Ce nu-mi place la cărţile Agathei Christie

 

Să nu existe discuţii, nu m-am plictisit de Agatha. O iubesc ca la început, dar nu fac parte din categoria ipocriţilor care spun că scriitorul lor preferat e perfect. Plus că tocmai am citit o carte care m-a plictisit teribil, aşa că mi-a venit pofta să dau cu lady Agatha de toţi pereţii, până nu citesc următorul roman şi iar mă blegesc de dragoste.

Deci da, există chestii care nu-mi plac în cărţile ei.

  1. Colecţiile de povestiri (că de la astea m-a apucat strechea).

Pe lângă grămada de romane, există şi-o grămăjoară de colecţii de povestiri. Cele din seria Miss Marple sunt ok, oricum nu mi se pare că baba ar fi prea strălucită nici în romane, dar cu cele din seria Poirot am o mare problemă. Îmi imaginez că, atunci când Agatha scria povestioarele astea, îl ura pe Poirot din străfundul fiinţei ei şi se gândea că fanii belgianului trebuie să se zbată în cele mai crunte chinuri.

Păi bine, Agatho, cum să-l pui pe Poirot, care alege cazuri numai unul şi unul şi care în romanul ”Cei Patru Mari” îi dă cu flit celui mai bogat om din lume, să caute pechinezi dispăruţi şi să mai şi pretindă că-i place asta?

Să nu mai zic că unele poveşti se repetă. Povestea ”Expresul de Plymouth” e reproducerea fidelă a romanului ”Misterul Trenului Albastru”, ”Planurile submarinului” e exact ca ”Incredibilul jaf”, doar că sunt spuse cu alte cuvinte. Ce credeai, Agatho, că nu ne prindem?

2. Unele nume sunt imposibil de pronunţat.

Aş fi preferat ca Agatha să fi fost o tradiţionalistă şi să aleagă nume normale, gen Smith sau Johnson. Nu că n-ar fi şi de-astea, ba chiar se repetă, dar mai sunt şi unele pe care îmi imaginez că le-a scris la beţie sau ghidată de forţe extraterestre. Chiar dacă numele alea ar exista, un om cu toată ţigla pe casă nu le-a folosi decât dacă ar fi ameninţat cu moartea.

3. Miss Marple.

Nu Miss Marple în sine mă enervează. Femeia chiar face chestii, spune lucruri interesante şi are un spirit de observaţie de mă oftic că nu-l am eu. Mă enervează însă că Agatha prea o ţinea pe braţe, în detrimentul lui Poirot. Bine, recunosc, mă enervează că pe Miss Marple, care avea tot felul de boli, a lăsat-o în viaţă, iar pe Poirot, care n-avea nici pe dracu’ în afara răului de mare, l-a omorât. Adică în penultima carte era omul bine mersi şi brusc apare bolnav, cu inima făcută zdrenţe. Zdreanţa naibii ce e Agatha asta…

Iar Miss Marple nu face mare lucru, în afară de a da indicii şi a le mai lumina minţile anchetatorilor, dar la final primeşte toţi laurii, de parcă anchetatorii ăia erau doar de decor.

4. Prea multe personaje.

Uneori sunt chiar prea multe şi total irelevante. Bănuiesc că au fost create ca să mai umple spaţiul sau o fi avut Agatha vreun nepot, vreun prieten, amant sau văr care s-a rugat de ea să-l bage în povestire. Sau avea vreun plan măreţ cu el la început, dar pe parcurs s-a răzgândit. Oricum mă plictiseşte avalanşa asta de personaje care doar încurcă acţiunea preţ de câteva capitole, timp în care aproape uit cine e victima şi pe cine bănuiam, pentru că am uitat să zic, personajele astea foarte rar au legătură cu crima.

5. Motive de-a dreptul prosteşti.

Nu citesc Agatha Christie doar ca să văd cum se mai descurcă Poirot (că ştiu că se descurcă oricum). Vreau să ştiu cine a hăcuit victima şi, mai ales, ce motiv a avut. Şi apare câte un caz din ăsta, cu o crimă comisă la mare artă, iar eu aştept deznodământul cu sufletul la gură. Eh, şi trânteşte Agatha mucii în fasole, dezvăluind un criminal care abia dacă apare prin roman şi care avea un motiv de-mi vine să dau cu cartea de pământ. Un doctor îşi omoară un vechi prieten de teamă că ăsta l-ar fi dat în gât că e însurat. Deci prieten, pe care-l putea ruga frumos, cu orice sumă era nevoie, să-şi ţină gura! O slujnică îşi omoară stăpâna pentru că voia nu ştiu ce tablou. Aia avea multe alte lucruri de valoare, dar nebunei i se pusese pata pe tabloul ăla. O zgâtie de copilă îşi omoară bunicul pentru că ăl bătrân n-o lăsa să se ducă la cursuri de dans din buric. Ştiţi senzaţia aia când aproape ai orgasm şi, brusc, trece pe lângă tine de parcă n-ar exista? Exact aşa mă simt eu când citesc cărţile astea!

6. Romanul ”Cortina”.

Ăla în care moare Poirot. Nenorocita asta de Agatha nu numai că-l ura pe Poirot, dar îi ura şi pe admiratorii belgianului în asemenea hal încât nici măcar nu i-a oferit un sfârşit spectaculos. Deci vorbim de Poirot, care a avut de-a face la viaţa lui cu ăi mai ai dracu’ mafioţi, au trecut bombele pe lângă el, a scăpat de la otrăvire de nu ştiu câte ori şi i s-au fluturat zeci de pistoale pe la nas, deci mă aşteptam ca în romanul ăsta să curgă maţele din el, să-i zboare creierul genial în Belgia lui natală iar corpul să-i fie recompus din imaginaţie, să curgă sângele din el ca la robinet, să-l toace vreun mafiot în bucăţi, chestii din astea sadice. Că doar vorbim de marele şi viteazul Hercule Poirot, nu de vreun terchea berchea. Şi când colo, marele Hercule face infarct în somn! Atât de banal… Cred că Agatha suferea de lipsă gravă de imaginaţie taman când omora singurul personaj fictiv pe care l-am iubit vreodată. Nu că aş fi urât-o mai puţin dacă-l otrăvea sau îl împuşca, dar totuşi am fost cumplit de dezamăgită.

Cu toate astea, o iubesc pe ticăloasa de Agatha. #casăştiţi

Anunțuri

”Crăciunul lui Poirot” pe înţelesul necunoscătorilor

Prima dată când am citit articolul Mirabelei  am văzut roşu în faţa ochilor. Probabil din cauză că scria despre o carte cu coperta roşie. Sau pentru că, din toate cărţile din lume, s-a găsit să strâmbe din nas tocmai la una cu Poirot. Cert e că, după ce am tras aer în piept, am băut o ciocolată caldă şi am fumat ‘şpe ţigări, mi-am dat seama ce nu-mi convenea.

Că n-a dat-o pe spate Agatha Christie, chiar nu e mare scofală. Ştiu foarte bine că nu avem aceleaşi gusturi literare şi probabil nici eu n-aş scrie cine ştie ce ode dacă aş citi, să zicem, ”Harry Potter”. Problema e articolul în sine – e incomplet şi pare superficial. Eu am avantajul de a fi citit cartea (de două ori), dar cineva care n-a citit-o n-ar şti la ce să se aştepte. Articolul e mai puţin despre poveste şi mai mult despre cum n-a impresionat-o pe ea Agatha Christie. Dacă ar fi spus ”e un roman de căcat şi cine-l citeşte mă-sa-i curvă”, tot aş fi fost mai mulţumită decât de ”în toiul scandalului cineva moare”. Cine, mai exact? Moş Crăciun? Motanul familiei? În fiecare roman al Agathei moare cineva, deci n-am aflat nimic, aşa că am să completez eu povestea.

Bătrânul Simeon Lee, un tip putred de bogat, îşi invită toţi copiii la el de Crăciun, inclusiv pe Harry, oaia neagră a familiei, pe care nu prea-l suporta nimeni. Ce-i drept, nici moşul nu era prea iubit, iar copiii şi nurorile au acceptat invitaţia doar pentru a nu fi tăiaţi de la porţia de bani. Aşa cum bănuiau toţi, bătrânul nu-i chemase pentru că ar fi dat-o brusc în sentimentalisme, ci pentru a-şi bate joc de ei. Îi cheamă pe toţi în camera lui şi spune câte ceva de dulce fiecăruia în parte. Puţin mai târziu, e găsit mort, vine inspectorul-şef Sudgen, apoi Poirot, care află relativ repede cine i-a făcut de petrecanie.

Şi-acum, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu cărţile astea, să lămuresc câte ceva…

”E genul de scriere care se citeşte într-o singură seară, îţi menţine în timpul lecturii interesul viu, dar apoi uiţi de acea poveste ca şi cum nu ai fi citit-o niciodată”. Depinde de carte. Eu le recitesc acum în ordine cronologică şi cu mai multă atenţie decât prima dată (da, recunosc, la început le citeam şi eu cam superficial, mă interesa mai mult cine e criminalul decât ce se întâmplă pe parcurs). Câteodată am tendinţa să uit ce am citit dar – în pana mea! – am citit peste 50 de cărţi din serie, e normal să nu mai ştiu ce s-a întâmplat în fiecare. Dar primele două, ”Zece negri mititei” şi ”Crima din Orient Express”, n-am să le uit câte zile oi avea.

”Îmi displac aceste dovezi care apar de cine ştie unde. Scoate Hercule din buzunarul de la spate răspunsuri pe care cititorul nu avea de unde să le ştie şi rezolvă cazul în timp ce tu citeşti nedumerit.” Chiar aşa să fie? Simeon Lee a spus că e dezamăgit de fiii lui şi că speră că i s-au născut fii mai buni, chiar dacă sunt nelegitimi. Asta a fost prima. Când i-au descoperit cadavrul, nora lui a citat din Shakespeare: ”Dar cine-ar fi crezut ca bătrânul să aibă atâta sânge într-însul?”, chestie de care se tot leagă Poirot (că sigur semnifică ceva, pentru că un bătrân atât de firav nu putea avea atâta sânge). Asta a fost a doua. Inspectorul-şef Sudgen, sosit la locul crimei, îi spune lui Poirot că bătrânul l-a chemat la el de două ori într-o zi, iar lui Poirot chestia asta i se pare suspectă (sincer, mie tipul mi s-a părut dubios din prima clipă). Asta a fost a treia. Bătrânul majordom îi tot încurcă între ei pe Harry şi pe inspector, şi crede că are probleme cu vederea. Asta a fost a patra. Poirot îşi cumpără o mustaţă falsă DUPĂ ce studiază tabloul bătrânului Lee şi DUPĂ ce reaminteşte replica mortului, că speră că i s-au născut pe undeva fii mai buni decât ăia legitimi. Cine nu avea mustaţă dintre fiii lui Simeon Lee? Asta a fost a cincea. Sunt suficiente dovezile astea apărute pe parcurs sau le-a scos Poirot din buzunarul de la spate? :))

O mică precizare pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu agathele şi poiroţii: în fiecare carte, Poirot oferă tot timpul indicii. Tot timpul! Nimeni nu se prinde, nici partenerii lui, nici cititorul, iar la sfârşit, când oferă rezolvarea cazului (aia e partea mea preferată), rămâi trăsnit, pentru că nu înţelegi de unde le-a scos. De fapt, el nu le scoate, ci doar pune cap la cap indiciile pe care toată lumea le are sub nas de la bun început.

Nu sunt fană a genului poliţist. Până la Agatha Christie, n-am citit astfel de cărţi şi probabil nu voi citi nici după ce voi termina seria. Şi poţi spune orice despre Agatha, dar te asigur că e mai profundă decât crezi şi decât credeam eu la început. Despre asta însă, în alt episod 😀

Filmul sau cartea?

Nu-mi place să văd ecranizarea unei cărţi pe care am citit-o. Filmele sunt pentru cei care nu citesc. Un cititor serios îşi face deja filmu-n cap, nu mai are nevoie de altele.

Anul trecut am făcut totuşi o excepţie, iar ecranizarea m-a dezamăgit. Dacă n-aş fi citit cartea înainte, aş fi zis că filmul e mişto, dar aşa… nu prea a fost. Duminică am făcut a doua excepţie, după ce am citit (pentru a treia oară) ”Crima din Orient Express”, cea mai cunoscută carte a Agathei Christie. M-a apucat strechea să-l văd pe Poirot, că nu-l vedeam destul în ramă, pe ecranul telefonului şi-n folderul destul de stufos cu pozele lui. Şi dacă până acum eram de părere că ecranizarea unei cărţi e inutilă, acum cred că ar trebui să fie interzisă.

Filmul ăsta mi-a dat impresia că regizorul a fost forţat să facă treaba asta, după ce a citit cartea sub ameninţarea armei, şi şi-a spus: bag una bucată Jaqueline Bisset pentru domni şi una bucată Sean Connery pentru doamne (adică… Doamne, ce bucată!) şi n-o să se prindă nimeni că e un film de toată jena.

Pentru cei care habar n-au ce se întâmplă-n cartea asta (daţi-vă unfriend singuri): Poirot, iubirea vieţii mele, călătoreşte cu Orient Express (tren de lux, că doar e om cu pretenţii), împreună cu alte 12 persoane. Cum stătea el liniştit la masă, îl acostează unul care-i zice că e putred de bogat şi că a fost ameninţat cu moartea. Individul, care se recomandă Ratchett, îi oferă o sumă greu de refuzat, pe care totuşi Poirot o refuză. Şi-acum vine partea care-mi place mie în carte: Ratchett îl întreabă motivul refuzului, iar Poirot îi răspunde: ”Nu-mi place mutra dumneavoastră!” Ei bine, chestia asta nu apare în film.

Dar să vă spun de Poirot. Agatha l-a descris ca fiind un omuleţ cu capul în formă de ou, cu ochii verzi, dichisit şi cu o mustaţă care atrage privirile tuturor. Actorul nu seamănă deloc cu descrierea din cărţi. Cred că regizorul nu-l suferea pe Poirot şi de-aia a ales unul cu mutră de prost, nici scund, nici cine ştie ce dandy, cu o mustaţă ordinară şi urât cu spume.

Booon, a doua zi Ratchett e găsit mort, înjunghiat cu simţ de răspundere – de 12 ori. Poirot găseşte o bucăţică de hârtie pe care scria numele Daisy Armstrong, o fetiţă care fusese răpită şi ucisă în urmă cu cinci ani. Cazul e prezentat chiar la începutul filmului: după moartea micuţei, mama ei naşte prematur un copil mort, moare şi ea la naştere, tatăl se împuşcă, iar o servitoare bănuită pe nedrept că a fost complice la crimă se aruncă pe geam. Din asta, Poirot deduce că Ratchett era de fapt Casetti, şeful bandei răpitorilor.

Îi ia la întrebări pe toţi, da’ unu’ nu ştia cine fusese mortul! Nişte îngeraşi care n-aveau nici cea mai mică legătură cu familia Armstrong – doar că, în film, de câte ori vorbeau cu Poirot, toţi aveau nişte mutre suspecte şi erau speriaţi. Li se citea vinovăţia pe faţă, ceea ce n-ar fi trebuit, că doar erau îngeraşi, nu?

Vine partea care-mi place, cu batista cu iniţiala H găsită de Poirot. Ia la puricat toate cucoanele care aveau iniţiala asta: pe doamna Hubbard, care în carte vorbea tot timpul despre fiica ei iar în film l-a înlocuit cu cel de-al doilea soţ, pe Hildegarde, camerista prinţesei Dragomiroff (Dragomirov în film) şi pe contesa Helena Andrenyi.

Apropo de prinţesă, după cum e descrisă în carte pare ok, dar în film e urâtă cu crengi şi are o mutră atât de enervantă încât de vreo două ori am simţit impulsul de a pocni monitorul.

În carte, însăşi prinţesa Muma-Pădurii îi spune lui Poirot că batista îi aparţine, că o cheamă Natalia, iar N în alfabetul rusesc se scrie H. În film, Poirot o întreabă pe cameristă care e numele de botez al hidoasei, ea i-l spune şi el trage singur concluzia.

În film, Poirot ”îşi aminteşte” că prinţesa era naşa doamnei Armstrong, mama fetiţei ucise. În carte, prinţesa îl informează de chestia asta. În rest e cam la fel: madam Dragomiroff spune că e prietenă cu Linda Arden (Harden în film), o actriţă celebră, mama doamnei Armstrong, că actriţa atât de celebră încât Poirot n-o recunoaşte deşi o are în faţa ochilor e imobilizată la pat, că mai are o fată de care nu mai ştie nimic, decât că s-a măritat cu un englez. Care în film îşi schimbă cetăţenia şi devine turc. La toate întrebările lui Poirot răspunde în sictir – în carte e mult mai cooperantă.

Doamna Hubbard găseşte arma crimei în camera ei şi dă în benga de frică. Asta în carte, pentru că în film flutură cuţitul plin de sânge în faţa tuturor, părând chiar încântată că ucigaşul l-a ascuns fix în camera ei.

După ce-i ia pe toţi la puricat, Poirot descoperă că fiecare din ei a lucrat sau a avut legături cu familia Armstrong. Şi vine momentul meu preferat, acela în care îi strânge pe toţi, le spune cum s-au petrecut lucrurile şi dezvăluie numele criminalului – în cazul ăsta, al criminalilor, că sunt 12. Bla bla bla, contesa Andrenyi e sora mai mică a doamnei Armstrong, iar doamna Hubbard (care în carte e proastă şi în film e enervantă) e de fapt Linda Arden, marea actriţă. Madame Arden s-a hotărât să-i facă de petrecanie lui Casetti şi s-a gândit că ar fi mişto să fie 12, ca un fel de juriu care-l judecă şi pedepseşte. Unul îl droghează, apoi vine fiecare şi-l înjunghie – şi asta a fost singura parte cu adevărat frumoasă a filmului, că au transpus într-un mare fel scena, care în carte nu m-a îngrozit chiar atât de tare. Altă nepotrivire: Linda Arden cere să fie doar ea judecată pentru crimă, dar în film se face că plouă.

Deci: neconcordanţe care nici măcar nu-şi au rostul, pasaje mişto din carte care în film lipsesc, un Poirot urât şi cu mutră de prost, zero momente în care i se citeşte genialitatea pe faţă (momente care în cărţi apar cam la fiecare capitol), detalii care n-au nici cea mai mică relevanţă şi care nu apar în carte, replici geniale spuse pe tonul cel mai plictisitor cu putinţă. Păcat de munca Agathei, că ăştia cu ecranizarea şi-au bătut joc de ea. Şi aş fi preferat ca măcar cuvintele madame şi monsieur, pe care Poirot le foloseşte foarte des, să fie scrise în franceză. Măcar aşa să fi semănat cât de cât cu Poirot din carte.

 

Nu e glumă, da’ e bună!

Ieri am auzit cea mai tare glumă din ultima vreme. Discutam cu cineva şi nu mai ştiu cum am ajuns să vorbim de cărţile Agathei Christie – probabil m-am dat rotundă că la mine a venit Moş Nicolae în avans şi mi-a adus autobiografia mai sus menţionatei. Partenera mea de conversaţie mi-a spus că a citit şi ea câteva cărţi de-ale Agathei, eu am zis că tot câteva, doar vreo 55, şi-atunci a spus cea mai amuzantă chestie pe care o poate auzi un cititor: ”Tu cumperi TOATE cărţile?” Le cumpăr, ce să fac, dacă la pufuleţi cu surprize nu le găsesc…

Da, ştiu, cititul e un sport cam costisitor. Până acum, cărţile Agathei (şi vorbesc strict de romane, nu de jurnal sau autobiografie) m-au costat 854 de lei. Dacă n-ar fi avut reduceri sau dacă le-aş fi găsit pe toate, suma ar fi fost mult mai mare, dar tot aş fi considerat că merită. Vorbim totuşi de cea mai vândută scriitoare, cu 80 de romane la activ, traduse în vreo sută de limbi, nu de vreo nulitate. Eu, una, mă simt norocoasă că am aflat de existenţa ei şi că am ocazia să-i citesc cărţile – cel puţin, o mare parte din ele, iar preţul cărţilor e apă de ploaie comparativ cu valorea lor sentimentală.

Da, ştiu, sunt totuşi nişte bani. Aşa cum nişte bani costă şi pusul unghiilor cu gel, şi hainele sau cosmeticele, că am întâlnit femei care nu-şi permit o carte, dar îşi iau numai ţoale de firmă. Tot nişte bani costă şi pensatul sau epilatul la profesionişti, şi maldărele de cosmetice care expiră până să fie folosite, şi în general cam totul costă pe lumea asta.

Aşa e, de ce să dai banii pe o carte când poţi s-o împrumuţi? Asta merge când ai de unde să împrumuţi şi când nu te pasionează prea tare cititul. Dar când e vorba de scriitoarea preferată, nu te mulţumeşti să împrumuţi o carte şi-apoi să te desparţi de ea. Dar ce vorbesc aici, că mai uşor găseşti cocaină la supermarket decât cărţile Agathei în făcătura asta de oraş. Acum, să fiu sinceră, nici eu n-aş împrumuta vreo carte din colecţie, deci nu pot să am pretenţii…

Aşadar, sunt o nebună care dă banii pe cărţi. Ce să mai zic, Agatha e o scumpă… şi chiar face toţi banii!

Te urăsc cu toată dragostea mea, Agatha Christie!

Anul trecut, prin august, am descoperit-o pe Agatha Christie. Până atunci, auzisem vag numele ăsta şi nu aveam nici cea mai mică idee ce a scris. Mi-am imaginat (nu ştiu de ce) că e un fel de Sandra Brown. Auzisem în treacăt de ”Crima din Orient Express” – filmul, nu cartea -, dar mă interesează filmele vechi la fel de tare cum interesesează pe cineva ce scriu eu aici. Anul trecut însă intrasem în priză, aş fi citit orice – bine că mi-a trecut, că mai aveam puţin şi mă apucam să citesc cărţi de bucate :))

Am citit prima carte. Titlul mi s-a părut cel puţin caraghios: Zece negri mititei. Suna a carte pentru copii. Pentru cei care nu ştiu, e povestea a zece oameni care ajung pe o insulă, invitaţi de un personaj misterios. Rând pe rând, fiecare din ei este ucis – mda, nu e o poveste pentru copii, e de speriat copiii.

Am continuat cu ”Crima din Orient Express”. După ce am închis cartea, mi-am spus că Agatha Christie e foarte, foarte tare, she rocks, ca să zic aşa, şi că vreau să citesc TOATE romanele poliţiste pe care le-a scris. Am intrat pe wikipedia să văd ce a mai scris. O nimica toată, doar 80 de romane şi povestiri scurte… Cei care mă cunosc probabil se gândesc că am renunţat imediat la ideea asta – ei bine, de data asta nu! Până acum, am citit 29 dintre cărţile ei.

Ce vreau eu să spun este că, deşi ador cărţile Agathei, ieri am început s-o urăsc pe autoare. Tot de la wikipedia mi s-a tras…

În romanele ei, există două personaje care fac şi desfac, rezolvă toate crimele, în fine, sunt un fel de şerloci holmşi: Miss Marple şi Hercule Poirot.

Miss Marple e un personaj inspirat de bunica autoarei şi e prezentată ca o domnişoară bătrână dintr-un sătuc liniştit. Bătrâna ajunge de fiecare dată în miezul unei crime şi de fiecare dată e singura care ghiceşte cine e criminalul. De cele mai multe ori stă în fotoliu şi tricotează, toţi cei din jur se agită să afle cine-i capul răutăţilor, iar ea îl dibuieşte în timp ce scapă un ochi sau i se deşiră ghemul. Tare baba, nu?

Hercule Poirot este un detectiv belgian ieşit la pensie care, ca şi Miss Marple, îşi bagă nasul în toate crimele – cu cât mai încâlcite, cu atât mai mişto pentru el. De obicei lucrează cu câte un inspector care pare căzut din lună: adună probe şi nu ştie cum să le interpreteze, trage concluzii pripite… chestii din astea. Poirot se prinde foarte repede cine-i criminalul şi până la final îi tot dă partenerului indicii pe care tăntălăul nu le pricepe, iar la sfârşit… să-ţi dai palme, nu alta: răspunsul e atât de simplu încât nu te mai gândeşti că inspectorul era incompetent, ci îţi spui că tu eşti prostul proştilor, dacă nu ai înţeles ceva ce era la mintea cocoşului. Ce mai, Poirot e dat naibii.

Cred că v-aţi prins deja că îl prefer pe Poirot. Până ieri, am crezut că şi Agatha avea o oarecare afinitate pentru el, altfel nu l-ar fi făcut atât de simpatic. Şi-am citit pe wikipedia una de mi-a stat mintea-n loc: autoarea a declarat că, într-un final, Poirot i-a devenit nesuferit şi că o prefera pe Miss Marple. Asta n-ar fi fost nimic, dar l-a omorât pe Poirot! Naiba să te ia, Agatha! Ştiu că te-a luat, dar să te mai ia o dată!

Bineînţeles, cartea aia va fi ultima din serie pe care o voi citi. Tre’ să îmi pregătesc şerveţelele, batistele, să iau nişte calmante, că nu-i uşor să asişti la uciderea personajului tău preferat. Apoi… hmm… n-am scris în viaţa mea chestii din astea poliţiste, dar cred că atunci voi scrie o poveste în stilul Agathei Christie, şi-o voi ucide pe Miss Marple. Mă hotărăsc eu în ce mod. Păi de ce să moară doar Poirot?

Draga mea Agatha, cu toată dragostea îţi spun: mai du-te, încă o dată, la naiba :))

Notă: am scris chestia asta în mai 2016, dar tot îmi vine s-o drăcui pe Agatha (cu toată dragostea, evident) de fiecare dată când îmi amintesc că l-a omorât pe Poirot 😀

Mon ami Poirot

După ce am citit articolul Mirabelei despre personajele feminine cu care s-ar împrieteni, am căzut serios pe gânduri. Am răscolit adânc în străfundurile creierului, de mi-am trezit din comă şi ultimul neuron, dar n-am găsit nici măcar o duduie fictivă cu care m-aş vedea povestind la o cafea bere cu lămâie. Ce-i drept, eu nici n-am citit cărţile pe care le-a citit Mirabela, şi e şi mai drept că mă împrietenesc cam greu cu femeile. Şi-n toată literatura există un singur personaj care îmi e atât de drag încât aş vrea să existe în realitate, şi dacă nu se poate altfel l-aş naşte eu.

Cine mă cunoaşte măcar de două-trei luni ştie că am o slăbiciune pentru Hercule Poirot, detectivul creat de Agatha Christie (pentru care, de asemenea, am o slăbiciune). Am zis ”slăbiciune”? Am vrut de fapt să spun că sunt fascinată de el, sunt cea mai mare admiratoare a lui, vreau să mă reîncarnez în Hercule Poirot! La naiba, hai s-o spun pe-a dreaptă, cu riscul c-o să citească şi iuby, sunt îndrăgostită până peste urechi de Poirot, chit că e personaj fictiv şi mai e şi-oleacă mort. Ce-are a face, dragostea nu ţine cont de astfel de fleacuri :))

Iniţial m-am gândit că ar fi mişto să am un tată ca el, dar e cam bătrân pentru asta. În plus, Poirot n-a fost niciodată căsătorit, iar eu nu m-aş fi simţit prea confortabil în postura de copil din flori. Nici ca soţ n-ar fi fost prea potrivit, deşi unul obsedat de ordine ar fi fost fix ce-mi trebuia, cu condiţia să nu se considere ăl mai tare din parcare cum se considera el (şi pe bună dreptate). Dar, dacă Poirot ar exista, ar fi prietenul meu cel mai bun. Din mai multe motive.

În primul rând, pentru că vorbeşte franceza. Pentru mine, asta  e cea mai melodioasă şi mai romantică limbă din câte am auzit. Nici n-ar mai conta ce ar spune, toate cuvintele mi s-ar părea dulci ieşind de sub mustaţa lui.

În al doilea rând, pentru că e foarte deştept. Dacă tot face atâta caz de micile lui celule cenuşii, cred că m-ar putea ajuta să le dezvolt şi eu pe ale mele.

În al treilea rând, pentru că e genul de om care ştie să pună o întrebare fără să te facă să te simţi prost (exceptând criminalii). E mai tare ca un psiholog, parol! Şi ştie să poarte o conversaţie plăcută, fără să se bage-n sufletul omului ca musca-n dosul calului.

Ca să nu mai spun că, deşi ştie cât de cool e şi nu se sfieşte s-o spună cu voce tare, nu-i cade coroana dacă recunoaşte meritele altora… şi asta fără a fi linguşitor sau fals. Nu-i e teamă să recunoască atunci când greşeşte, deşi asta se întâmplă extrem de rar – spre deosebire de alţii, care greşesc des dar nu recunosc nici de-ai naibii. Orice asemănare cu mine este pur întâmplătoare.

Ah, Poirot, de ce nu eşti tu real şi cu vreo 30 de ani mai tânăr, că răscoleam toată Anglia ca să te găsesc…

Agatha la şcoală

Primul impuls când am văzut că una din cărţile Agathei Christie e recomandată în programa şcolară a fost să ţopăi de parcă m-aş întoarce mâine la şcoală şi aş da bacul din cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor, care întâmplător e scriitoarea mea preferată. Doar că eu m-am bucurat cu mintea de acum, de la treizeci-şi-treaba-mea, şi de-aia mi s-a părut cool. Dar nu e, ba din contră. E probabil cel mai mare deserviciu care i s-ar putea face Agathei Mary Clarissa Christie, cum e trecută în certificatul de deces.

Dacă e în programa şcolară, e lectură obligatorie, iar lecturile obligatorii sunt citite doar în două moduri: în silă sau deloc. Deci, oricât de mişto ar fi cartea, n-o să fie apreciată la adevărata valoare, pentru că e obligatorie. N-am întâlnit elev care să citească de drag ceva ce i-a fost îndesat pe gât. Şi-or să iasă copiii din şcoală cu aceeaşi aversiune faţă de Agatha pe care o au faţă de toţi ceilalţi scriitori din care au dat teză.

Eu am început s-o citesc la 30 de ani, aşa că nu mi-a fost greu să dau gata 53 de cărţi. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce-or să treacă ăştia mici, când or să strice profii bunătate de carte căutând simbolistici verzi pe pereţi şi făcându-i o caracterizare lui Poirot de-o să facă Agatha Christie breakdance în sicriu sau pe unde i-or fi depozitate ciolanele. Eu pot să scriu că Hercule Poirot era un detectiv belgian care a rezolvat mai multe cazuri după ce a ieşit la pensie decât înainte sau că era dat naibii moşu’, dar la şcoală se va vorbi într-un hal de nici eu, cât sunt de fană, n-aş mai citi în viaţa mea vreo carte de-a Agathei.

Ce-i drept, Cortina e singura carte pe care evit să o citesc, pentru că în asta moare Poirot şi n-am chef să bocesc acum. Plus că e prea cald pentru haine de doliu. Şi tocmai asta le e recomandată copiilor. Pe bune? Nu e de ajuns că orice carte a Agathei e din oficiu plină de crime, era nevoie să fie fix aia în care e ucis detectivul?

În cele câteva minute cât m-am bucurat, mi s-a şters memoria, altfel mi-aş fi amintit că manualele de română sunt oricum pline de morţi, deci schimbarea n-ar fi prea mare. Doar că, în locul baltagului tradiţional, ar fi orice-i-a pus-capăt-vieţii-detectivului-meu-preferat, că nici măcar nu vreau să ştiu. Dar eu pot să stau cu cartea în sertar, nedeschisă, cât vreau. Copiii, săracii, nu prea vor avea posibilitatea să facă nazuri.

Mă întreb totuşi de ce a fost aleasă cartea asta şi nu alta. Evident, ăştia care fac programa aleg în funcţie de câţi morţi încap într-un roman. În cazul ăsta, ar fi fost bună Zece negri mititei. Nouă morţi, suspans cât încape şi nici dracu’ nu s-ar prinde cine-i criminalul. Şi la cât de mişto e scrisă, ar exista o mică şansă ca elevilor să le placă.

De fapt, de ce-o plâng atât pe ticăloasa de Agatha? S-o urască cine vrea, că şi eu o urăsc pentru că l-a omorât pe Poirot.

Atât. Pentru toate celelalte însă, o iubesc la nebunie!