Cortina: ultimul caz al lui Poirot

Dacă primul caz rezolvat de Poirot a fost la Styles, se cuvenea ca ultimul să fie rezolvat tot acolo.

Poirot îl cheamă pe Hastings în locul plin de amintiri care acum era total schimbat – casa doamnei Inglethorp era acum o pensiune întreţinută de doamna Daisy Luttrell împreună cu soţul ei, colonelul Luttrell. Hastings avea patru copii cu Cenuşăreasa lui, care între timp murise, iar una din fetele lui, Judith, femeie de ştiinţă, era la Styles cu şeful ei, doctorul John Franklin, un individ preocupat doar de munca lui.

Nici excentricul Poirot nu mai era ce fusese odată. Era aproape paralizat din cauza artritei, dar creierul lui era la fel de ager. Îi face lui Hastings un rezumat a cinci crime diferite, spunându-i că un singur om, un misterios X, stă în spatele acestor crime şi că X e acum la Styles.

Când colonelul Luttrell o împuşcă din greşeală pe Daisy în timp ce vâna un iepure, Hastings îşi dă seama că e mâna lui X, care o împuşcase fix când colonelul împuşca iepurele. Din fericire, Daisy îşi revine, la fel şi căsnicia lor, care până atunci fusese cam pe butuci. Hastings îl ia în vizor pe Allerton, un individ dubios cu care Judith îşi petrecea cam prea mult timp, iar când află că tipul vrea s-o seducă pe fiică-sa se hotărăşte să-l omoare. Noroc că adoarme înainte să-şi pună planul în aplicare.

După o zi în care îi exasperase pe toţi cu boala ei imaginară, Barbara Franklin, nevasta doctorului, insistă să ia cina cu toţii şi mai târziu începe să se simtă rău – de data asta pe bune. A doua zi de dimineaţă moare şi a treia zi se află că a fost otrăvită. Poirot depune mărturie că a văzut-o pe însăşi Barbara ieşind din laboratorul soţului ei cu o sticluţă în mână, aşa că verdictul e clar: sinucidere.

Stephen Norton, unul din oaspeţii de la Styles, îi spune lui Poirot că a văzut ceva ce ar putea avea legătură cu moartea doamnei Franklin. După ce vorbeşte cu Poirot, Norton e găsit în patul lui, împuşcat fix în mijlocul frunţii. Chestie de simetrie…

Vine momentul cel mai trist al cărţii, acela în care Poirot, care avea inima în piuneze, se pensionează în sfârşit. Definitiv. E înmormântat la Styles, locul plin de amintiri în care bla bla bla, iar la patru luni de la moartea lui vine şi momentul şocant când Hastings primeşte o scrisoare pe care Poirot le-o dăduse avocaţilor lui. În scrisoare, îi mărturiseşte lui Hastings că a venit la Styles hotărât să-l omoare pe X – moment de ”what the fuck, e cumva o glumă, Poirot e criminal???”. Al doilea moment de hai-să-mi-bag-una e când îi spune că X era Stephen Norton, tipul aparent blând şi afectuos, dar plin de complexe, care le inocula tuturor ideea crimei. Chiar şi Hastings fusese la un pas să-l omoare pe Allerton la sugestia lui Norton, dar Poirot îi pusese somnifere în ciocolata caldă. Aproape râde de Hastings că nu s-a prins de chestia cu împuşcătura simetrică.

Îi mai spune că l-a îndepărtat pe George, bătrânul şi credinciosul lui valet, pentru că el ar fi ştiut că, în realitate, nu era chiar aşa neajutorat cum pretindea. Îi spune de asemenea că otrava din cafeaua Barbarei Franklin era destinată soţului ei, de care voia să scape, dar din greşeală căzuse în groapa săpată de ea. Şi-l mai informează că Judith n-are nicio treabă cu Allerton. Practic, Poirot l-a chemat la Styles doar ca să-i arate cât e de prost sau ceva…

Măcar cineva e fericit în toată povestea asta: Judith şi Franklin, care se logodesc şi pleacă împreună în Africa.

 

Reclame

De ce îl iubesc pe Poirot

Într-o zi, când eram într-o dispoziţie filozofică, m-am întrebat de unde şi până unde m-a apucat dragostea asta pentru Poirot, dragoste care va rămâne veşnic neîmpărtăşită (vai, ce tragic, puteţi să-mi plângeţi de milă). Oi fi având eu o slăbiciune pentru tipii mai maturi, dar belgianul e de-a dreptul moş şi mai are şi-o mustaţă care m-ar fi călcat pe nervi dacă aş fi fost nevastă-sa. Şi-atunci, de ce mi s-a pus pata pe el?

1. Pentru că e ordonat şi meticulos.

Eu nu sunt aşa obsedată de simetrie ca Poirot şi nu mă ia leşinul când văd un fir de praf, dar pe cuvântul meu că ar fi fost soţul ideal. Nu mi-aş fi făcut griji că-şi aruncă ţoalele pe unde-i vine sau că ar fi devastat tot şifonierul ca să-şi găsească vreo cămaşă pusă frumos la cămăşi şi chiloţii puşi frumos la chiloţi, iar de mâncat ar fi mâncat civilizat, fără să facă mizerie.

  1. Pentru că nu suferă de falsă modestie.

Monsieur Poirot plesneşte de deşteptăciune şi el ştie chestia asta, ceea ce-l face puţin, dar numai puţin, îngâmfat. Ne-am fi potrivit de minune, că nici eu nu dau pe dinafară de modestie.

  1. Pentru că e prieten cu Hastings.

Am ceva puncte comune şi cu prietenul cel mai bun al geniului: am o fire romantică (da, ştiu, vă pufneşte râsul), sunt proastă de sinceră, mă emoţionez uşor şi sar la concluzii ca fata mare la… rochia de mireasă. Poirot ţine foarte mult la Hastings deci, conform regulii de trei simplă, ar fi ţinut şi la mine, dacă nu cumva m-ar fi iubit nebuneşte. Mai puţin când l-aş fi înşelat cu Hastings, dar na, Poirot e moş, Hastings e tânăr, se mai întâmplă şi de-astea…

  1. Pentru că e hard to get.

Pe parcursul a ’jde cărţi, nu s-a lipit nicio femeie de el, deşi a avut de-a face cu nişte mega-bunăciuni. Carevasăzică, se lasă greu… Îmi place asta. That’s my kind of guy!

  1. Pentru că are ochii verzi.

Ah, ochii verzi, marea slăbiciune a vieţii mele…

(emoticon care clipeşte melancolic din gene)

Şi nu în ultimul rând, pentru că e dichisit: mustaţa pieptănată, costum impecabil, pantofi de lac, tot timpul curat, şi toate astea doar pentru el, să se simtă bine în pielea lui, nu să impresioneze vreo fufă. Şi nu a renunţat la cochetărie nici măcar când era cu un picior în groapă. Cum să dea ochii cu madame avec le coasă cu părul alb şi fără mustaţa lui stufoasă?

Am o mulţime de motive să-l iubesc şi unul singur să nu-l plac: e personaj fictiv. Deh, nimeni nu-i perfect…

Să începem cu începutul: ”Misterioasa afacere de la Styles”

Prima carte publicată a Agathei și, de altfel, prima în care apare iubirea vieții mele, Poirot, e ”Misterioasa afacere de la Styles”. Acțiunea e povestită de Arthur Hastings, partenerul și prietenul cel mai drag al lui Poirot.

Când se întoarce în Anglia, rănit pe front și cu moralul la pământ, Hastings întâlnește un vechi prieten, John Cavendish, care îl invită la casa lui de la Styles. Îl pune la curent cu noutățile – cum ar fi că mama lui s-a măritat cu un individ dubios pe nume Alfred Inglethorp, ceva mai tinerel decât ea, dar când sunt bani mulți la mijloc astea-s amănunte nesemnificative. Hastings acceptă invitația și merge la Styles.

Acolo le cunoaște pe soția lui John, Mary (după care i se cam aprind călcâiele) și pe cele două protejate ale lui Emily – Evie și Cynthia. Evie e o arțăgoasă care se ceartă non-stop cu Alfred și îl acuză că s-a însurat cu Emily pentru bani. Același lucru i-l spune și lui Emily – înainte de a pleca din casă, urlă că Alfred o va ucide în propriul ei pat.

Cynthia, care lucra la o farmacie, e mai simpatică. Chiar are glume în program cu Hastings, care o întreabă câți oameni a otrăvit, și îi primește la ea la serviciu pe Hastings, pe John și pe Lawrence, fratele lui John. Lawrence își bagă nasul în dulapul cu otrăvuri – din pură curiozitate, zice el, dar chestia asta o să cam fie folosită împotriva lui ceva mai târziu.

Hastings pleacă de la farmacie împreună cu Cynthia și Lawrence (care cam aveau bucurii unul la altul) și dă nas în nas cu Hercule Poirot, vechi prieten, fost șef al poliției belgiene, actualmente detectiv. Bătrânul Poirot e încântat să afle că Hastings stă la Styles, pentru că Emily Inglethorp era binefăcătoarea lui, care îi oferise adăpost lui și altor șapte imigranți belgieni. Bineînțeles, își propune s-o viziteze, ca s-o mai asigure o dată de profunda lui recunoștință.

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, într-o noapte Emily are convulsii iar soțul ei e de negăsit (se bănuia că ar fi la niscaiva fetițe). Înainte de a muri – pentru că era logic că moare până la urmă – Emily rostește numele bărbatului ei, ceea ce dă naștere la interpretări: ori îl acuză că i-a provocat moartea, ori îi face o ultimă declarație de dragoste, naiba știe…

Hastings bănuiește că Emily a fost otrăvită, iar când doctorul îi spune că e ceva suspect și că e nevoie de autopsie, îl cheamă pe Poirot, știind că belgianul e dracu` pe sârmă și genial de-a dreptul și c-o să găsească sigur vinovatul. Apare și Japp, inspectorul de la Scotland Yard, total inutil de altfel, pentru că Poirot face toată treaba.

Alfred e arestat pentru uciderea nevesti-sii dar, pentru că nu existau suficiente probe împotriva lui, e eliberat, prilej pentru Evie să mai facă puțină gălăgie că incompetenții ăia lasă criminalul în libertate. Următorul arestat e John, deși toți începuseră să-l suspecteze pe Lawrence, care abia reușise să-i convingă pe anchetatori că nu umblase la dulapul cu otrăvuri în scopuri dubioase. Când Hastings spune, melodramatic, că nu-i vine să creadă că vechiul lui prieten e un criminal, Poirot îi dă o replică genială: ”Fiecare criminal este probabil vechiul prieten al cuiva”. Din fericire, John se dovedește a fi nevinovat.

În final, toate sunt bune (mai puțin pentru Emily): John și Mary, care aveau ceva probleme casnice, își dau seama cât de mult se iubesc, iar Cynthia și Lawrence se cuplează. Poirot dezvăluie numele criminalilor: Alfred și Evie, care erau pe felie de ceva timp și plănuiseră să-i facă de petrecanie bătrânei ca să-i moștenească banii. Asta explică de ce Emily îi spusese numele înainte să moară: știa sărăcuța de unde i se trage…

Ce am învăţat din cărţile Agathei

 

Când am început să citesc cărţile Agathei Mary Clarissa născută-Miller-măritată-Christie-măritată-a-doua-oară-Mallowan, mă interesa doar desfăşurarea cazurilor. Acum, după aproape trei ani şi 65 de cărţi, sunt mult mai interesată de poveştile de dragoste şi de viaţă, de obiceiurile oamenilor, de psihologia lor. De fapt, mă concentrez atât de mult pe chestiile astea încât rămân trăsnită că, pe parcurs, se comite şi câte o crimă.

Am avut ce învăţa de la lady Mallowan – cum erau oamenii acum un secol, cum gândeau, care era viaţa lor de zi cu zi şi alte chestii din astea interesante pe care vi le împărtăşesc, că aşa sunt eu, darnică.

1. La noi, veşnicia s-a născut la sat. La englezi, la sat s-a născut crima. În multe din cărţile Agathei, crimele se petrec în câte un sat mega-liniştit, plin de oameni cumsecade, care n-ar face rău nici unei muşte. Întotdeauna se găseşte câte un nefericit care se mută la ţară, la aer curat, în susur de izvoare şi ciripit de păsărele, deh, raiul pe pământ. Şi de fiecare dată apare câte-un nebun care-l mută din raiul pământesc în raiul celălalt. Bineînţeles că nebunul nu poate scăpa nepedepsit, pentru că de fiecare dată e cineva pe urmele lui: ba Poirot, ba Miss Marple, ba câte un fost poliţai care uită că s-a pensionat sau vreun localnic cu spirit aventurier.

2. Englezii beau ceaiul pe post de cafea. Asta mi s-a părut amuzant. Românii beau ceai doar când sunt bolnavi sau au insomnii, dar cred că englezii au un alt soi de ceai, că nu-ţi mai bea unul ceiuţ după 4-5 după-amiaza, ca să nu le fugă somnul. În schimb, beau cafea înainte de culcare. Zău, ce hal de cafea or avea ăştia? Şi-apoi, toţi cei care intră în contact cu Poirot consideră ciocolata caldă ca fiind, citez, dezgustătoare. Ce gusturi crăcănate au englezii ăştia…

3. Femeile scapă de orice grijă după ce se mărită. Chiar şi cele mai amărâte familii au menajeră, bucătăreasă şi grădinar, deci nu e de mirare că toate dau zor la măritiş ca ursul la miere.

4. Se pare că englezii Agathei nu-şi băteau femeile. Chiar dacă aveau motive întemeiate, să zicem că le prindea cu amantul, nu se comportau ca brutele. Cel mult le omorau. Asta e cu totul altceva, le împuşcau în mod civilizat, nu le stâlceau în bătaie cum ar face românul nostru…

5. Deşi majoritatea sunt creştini practicanţi, iar prietenul lor cel mai bun e vicarul (un soi de preot de la noi), englezii nu sunt habotnici – cu excepţia câtorva babe. Fără lumânări aprinse la morţi, fără pomeni din trei în trei zile, fără urlat de durere ca să ştie toată Anglia cât suferă ei şi fără propagandă religioasă. Din câte se pare, noi suntem mai înapoiaţi decât erau englezii acum o sută de ani.

6. Cei mai mulţi soţi dorm separat. Probabil de asta nu se omoară între ei (deşi există excepţii şi aici). Păi cum să nu fie pace şi armonie dacă nu auzi sforăituri, nu îi aduni şosetele nespălate de prin cameră (că doar am zis mai devreme, toţi au menajere) şi nu trebuie să împărţiţi telecomanda? Eu v-am zis că ăştia erau mai civilizaţi ca noi!

Dar de departe cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la Agatha Mary Clarissa Miller-Christie-Mallowan a fost acela că, oricât de mult ai scrie, întotdeauna rămân idei nedezvoltate (asta am aflat-o din ”Jurnalul secret”, carte scrisă de John Curran pe baza caietelor în care Agatha îşi nota ideile). Că poţi să scrii un roman în şase săptămâni şi să iasă ceva super-mişto, dacă îţi dai silinţa să iasă ceva super-mişto. Mulţumesc pentru toate lecţiile, lady Mallowan. Promit că, dacă voi avea vreo fată, îi voi pune numele tău – mă rog, unul din cele trei. You’re the best and i love you!

Ce nu-mi place la cărţile Agathei Christie

 

Să nu existe discuţii, nu m-am plictisit de Agatha. O iubesc ca la început, dar nu fac parte din categoria ipocriţilor care spun că scriitorul lor preferat e perfect. Plus că tocmai am citit o carte care m-a plictisit teribil, aşa că mi-a venit pofta să dau cu lady Agatha de toţi pereţii, până nu citesc următorul roman şi iar mă blegesc de dragoste.

Deci da, există chestii care nu-mi plac în cărţile ei.

  1. Colecţiile de povestiri (că de la astea m-a apucat strechea).

Pe lângă grămada de romane, există şi-o grămăjoară de colecţii de povestiri. Cele din seria Miss Marple sunt ok, oricum nu mi se pare că baba ar fi prea strălucită nici în romane, dar cu cele din seria Poirot am o mare problemă. Îmi imaginez că, atunci când Agatha scria povestioarele astea, îl ura pe Poirot din străfundul fiinţei ei şi se gândea că fanii belgianului trebuie să se zbată în cele mai crunte chinuri.

Păi bine, Agatho, cum să-l pui pe Poirot, care alege cazuri numai unul şi unul şi care în romanul ”Cei Patru Mari” îi dă cu flit celui mai bogat om din lume, să caute pechinezi dispăruţi şi să mai şi pretindă că-i place asta?

Să nu mai zic că unele poveşti se repetă. Povestea ”Expresul de Plymouth” e reproducerea fidelă a romanului ”Misterul Trenului Albastru”, ”Planurile submarinului” e exact ca ”Incredibilul jaf”, doar că sunt spuse cu alte cuvinte. Ce credeai, Agatho, că nu ne prindem?

2. Unele nume sunt imposibil de pronunţat.

Aş fi preferat ca Agatha să fi fost o tradiţionalistă şi să aleagă nume normale, gen Smith sau Johnson. Nu că n-ar fi şi de-astea, ba chiar se repetă, dar mai sunt şi unele pe care îmi imaginez că le-a scris la beţie sau ghidată de forţe extraterestre. Chiar dacă numele alea ar exista, un om cu toată ţigla pe casă nu le-a folosi decât dacă ar fi ameninţat cu moartea.

3. Miss Marple.

Nu Miss Marple în sine mă enervează. Femeia chiar face chestii, spune lucruri interesante şi are un spirit de observaţie de mă oftic că nu-l am eu. Mă enervează însă că Agatha prea o ţinea pe braţe, în detrimentul lui Poirot. Bine, recunosc, mă enervează că pe Miss Marple, care avea tot felul de boli, a lăsat-o în viaţă, iar pe Poirot, care n-avea nici pe dracu’ în afara răului de mare, l-a omorât. Adică în penultima carte era omul bine mersi şi brusc apare bolnav, cu inima făcută zdrenţe. Zdreanţa naibii ce e Agatha asta…

Iar Miss Marple nu face mare lucru, în afară de a da indicii şi a le mai lumina minţile anchetatorilor, dar la final primeşte toţi laurii, de parcă anchetatorii ăia erau doar de decor.

4. Prea multe personaje.

Uneori sunt chiar prea multe şi total irelevante. Bănuiesc că au fost create ca să mai umple spaţiul sau o fi avut Agatha vreun nepot, vreun prieten, amant sau văr care s-a rugat de ea să-l bage în povestire. Sau avea vreun plan măreţ cu el la început, dar pe parcurs s-a răzgândit. Oricum mă plictiseşte avalanşa asta de personaje care doar încurcă acţiunea preţ de câteva capitole, timp în care aproape uit cine e victima şi pe cine bănuiam, pentru că am uitat să zic, personajele astea foarte rar au legătură cu crima.

5. Motive de-a dreptul prosteşti.

Nu citesc Agatha Christie doar ca să văd cum se mai descurcă Poirot (că ştiu că se descurcă oricum). Vreau să ştiu cine a hăcuit victima şi, mai ales, ce motiv a avut. Şi apare câte un caz din ăsta, cu o crimă comisă la mare artă, iar eu aştept deznodământul cu sufletul la gură. Eh, şi trânteşte Agatha mucii în fasole, dezvăluind un criminal care abia dacă apare prin roman şi care avea un motiv de-mi vine să dau cu cartea de pământ. Un doctor îşi omoară un vechi prieten de teamă că ăsta l-ar fi dat în gât că e însurat. Deci prieten, pe care-l putea ruga frumos, cu orice sumă era nevoie, să-şi ţină gura! O slujnică îşi omoară stăpâna pentru că voia nu ştiu ce tablou. Aia avea multe alte lucruri de valoare, dar nebunei i se pusese pata pe tabloul ăla. O zgâtie de copilă îşi omoară bunicul pentru că ăl bătrân n-o lăsa să se ducă la cursuri de dans din buric. Ştiţi senzaţia aia când aproape ai orgasm şi, brusc, trece pe lângă tine de parcă n-ar exista? Exact aşa mă simt eu când citesc cărţile astea!

6. Romanul ”Cortina”.

Ăla în care moare Poirot. Nenorocita asta de Agatha nu numai că-l ura pe Poirot, dar îi ura şi pe admiratorii belgianului în asemenea hal încât nici măcar nu i-a oferit un sfârşit spectaculos. Deci vorbim de Poirot, care a avut de-a face la viaţa lui cu ăi mai ai dracu’ mafioţi, au trecut bombele pe lângă el, a scăpat de la otrăvire de nu ştiu câte ori şi i s-au fluturat zeci de pistoale pe la nas, deci mă aşteptam ca în romanul ăsta să curgă maţele din el, să-i zboare creierul genial în Belgia lui natală iar corpul să-i fie recompus din imaginaţie, să curgă sângele din el ca la robinet, să-l toace vreun mafiot în bucăţi, chestii din astea sadice. Că doar vorbim de marele şi viteazul Hercule Poirot, nu de vreun terchea berchea. Şi când colo, marele Hercule face infarct în somn! Atât de banal… Cred că Agatha suferea de lipsă gravă de imaginaţie taman când omora singurul personaj fictiv pe care l-am iubit vreodată. Nu că aş fi urât-o mai puţin dacă-l otrăvea sau îl împuşca, dar totuşi am fost cumplit de dezamăgită.

Cu toate astea, o iubesc pe ticăloasa de Agatha. #casăştiţi

”Crăciunul lui Poirot” pe înţelesul necunoscătorilor

Prima dată când am citit articolul Mirabelei  am văzut roşu în faţa ochilor. Probabil din cauză că scria despre o carte cu coperta roşie. Sau pentru că, din toate cărţile din lume, s-a găsit să strâmbe din nas tocmai la una cu Poirot. Cert e că, după ce am tras aer în piept, am băut o ciocolată caldă şi am fumat ‘şpe ţigări, mi-am dat seama ce nu-mi convenea.

Că n-a dat-o pe spate Agatha Christie, chiar nu e mare scofală. Ştiu foarte bine că nu avem aceleaşi gusturi literare şi probabil nici eu n-aş scrie cine ştie ce ode dacă aş citi, să zicem, ”Harry Potter”. Problema e articolul în sine – e incomplet şi pare superficial. Eu am avantajul de a fi citit cartea (de două ori), dar cineva care n-a citit-o n-ar şti la ce să se aştepte. Articolul e mai puţin despre poveste şi mai mult despre cum n-a impresionat-o pe ea Agatha Christie. Dacă ar fi spus ”e un roman de căcat şi cine-l citeşte mă-sa-i curvă”, tot aş fi fost mai mulţumită decât de ”în toiul scandalului cineva moare”. Cine, mai exact? Moş Crăciun? Motanul familiei? În fiecare roman al Agathei moare cineva, deci n-am aflat nimic, aşa că am să completez eu povestea.

Bătrânul Simeon Lee, un tip putred de bogat, îşi invită toţi copiii la el de Crăciun, inclusiv pe Harry, oaia neagră a familiei, pe care nu prea-l suporta nimeni. Ce-i drept, nici moşul nu era prea iubit, iar copiii şi nurorile au acceptat invitaţia doar pentru a nu fi tăiaţi de la porţia de bani. Aşa cum bănuiau toţi, bătrânul nu-i chemase pentru că ar fi dat-o brusc în sentimentalisme, ci pentru a-şi bate joc de ei. Îi cheamă pe toţi în camera lui şi spune câte ceva de dulce fiecăruia în parte. Puţin mai târziu, e găsit mort, vine inspectorul-şef Sudgen, apoi Poirot, care află relativ repede cine i-a făcut de petrecanie.

Şi-acum, pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu cărţile astea, să lămuresc câte ceva…

”E genul de scriere care se citeşte într-o singură seară, îţi menţine în timpul lecturii interesul viu, dar apoi uiţi de acea poveste ca şi cum nu ai fi citit-o niciodată”. Depinde de carte. Eu le recitesc acum în ordine cronologică şi cu mai multă atenţie decât prima dată (da, recunosc, la început le citeam şi eu cam superficial, mă interesa mai mult cine e criminalul decât ce se întâmplă pe parcurs). Câteodată am tendinţa să uit ce am citit dar – în pana mea! – am citit peste 50 de cărţi din serie, e normal să nu mai ştiu ce s-a întâmplat în fiecare. Dar primele două, ”Zece negri mititei” şi ”Crima din Orient Express”, n-am să le uit câte zile oi avea.

”Îmi displac aceste dovezi care apar de cine ştie unde. Scoate Hercule din buzunarul de la spate răspunsuri pe care cititorul nu avea de unde să le ştie şi rezolvă cazul în timp ce tu citeşti nedumerit.” Chiar aşa să fie? Simeon Lee a spus că e dezamăgit de fiii lui şi că speră că i s-au născut fii mai buni, chiar dacă sunt nelegitimi. Asta a fost prima. Când i-au descoperit cadavrul, nora lui a citat din Shakespeare: ”Dar cine-ar fi crezut ca bătrânul să aibă atâta sânge într-însul?”, chestie de care se tot leagă Poirot (că sigur semnifică ceva, pentru că un bătrân atât de firav nu putea avea atâta sânge). Asta a fost a doua. Inspectorul-şef Sudgen, sosit la locul crimei, îi spune lui Poirot că bătrânul l-a chemat la el de două ori într-o zi, iar lui Poirot chestia asta i se pare suspectă (sincer, mie tipul mi s-a părut dubios din prima clipă). Asta a fost a treia. Bătrânul majordom îi tot încurcă între ei pe Harry şi pe inspector, şi crede că are probleme cu vederea. Asta a fost a patra. Poirot îşi cumpără o mustaţă falsă DUPĂ ce studiază tabloul bătrânului Lee şi DUPĂ ce reaminteşte replica mortului, că speră că i s-au născut pe undeva fii mai buni decât ăia legitimi. Cine nu avea mustaţă dintre fiii lui Simeon Lee? Asta a fost a cincea. Sunt suficiente dovezile astea apărute pe parcurs sau le-a scos Poirot din buzunarul de la spate? :))

O mică precizare pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu agathele şi poiroţii: în fiecare carte, Poirot oferă tot timpul indicii. Tot timpul! Nimeni nu se prinde, nici partenerii lui, nici cititorul, iar la sfârşit, când oferă rezolvarea cazului (aia e partea mea preferată), rămâi trăsnit, pentru că nu înţelegi de unde le-a scos. De fapt, el nu le scoate, ci doar pune cap la cap indiciile pe care toată lumea le are sub nas de la bun început.

Nu sunt fană a genului poliţist. Până la Agatha Christie, n-am citit astfel de cărţi şi probabil nu voi citi nici după ce voi termina seria. Şi poţi spune orice despre Agatha, dar te asigur că e mai profundă decât crezi şi decât credeam eu la început. Despre asta însă, în alt episod 😀

Filmul sau cartea?

Nu-mi place să văd ecranizarea unei cărţi pe care am citit-o. Filmele sunt pentru cei care nu citesc. Un cititor serios îşi face deja filmu-n cap, nu mai are nevoie de altele.

Anul trecut am făcut totuşi o excepţie, iar ecranizarea m-a dezamăgit. Dacă n-aş fi citit cartea înainte, aş fi zis că filmul e mişto, dar aşa… nu prea a fost. Duminică am făcut a doua excepţie, după ce am citit (pentru a treia oară) ”Crima din Orient Express”, cea mai cunoscută carte a Agathei Christie. M-a apucat strechea să-l văd pe Poirot, că nu-l vedeam destul în ramă, pe ecranul telefonului şi-n folderul destul de stufos cu pozele lui. Şi dacă până acum eram de părere că ecranizarea unei cărţi e inutilă, acum cred că ar trebui să fie interzisă.

Filmul ăsta mi-a dat impresia că regizorul a fost forţat să facă treaba asta, după ce a citit cartea sub ameninţarea armei, şi şi-a spus: bag una bucată Jaqueline Bisset pentru domni şi una bucată Sean Connery pentru doamne (adică… Doamne, ce bucată!) şi n-o să se prindă nimeni că e un film de toată jena.

Pentru cei care habar n-au ce se întâmplă-n cartea asta (daţi-vă unfriend singuri): Poirot, iubirea vieţii mele, călătoreşte cu Orient Express (tren de lux, că doar e om cu pretenţii), împreună cu alte 12 persoane. Cum stătea el liniştit la masă, îl acostează unul care-i zice că e putred de bogat şi că a fost ameninţat cu moartea. Individul, care se recomandă Ratchett, îi oferă o sumă greu de refuzat, pe care totuşi Poirot o refuză. Şi-acum vine partea care-mi place mie în carte: Ratchett îl întreabă motivul refuzului, iar Poirot îi răspunde: ”Nu-mi place mutra dumneavoastră!” Ei bine, chestia asta nu apare în film.

Dar să vă spun de Poirot. Agatha l-a descris ca fiind un omuleţ cu capul în formă de ou, cu ochii verzi, dichisit şi cu o mustaţă care atrage privirile tuturor. Actorul nu seamănă deloc cu descrierea din cărţi. Cred că regizorul nu-l suferea pe Poirot şi de-aia a ales unul cu mutră de prost, nici scund, nici cine ştie ce dandy, cu o mustaţă ordinară şi urât cu spume.

Booon, a doua zi Ratchett e găsit mort, înjunghiat cu simţ de răspundere – de 12 ori. Poirot găseşte o bucăţică de hârtie pe care scria numele Daisy Armstrong, o fetiţă care fusese răpită şi ucisă în urmă cu cinci ani. Cazul e prezentat chiar la începutul filmului: după moartea micuţei, mama ei naşte prematur un copil mort, moare şi ea la naştere, tatăl se împuşcă, iar o servitoare bănuită pe nedrept că a fost complice la crimă se aruncă pe geam. Din asta, Poirot deduce că Ratchett era de fapt Casetti, şeful bandei răpitorilor.

Îi ia la întrebări pe toţi, da’ unu’ nu ştia cine fusese mortul! Nişte îngeraşi care n-aveau nici cea mai mică legătură cu familia Armstrong – doar că, în film, de câte ori vorbeau cu Poirot, toţi aveau nişte mutre suspecte şi erau speriaţi. Li se citea vinovăţia pe faţă, ceea ce n-ar fi trebuit, că doar erau îngeraşi, nu?

Vine partea care-mi place, cu batista cu iniţiala H găsită de Poirot. Ia la puricat toate cucoanele care aveau iniţiala asta: pe doamna Hubbard, care în carte vorbea tot timpul despre fiica ei iar în film l-a înlocuit cu cel de-al doilea soţ, pe Hildegarde, camerista prinţesei Dragomiroff (Dragomirov în film) şi pe contesa Helena Andrenyi.

Apropo de prinţesă, după cum e descrisă în carte pare ok, dar în film e urâtă cu crengi şi are o mutră atât de enervantă încât de vreo două ori am simţit impulsul de a pocni monitorul.

În carte, însăşi prinţesa Muma-Pădurii îi spune lui Poirot că batista îi aparţine, că o cheamă Natalia, iar N în alfabetul rusesc se scrie H. În film, Poirot o întreabă pe cameristă care e numele de botez al hidoasei, ea i-l spune şi el trage singur concluzia.

În film, Poirot ”îşi aminteşte” că prinţesa era naşa doamnei Armstrong, mama fetiţei ucise. În carte, prinţesa îl informează de chestia asta. În rest e cam la fel: madam Dragomiroff spune că e prietenă cu Linda Arden (Harden în film), o actriţă celebră, mama doamnei Armstrong, că actriţa atât de celebră încât Poirot n-o recunoaşte deşi o are în faţa ochilor e imobilizată la pat, că mai are o fată de care nu mai ştie nimic, decât că s-a măritat cu un englez. Care în film îşi schimbă cetăţenia şi devine turc. La toate întrebările lui Poirot răspunde în sictir – în carte e mult mai cooperantă.

Doamna Hubbard găseşte arma crimei în camera ei şi dă în benga de frică. Asta în carte, pentru că în film flutură cuţitul plin de sânge în faţa tuturor, părând chiar încântată că ucigaşul l-a ascuns fix în camera ei.

După ce-i ia pe toţi la puricat, Poirot descoperă că fiecare din ei a lucrat sau a avut legături cu familia Armstrong. Şi vine momentul meu preferat, acela în care îi strânge pe toţi, le spune cum s-au petrecut lucrurile şi dezvăluie numele criminalului – în cazul ăsta, al criminalilor, că sunt 12. Bla bla bla, contesa Andrenyi e sora mai mică a doamnei Armstrong, iar doamna Hubbard (care în carte e proastă şi în film e enervantă) e de fapt Linda Arden, marea actriţă. Madame Arden s-a hotărât să-i facă de petrecanie lui Casetti şi s-a gândit că ar fi mişto să fie 12, ca un fel de juriu care-l judecă şi pedepseşte. Unul îl droghează, apoi vine fiecare şi-l înjunghie – şi asta a fost singura parte cu adevărat frumoasă a filmului, că au transpus într-un mare fel scena, care în carte nu m-a îngrozit chiar atât de tare. Altă nepotrivire: Linda Arden cere să fie doar ea judecată pentru crimă, dar în film se face că plouă.

Deci: neconcordanţe care nici măcar nu-şi au rostul, pasaje mişto din carte care în film lipsesc, un Poirot urât şi cu mutră de prost, zero momente în care i se citeşte genialitatea pe faţă (momente care în cărţi apar cam la fiecare capitol), detalii care n-au nici cea mai mică relevanţă şi care nu apar în carte, replici geniale spuse pe tonul cel mai plictisitor cu putinţă. Păcat de munca Agathei, că ăştia cu ecranizarea şi-au bătut joc de ea. Şi aş fi preferat ca măcar cuvintele madame şi monsieur, pe care Poirot le foloseşte foarte des, să fie scrise în franceză. Măcar aşa să fi semănat cât de cât cu Poirot din carte.