva întrebări din astea, mă dureau ochii de cât mă concentrasem. Băi nene, era vorba să-mi testezi inteligenţa, nu să faci mişto de miopia mea! Dup-aia am completat numai la mişto, mama lui de test de inteligenţă, că mi se pare o prostie! Rezultatul final a fost pe undeva pe la 70 de puncte. Altfel spus, a reieşit că sunt retardată. Ca să vezi! După ce m-am oprit din râs, am sunat-o pe mama s-o informez ce proastă a ţinut la uşă.

Mi amor, ţin să te anunţ că sunt retardată!

– Hă? s-a mirat ea, pentru că de obicei îi ziceam cât sunt de genială, a mai genială din neamu’  nostru de geniali. Ce tâmpenie ai făcut?

Îi povestesc cum am vrut eu să-mi demonstrez cât sunt de deşteaptă şi-a reieşit că behăi de proastă. A mai făcut şi mişto de mine, cum c-a fost testul expirat. Doar se ştie că în familia Mihai nu există proşti!

Acum câteva zile, iar n-am avut de lucru şi mi-am mai făcut un test, pe care de data asta aveam de gând să-l iau în serios. Am avut şi noroc să găsesc unul care avea şi întrebări, nu numai figuri geometrice – de fapt, doar vreun sfert din test conţinea tâmpeniile astea, în rest erau o grămadă de întrebări din algebră. Aţi înţeles, da? Matematică, limba aia străină cu care m-am certat toată viaţa mea!

Acum, dacă am zis că fac testul pe bune, m-am ţinut de cuvânt, şi rezultatul a fost… well, cum s-o spun ca să nu pară că mă laud? Ca să zic aşa, a reieşit că nu degeaba mă trag din neamul ăsta de geniali – cel puţin aşa zice testul, că am un IQ de 126. Păi dacă am obţinut un asemenea punctaj la întrebări din matematică, eu nu pot să contest că urlă deşteptăciunea în mine. Aştept cu maxim interes testul care măsoară nivelul de modestie, nu că n-ar fi evident cât de modestă sunt…

Cinci tipuri de femei pe care nu le înţeleg

Câteodată le apucă strechea pe femei şi vociferează că bărbaţii nu le înţeleg, deşi ele sunt aşa uşor de înţeles (la fel de uşor ca matematica, limba chineză şi fizica atomică, toate la un loc). Nu ştiu de ce se miră, pentru că nici eu nu le înţeleg. Bine, rectific, există anumite categorii de femei pe care nu le înţeleg.

1. Mironosiţele care se duc la întâlniri cu batistuţe pe post de fustă şi bustieră pe post de bluză, apoi se plâng că bărbaţii sunt nişte obsedaţi care se gândesc numai la sex. Zău aşa, soro, când tu te îmbraci în uniformă de prostituată şi-ţi verşi juma’ de kil de parfum între ţâţe, la ce-ai vrea să se gândească?

2. Femeile care, imediat după ce fac un copil, încep să mă toace la cap că de ce nu fac şi eu unul. Şi mă toacă atât de tare de zici că urmează să mi-l crească ele. Uite că nu vreau. Nu-i de mine. Alte întrebări?

3. Cucoanele pe care le-au fătat mămicile lor cu ţoale de firme şi le-au botezat în căldarea cu Coco Channel, dar le chiorăie maţele de foame. Asta nu le opreşte să se uite la femeile de rând (sărăntoacele, deh) ca la nişte gândaci. Mulţam fain, scârba e reciprocă!

4. Mimozele care nu pierd nicio ocazie să spună că nu au întâlnit bărbatul care să le merite, că ele sunt prea speciale şi de-aia sunt singure, nu pentru că n-au găsit fraierul care să le suporte ifosele de prinţese.

5. Preţioasele care dau ochii peste cap când aud cuvinte obscene, dar cum beau un pahar le ies obscenităţile pe gură, iar după al doilea pahar le şi intră. Chiar nu le înţeleg pe ”neprihănitele” astea care ”vai, eu n-aş face niciodată aşa ceva”, dar sunt experte în chestiile pe care nu le fac niciodată.

Şi nu pricep în ruptul capului de ce ţin femeile duşmănie ani în şir pentru nişte fleacuri.

În rest, fetelor, sunteţi nişte scumpe şi nişte dulci. Vă pup şi vă iubesc.