Google nu le ştie chiar pe toate

Cred că nu sunt singura care s-a obişnuit ca bătrânul Google să-i răspundă la toate întrebările, dar nu e nici el aşa savant precum se dă… Eu i-am pus în ultimele zile aceeaşi întrebare folosind cuvinte diferite, şi de fiecare dată m-a lăsat să vorbesc singură. Sau să tastez, whatever

L-am întrebat, ca în multe alte dăţi, cine a scris un anumit citat. Până acum îmi răspundea de fiecare dată. Acum a intrat în grevă sau n-a citit cartea respectivă, sau vrea să mă motiveze să mai citesc nişte cărţi clasice. Că de o carte clasică e vorba.

Povestea e cam aşa: am avut întotdeauna obiceiul ca, din fiecare carte citită, să scot câte un citat, două sau nouăzeci şi nouă, depinde câte mi se păreau interesante. Şi am scos un citat pe care l-am notat ca fiind extras din cartea ”Marile speranţe”. Carte pe care puteam să jur că am citit-o şi că mi-a şi plăcut. Să-mi trag palme, chiar aşa mult am citit de mi se amestecă romanele în cap? :))

Nu mai ţin mintea acţiunea, dar parcă personajele aveau nume englezeşti. Se poate să fi fost şi româneşti, dar parcă totuşi nu :)) Singurul lucru care mi-e clar e că era vorba de o poveste de dragoste, şi sunt aproape sigură că era una interzisă. Ce de mai detalii :))))

Având încredere în mânuţa care a scris, pe la jumătatea liceului, că fraza face parte din romanul mai sus menţionat, mi s-a făcut dor să-l (re)citesc. Mă şi miram că nu îmi amintesc niciun cuvinţel din respectiva scriitură, dar la cât sunt de aiurită abia îmi recunosc propriile poezii când le găsesc prin calculator, la loc de cinste. Nu în Recycle Bin… încă.

Deci, iată-mă comandând celebrul roman ”Marile speranţe”, iată-mă citind ditamai cărţoiul de aproape 600 de pagini şi, să nu credeţi că mă laud, l-am citit în două zile. De fapt, mă cam laud. După ce am ajuns la pagina 572, acolo unde s-a încheiat povestea, am tras două concluzii:

  1. Citatul pe care-l căutam nu se află în cartea asta.
  2. Până acum două zile, nu mai citisem niciodată cartea. De-aia nu-mi aminteam de ea, nu din cauză că sunt aiurită.

De fapt, aiurită oricum sunt, altfel nu scriam în paranteza de după citat titlul unei cărţi pe care n-o citisem. Atunci mi-a venit ideea să-l întreb pe nea Google-ştie-tot, dar nea Google ori nu ştie tot, ori are ceva mai bun de făcut decât să-mi amintească ce cărţi am mai citit.

Ca şi cum nu aveam destule lucruri la care să mă gândesc, acum mă mai gândesc şi la citatul ăsta cu autor deocamdată necunoscut.

Deci nu pot să contez pe bătrânul Google să-mi răspundă la orice întrebare. Bine că e doar un site şi nu o persoană, pentru că m-aş fi simţit penibil să întreb un om ceva de genul ăsta: ”Băi, nene Google, eu am citit o carte care să-mi trag palme dacă mai ştiu cum se numeşte, în care era vorba de o dragoste interzisă, dacă nu cumva mă înşeală memoria, carte despre care până mai ieri (mai precis azi la prânz) am crezut că se numeşte ”Marile speranţe” dar se pare că nu e asta, deşi eu aşa am scris în paranteză atunci când am transcris citatul în caietul meu special de citate. Ştii tu cumva ce carte de dragoste am citit eu acum 12-13 ani?”

Clar, asemenea întrebare nu i-o puteam pune decât unui singur om, acela fiind psihiatrul!

Asta e fraza romantică despre care Google nu vrea să-mi spună nimic.

”N-aș mai putea trăi dacă dragostea ta nu m-ar face atât de fericită. Nu mi se mai poate întâmpla decât o singură nenorocire: să pierd această dragoste care mă face să simt bucuria de a trăi. Nu pot iubi altceva pe lume. Tu ești totul pentru mine. Sunt mai degrabă amantă decât fiică. Tata mi-a dat o inimă și tu o faci să bată.”

P.S. Mă bucur că în liceu am fost atât de ameţită încât să scriu greşit numele autorului şi al cărţii, altfel nu mă apuca strechea să citesc ”Marile speranţe”. Şi nici nu ştiam ce pierd!

Reclame

Am prieten!

Cam prin cretacicul timpuriu sau cam aşa, fraza magică ”Am prieten” era suficientă ca să îndepărteze toţi hăndrălăii în călduri. ”Am înţeles, are cine să te, mă duc să caut una mai ne” şi asta era. Acum trebuie să le explici gherţoilor că eşti măritată, că ai parte de dragoste de nu-i mai faci faţă nici bărbatului, darămite altora, că oricum nu te interesează altcineva, că ai GPS la scorbură şi verifică al tău dacă a intrat pe acolo alt bursuc, şi tot nu scapi de insistenţele lor libidinoase.

Să vă dau doar un exemplu.

Nu cu mult timp în urmă, m-am regăsit pe Facebook cu un fost vecin din copilărie, pe care nu l-am mai văzut de când eram fată mare în toate zonele de relief. Am schimbat câteva impresii despre copilăria noastră, despre vechii vecini, despre ce-a mai făcut fiecare, mă rog, discuţii prietenoase ca între oameni care au crescut în acelaşi cartier.

A doua repriză de discuţii a început la fel. A mai sărit puţin calul, dar am luat-o în glumă şi am schimbat subiectul. Sau cel puţin am încercat. Booon, şi mă întreabă dacă aş fi de acord să bem o cafea când mai vine prin ţară, el fiind plecat la dracu’ să-l pieptene, eu râd, spunându-i că putem să bem şi bere, că doar ne-am serbat amândoi majoratul, moment în care prinde prostul tupeu şi începe cu blabla-uri, că discreţie, că nu vrea să am probleme cu soţul, că să nu afle nimeni. Îi spusesem de la început că îmi iubesc bărbatul, că sunt o norocoasă că l-am întâlnit şi alte romantisem de-astea, tocmai ca să preîntâmpin libidinoşeniile.

Cum nu sunt o gâsculiţă proastă, m-am prins unde bate, dar am făcut un pic pe proasta, spunându-i că nu mă feresc să ies la o bere. Nu ştiu din ce motive, tipul avea senzaţia că după o bere o să mi se fâlfâie de bărbatul din dotare şi-o să-mi desfac picioarele în faţa oricui, în cazul ăsta în faţa unuia care, după ce că stă prost cu orientarea (pe bune, cât de cretin să fii să te dai la una care, după ce că e măritată, nici nu locuieşte în aceeaşi ţară cu tine?), mai e şi prost de băune. M-am prins după câteva replici că are neuronul odihnit, dar nici în copilărie nu era vreun pui de Einstein.

Îi spun FOARTE CLAR că n-am de gând să stric materialul pe el şi că ar fi cazul să-şi ia gândul, dar prostul nu se lasă şi începe să-şi facă o labă virtuală, ba chiar să viseze că-l iau de bărbat :))) Apoi pune boticul că nu mă simt atrasă de el, adică nu sunt o nefutută – scuzaţi engleza – care să intre în delir de cum vede poza unui bărbat. El se simţea atras de mine, deşi nu mă mai văzuse din paleolitic, iar acum vedea o simplă poză. Şi nici în poză nu eram vreo sex-simboală (hi hi), pana mea, am 70 de kile la un metru jumate, iar atitudinea sexy o păstrez pentru bărbate-miu, deci chiar n-avea ce să-l excite.

M-am convins că e prost cu crengi atunci când, după ce i-am spus direct că n-am de gând să mi-o trag cu el, că am cu cine, el îmi cere… să fiu directă. Şi începe să-mi spună cum e el în pat, deşi îi repetasem de nu ştiu câte ori că n-am nici cea mai mică intenţie să ajung în pat cu el. Şi tot el s-a ofensat că sunt prea directă.

Vai, cum am putut eu să-l fac mârlan şi labagiu agasant? Cum am putut să-l judec aşa, când el a fost decenţa întruchipată? Să-mi fie ruşine!

Acum îmi pare rău că nu i-am cerut un dick pic. Pun pariu că după un ”Ce-i asta? Pe lângă ce are al meu, ăsta-i dopuleţ” i-ar fi murit cheful de, să zicem, discuţii. Ceea ce le doresc sincer tuturor celor care nu înţeleg fraza ”am prieten”.

Breaking news: apa e udă!

Mă tot uit la fruntea mea, cu maximul de atenţie de care sunt capabilă, dar nu văd să scrie pe undeva ”retardată”. Eram convinsă că scrie, din moment ce unii simt nevoia acută şi imposibil de controlat să mă informeze cu apa e udă, că planeta pe care locuiesc se numeşte Pământ şi că dacă eşti viu înseamnă că nu eşti mort. De câte ori primesc un comentariu, trebuie să fiu atentă să nu cad de pe scaun, pentru că ştiu că oamenii mult mai deştepţi din lista mea – adică 101% dintre prieteni – mă vor trăzni cu nişte informaţii de-or să mă dea grămadă.

”Fumatul dăunează grav sănătăţii”

Booon, pentru nefumătorii care n-au văzut în viaţa lor cum arată un pachet de ţigări, trebuie să fac următoarea precizare: pe fiecare pachet scrie că tutunul conţine peste 70 de substanţe cangerigene, ca să nu mai vorbesc de imaginile creepy cu oameni morţi, bolnavi sau, mai rău, impotenţi. După 15 ani de fumat, ştiu, în puii mei, că mă expun riscului de a face nişte boli care nu se tratează! Ştiu că îmi bat câte un cui în sicriu sau, dacă o să mi se respecte dorinţa, mai cresc puţin flacăra la crematoriu cu fiecare ţigară aprinsă. Ştiu cam ce otrăvuri bag în mine. Voi nu ştiţi decât că ”fumatul dăunează şi poate să ucidă”. Dar ştiaţi că fumatul mă ajută să rămân calmă şi drăguţă? Ştiaţi că marea majoritate a textelor mele s-au născut la o ţigară? Ştiaţi din părţi.

”Calea ferată e pentru trenuri”

Am o pasiune pentru trenuri şi calea ferată. Spre norocul meu, îmi trece trenul pe la poartă sau trec eu pe lângă el de câte ori mă duc la magazin să-mi iau ţigări. Pardon, pâine. Shit, şi pâinea e cancerigenă! Am făcut poze lângă tren, în tren, pe linie cu trenul în fundal, în grădină în timp ce trenul trecea agale prin dreptul gardului meu, în fine, am imortalizat cam orice moment în care apărea Orient Express de Nehoiaşu. Şi apar neamurile lu’ Einstein să-mi poarte de grijă: ”Vezi că vine trenul! Fugi de pe calea ferată! Vezi că ăla calcă, nu… mângâie!”

Pe bune? Par cumva atât de proastă încât să stau pe calea ferată dacă e vreun tren în mişcare în spatele meu? N-aţi văzut voi cruci în cimitir câte am văzut eu de-a lungul căii ferate, deci ştiu, în puii mei, că trenul calcă!

”Vai, ce te-ai îngrăşat!”

N-am avut niciodată pretenţia c-aş fi vreun model Victoria’s Secret. E drept că în ultimele luni am pus zdravăn pe mine, dar am şi eu oglindă acasă şi, guess what, ştiu să mă uit în ea. Îmi dau şi eu seama că pocnesc hainele pe mine, deci tu îmi spui exact aceeaşi chestie pe care mi-o spune şi oglinda. Sigur că apreciez mai mult un cinstit ”fă, te-ai îngrăşat ca vaca” decât un fals ”ce tot vorbeşti, arăţi foarte bine” (ăştia chiar mă iau de proastă), dar de ce trebuie să-mi spui ceva ce ştiu deja? Când Doamne iartă-mă am dat eu senzaţia că mă cred manechin, Miss Univers, femeia şnur, schelet ambulant sau bombă sexy?

Era să uit de celebra şi enervanta afirmaţie ”Ce bine ţi-ar sta cu un copil”. Există persoane cărora nu le-ar sta bine sau care-i treaba? Mi-ar sta bine şi la volanul unui Lamborghini, dar n-o să conduc niciodată un Lamborghini. Mi-ar sta bine şi cu nişte picioare lungi, dar asta e, m-a făcut mama minionă. Mi-ar sta bine şi în rol de nevastă a lui Johnny Depp, dar fraierul încă n-a avut onoarea de a mă cunoaşte. N-am să fac un copil doar pentru plăcerea estetică, după cum n-o să-i scriu lui Johnny Depp că exist, doar-doar m-o lua de nevastă.

De scurt poate fi oricât de lung

Există o frază care mă face să dau ochii peste cap atât de tare încât mă dor pleoapele vreo săptămână: ”Dacă văd că un articol e lung, nu-l mai citesc.” Pfff, deja mă dor ochii!

Cei care mă citesc ştiu deja că îmi place să mă lungesc cu scrisul şi, din moment ce n-au plecat, ba chiar s-au înmulţit, înseamnă că nu-i deranjează să facă febră musculară la degete de atâta scrolat. Dacă totuşi există persoane care nu suportă logoreea mea literară, să spună acum sau să tacă pe veci :)) În fine, puţin îmi pasă că persoanele alea nu mă vor citi niciodată, pe mine mă enervează că n-au înţeles nişte chestii:

  1. Blogurile au fost concepute iniţial ca nişte jurnale online.

Chiar dacă pe parcurs s-au transformat în aparate de muls trafic, de făcut bani (ceea ce e foarte bine) şi de prostit oamenii (nu dau exemple, să nu se interpreteze că aş avea ceva cu Olivia Steer), conceptul de bază a rămas acelaşi: e un jurnal. Iar într-un jurnal scrii fix cât vrei – ai zile în care scrii o singură propoziţie, pentru că atât simţi că ai de spus, şi zile în care uiţi să te opreşti. Dar de fiecare dată scrii pentru că vrei să spui ceva şi n-o poţi face în două cuvinte.

  1. Când vrei să dezbaţi un subiect, nu prea îţi ajung trei fraze.

Să zicem că eu scriu despre, nu ştiu, avantajele scrisului. Sigur că aş putea să scriu doar trei fraze, dacă m-ar citi doar numerosul meu cerc de prieteni care conţine, ohoho, cel puţin două persoane. Doar că aici nu sunt între prietenii care mă înţeleg fără să folosesc prea multe cuvinte. Aici sunt în spaţiul public şi nu ştiu niciodată cine mă citeşte. Poate e vreunul mai greu de cap, aşa că eu trebuie să iau fiecare idee şi s-o dezvolt frumos, ca să nu fiu nevoită să revin cu explicaţii suplimentare. Sigur, sunt unii atât de proşti încât nu înţeleg nici cea mai elaborată explicaţie dar, din fericire, ăştia nu se numără printre cititorii mei.

  1. Îmi place să scriu mult. Întotdeauna mi-a plăcut, întotdeauna îmi va plăcea.

Tot ce apare pe blog (cu excepţia colecţiilor de link-uri strânse de pe net) sunt de fapt documente Word adunate frumos, în ordine cronologică, în foldăraşul cu eseuri. Abia după ce le recitesc şi consider că merită să le împart cu alţii ajung şi pe blog, puţin adaptate acolo unde e cazul. Scriind în primul rând pentru mine, din pura plăcere de a scrie, nu-mi pun problema că unora le e lene să parcurgă tot textul. Cam aşa funcţionez eu: dacă nu ajung măcar pe a doua pagină în Word, intru în panică. Înseamnă că mi-a intrat creativitatea în comă. Dacă vreodată voi publica un articol scurt, puteţi să aprindeţi o lumânare în memoria elanului meu creator.

  1. Blocajul creativ nu se depăşeşte cu două-trei fraze.

Sunt sigură că n-a observat nimeni, dar în ultimele luni am postat foarte rar şi numai aberaţii, că atât m-a dus capul. Neuronii mei au cam hibernat, din cauză de gripă, apoi de doliu, apoi de oboseală psihică datorată primelor două probleme. Acum mi-am mai revenit, chiar dacă încă nu funcţionez la capacitate maximă. La un moment dat, aveam în telefon mai multe jumătăţi de eseuri, vreo şapte sau opt, pe care le-am şters după ce le-am recitit. Nu eram în stare să leg nici două fraze. Primul pe care am reuşit să-l termin a fost praf, m-am scremut la el vreo săptămână, dar mi-a prins bine.

  1. Fraierul ăla pe care nu-l citeşti până la capăt a muncit la articol.

Orice prost poate scrie cinci rânduri, dar când vezi un articol interminabil să ştii că acolo s-a depus efort. Nu ştii în ce condiţii scrie prostul care te plictiseşte cu articolele alea kilometrice. Eu, de exemplu, nu stau o clipă locului toată ziua, abia am timp să mănânc, darămite să scriu, deci ciuciu scris. Seara se uită al meu la televizor (cu sonorul dat tare, să audă şi vecinii), pisicile se cred soprane şi-mi cântă aria aia cu ”dă-mi mâncare, altfel urlu până cedezi psihic”, aşa că mă apuc de scris în creierii nopţii. Adică eu îmi dau naibii somnul ca să scriu şi tu îmi spui că nu citeşti tot? Iar când distribui pe Facebook nu citeşti decât cele două fraze ataşate link-ului, dar îmi dai like? Mai bine mă înjuri de toţi morţii, suport mai uşor!

Bineînţeles, e democraţie, aşa că fiecare e liber să se oprească din citit când vrea. Dar, te rog eu, spune chestia asta cuiva care nu scrie, nu-mi minimaliza mie munca! Nu-mi rupe inima în halul ăsta!

Sunt totuşi curioasă de o chestie: dacă nu citeşti un articol pentru că e lung, înseamnă că de cărţi n-are rost să te mai întreb, nu?

De 1 martie vreau să fiu bărbat

În fiecare an primesc lamulţianuri, flori (mai mult virtuale) şi ciocolată pe motiv că aş fi femeie. Sunt femeie pentru că am avut ghinion să mă nasc cu ovare, uter şi alte organe pe care nu le au bărbaţii (norocoşii!), dar în sufletul meu sunt bărbat, aşa că haideţi să presupunem, măcar de zilele astea naţionale, mondiale şi planetare în care se celebrează femeia, că sunt bărbat. Asta se traduce prin ”a se scuti de mesaje siropoase”. Mulţumesc anticipat.

Păi vouă vi se pare că sunt femeie adevărată?

Nu-mi place să gătesc. N-am înţeles niciodată plăcerea de a tăia ceapă, culminând cu orgasmul pe care îl au femeile când stau în bucătărie cinci ore pentru ceva ce se consumă în cinci minute. Pune-mă să văruiesc, să vopsesc, să spăl maşina şi fac toate astea cu cea mai mare plăcere. Dar nu mă pune să gătesc, decât dacă ţi-am greşit foarte tare şi vrei să mă torturezi.

Nu sunt pasionată de pantofi. Majoritatea femeilor sunt fascinate de pantofi. Dar ce zic eu fascinate? Sunt de-a dreptul îndrăgostite, dacă ar avea de ales între o pereche de pantofi de fiţe şi orice sex-symbol (nu sunt la curent cu bunăciunile masculine), 101% dintre ele ar fi de acord că bărbaţi mişto găseşti pe toate drumurile, pe când pantofi… Numa’ să le vezi cum le curge scuipatul din gură când trec pe lângă vitrine şi cum oftează când văd pantofi într-o revistă/broşură/whatever: ”Ia uite, fată, ce pantofiori super-extra-mega-giga bestiaaaaaali!” Mă doare-n adidaşi. Mai mult interes mi-ar stârni o poză cu un rotopercutor sau un set de anvelope. Să vă spun câte perechi de pantofi am? 0. Iar cerculeţul ăla nu înseamnă o (pereche), ci zero.

Mă calcă pe nervi ritualurile feminine gen pensat şi manichiură. Sigur, am grijă să-mi smulg firicelele de păr dintre sprâncene şi îmi fac unghiile, dar aş prefera de o mie de ori să fiu bărbat şi să nu le fac.

Mă irită maxim toate prejudecăţile stupide legate de femei:

– Că n-au voie să vorbească obscen, pentru că ele sunt nişte floricele gingaşe. Hai sictir şi să mă pupi între petale!

– Că trebuie să-şi piardă virginitatea doar cu prinţul călare pe cal alb şi doar când sunt amorezate de le curge scuipat din gură. Bărbaţilor nu le zice nimeni când şi cu cine să înceapă jocul de-a mama şi de-a tata.

– Că sunt curve dacă şi-o trag cu cine vor, când vor şi în ce poziţii vor. Dacă fac sex oral, joacă deja în liga profesionistă.

– Că le plac în mod obligatoriu florile şi bebeluşii.

– Că trebuie să se sacrifice pentru binele tuturor, fără pretenţia de a i se ridica statuie. Ce-i drept, singurul monument de care au parte cele mai multe femei după o viaţă de sacrificii e crucea de marmură. Dacă au parte măcar de aia.

– Că uterul lor e dator să adăpostească minim un copil, altfel sunt degeaba pe pământ.

Aşa că nu vreau flori. Nu vreau bomboane de ciocolată (vreau pizza, cea mai mare pizza din lume, şi o bere lângă ea). Nu vreau mărţişoare şi alte rahaturi feminine. Vreau să mi se fâlfâie stindardul de epilat, pensat şi unghii. Vreau să port ce vrea fizicul meu fără să se trezească vreun libidinos să mă anunţe că sunt bună. Vreau să mă îmbrac ca ultimul boschetar dacă aşa vreau eu fără să se uite unii urât că nu sunt suficient de feminină. Vreau ca, atunci când mă enervează cineva, să-l invit civilizat să-mi sugă p*la. Vreau să stau ca vita-n vârful patului când mi-e rău şi să urlu că sunt pe moarte, în loc să mă agit că au rămas vase nespălate, că n-am hrănit pisicile, câinii, crocodilul şi tigrul de Malaezia. Vreau să mănânc o roabă de mici la micul dejun şi o jumătate de porc la cină fără să mă gândesc la siluetă. Vreau să ies din casă aşa cum m-am trezit, ciufulită, în pantaloni de trening şi cu o faţă care să omoare orice libido pe o rază de zece kilometri. Vreau să scap de cea mai cretină întrebare a tuturor timpurilor, ”Tu când faci un copil?” Vreau, pe scurt, să fiu eu însămi şi să nu fiu judecată pentru asta.

Vă mai vine să-mi oferiţi flori acum? Că mie nu-mi vine să le primesc.

Amintiri de pe Facebook (ultima parte)

”Mă amuză mamele astea care spun că nu ştiu cum să le explice copiilor lor cum stă treaba cu homosexualii. Asta-i întrebare de 2016? Îi spui şi gata!
Când eram mică şi-mi căzuse cu tronc Gabriel Dorobanţu, mama mi-a spus că tipul e gay. Bine, nu cu cuvintele astea. Mi-a spus că „îi plac băieţii”. ÎI PLAC. Adică acolo e vorba de sentimente, nu de faptul că omul face sex oral, de parcă nu asta ar face (aproape) toate femeile. Nu mi-a spus-o pe tonul „ceea ce face el e greşit şi ar trebui împuşcat pentru asta”, iar mie nu mi s-a părut ceva anormal, cum nu mi se pare nici acum.
Asta se întâmpla prin ’90 şi ceva. Acum suntem în 2016 şi oamenii militează împotriva homosexualilor, biserica adună semnături pentru a le interzice căsătoria (care oricum nu e permisă), iar mamele nu sunt în stare să le spună câteva cuvinte simple copiilor.
Copiii nu se nasc intoleranţi. Părinţii îi fac aşa, de la ei învaţă ura. Când voi avea un copil, îi voi explica la fel de simplu cum mi-a explicat mie mama, iar dacă va fi gay, treaba lui – numai să nu fie intolerant şi bătut în cap. Copiii sunt viitorul, nu biletul înapoi către Evul Mediu”

(30 mai 2016)

Am o vagă bănuială că şi peste o sută de ani tot aşa bătuţi în cap vom fi.

Acum 12 ani pe vremea asta mă pregăteam pentru banchet, chestia aia pe care o făceam de bucurie că am terminat liceul şi nu ne-a terminat el pe noi. Păcat că n-aveam cameră foto, v-aş fi arătat ce mândreţe de fată eram, îmbrăcată în alb ”like a virgin”. 
Totuşi, a fost mai bine aşa. N-aveam chef să mă pozeze cineva cum dansam pe masă ori cum vrăjeam (fără succes) cu proful de filozofie. Eh, ce amintiri minunate :)))”

(10 iunie 2016)

Mai urcă-te, Alinuţo, pe masă dacă te mai ţine! Iar proful de filo degeaba ţi-a devenit vecin, că e un babalâc cu un picior în groapă.

Printre cele mai grele chestii la scrierea unui roman mi se pare alegerea numelui personajelor. Nu că ar fi vreo chestie uşoară în toată treaba asta cu scrisul… Nu e greu pentru că n-aş avea de unde să aleg, oho, există atât de multe încât aş putea să pun personajelor câte trei prenume şi n-aş epuiza lista nici peste 20 de romane. Problema e că am un fix: să nu fie numele unei persoane apropiate sau din familie şi nici al unei persoane pe care n-o suport. În astfel de momente îmi dau seama cât de mare e neamul meu şi cam cât de mulţi oameni îmi sunt nesuferiţi :))
Aşa că mă tot gândesc de câteva luni la un prenume feminin care să sune bine, să poată fi prescurtat, să nu-l poarte vreo nesuferită şi să nu-l mai fi folosit până acum. Şi, bineînţeles, să nu fie vreun ţărănism de-alde Eufrosina sau Veta, să nu fie întâlnit chiar pe toate drumurile, să fie uşor de tradus în alte limbi (în caz că-mi mut personajul în altă ţară), să… Ho, că în ritmul ăsta şi cu pretenţiile astea îmi rămâne personajul nebotezat :))
Cred că iau lista şi aleg de acolo un nume prin sistemul ”din Oceanul Pacific/ a ieşit un peşte mic” sau scriu numele pe bileţele şi fac o ”extragere”, altfel nu cred că o scot la capăt în veci”

(31 iulie 2016)

Noroc că a apărut amicul pe care l-am luat ca model pentru personajul principal masculin (şi fără încurajarea căruia n-aş fi scris niciun roman) şi mi-a dat ordin: ”Rămâne Lorena”. Şi Lorena a rămas, păi ce, mă pun cu nebunul?

Logica femeilor: 
Dacă ele au un prieten bun cu care se înţeleg şi vorbesc şi ies la o cafea, iubitul n-are motive să fie gelos. Că deh, e doar un prieten. Dar dacă el are o prietenă bună cu care vorbeşte des, e un afemeiat nenorocit. Că deh, bărbatu-i porc şi nu poate fi ”doar prieten” cu o femeie. Şi-atunci, amărâtul ăla pe care l-au băgat în friendzone ce-o fi?
Unele îşi imaginează probabil că prietenul şi iubitul sunt două specii total diferite, altfel nu-mi explic cum le poate bate logica în halul ăsta. Adică iuby nu poate fi doar prieten cu o femeie fără să se dea la ea, dar tipul din friendzone nu e măgar ca iuby. Ca să vezi!
Cu alte cuvinte, ai ales ca iubit un măgar, iar pe prietenul cel cuminte (care nu îşi imaginează cum arăţi goală şi n-ar testa cu tine toate poziţiile din Kamasutra… s-o crezi tu!) îl ţii de papagal. Bravo, soro!”

(11 august 2016)

Păi ori sunt sarcastică, ori nu mai sunt!

Într-o zi, când nu aveam ce face (sau aveam ceva de făcut şi n-aveam chef, e posibil şi asta), mi-am recitit vechile poezii. De mult nu am mai râs cu atâta poftă, că doar eu puteam să râd la nişte versuri gen ”simt moartea cum m-apasă cu ghearele-i perverse”. Pe lângă ce scriam eu, Bacovia scria cântece de leagăn! Noroc cu poeziile de dragoste, care erau mai optimiste, dar şi acolo am exagerat în ultimul hal. Conform tâmpeniilor pe care le-am debitat, am avut vreo cinci prime iubiri, prima dragoste din poezii e cu totul alta decât aia care a fost de fapt şi m-am despărţit de tipi cu care nici măcar nu am fost :))
Acum îmi dau seama că doar profa de română dintr-a doişpea a fost sinceră cu mine. După ce a citit bazaconiile alea, m-a întrebat senină dacă eram drogată când le-am scris. Păi, nici nu avea ce altceva să creadă!
Deci, n-am de ce să-mi fac probleme că primul meu roman nu e prea strălucit, şi, drept să spun, şi al doilea e cam la fel de prost. Peste vreo 10-15 ani o să scriu şi unul bun. Până atunci mai exersez, ca să am de ce râde mai târziu :))”

(7 septembrie 2016)

Mi-am recitit primul roman şi am râs. Bine, am râs şi la celelalte, dar asta numai pentru că sunt pline de replici amuzante, primul însă, chiar și după o mie de editări, e de râsul curcilor.

Tradiţie de ziua naţională: să scrii ”La mulţi ani, România” sau ”Mândru că sunt român” de pe un smartphone made in China :)))”

(1 decembrie 2016)

Ori suntem tradiţionalişti, ori nu mai suntem!

”Au început să apară pozele de profil tricolore cu ”Mândru că sunt român”. Ce mi se pare amuzant e că majoritatea celor care cunosc doar ”trei culori pe lume” locuiesc oriunde, numai în România nu. Deh, dragostea la distanţă e mult mai bună.”

(28 noiembrie 2018)

Ţin să le mulţumesc pe această cale patrioţilor de Facebook care au plecat din ţara de care sunt mândri pentru că îmi dau motive să râd. Hasta luego, arrivederci, bye bye sau cum se mai zice pe la voi.

Amintiri de pe Facebook (partea a patra)

”O singură dată, boala mea de a mă lăuda cu talentul literar a avut consecinţe nu tocmai plăcute.
În clasa a noua, eram îndrăgostită de Marian. Ne certam şi ne împăcam mai des decât Prigoană cu Bahmuţeanu, iar în zilele în care eram certaţi, ca să nu mă plictisesc, vrăjeam cu Alex. Ţinând cont că ăştia doi erau colegi de clasă, s-ar putea crede că eram specialistă în vrăjeală (ceea ce vă asigur că nu-i adevărat) sau că amândoi erau atât de leşinaţi după mine încât îmi treceau cu vederea duplicitatea (ceea ce se prea poate).
Într-o zi, când mă lovise romantismul la modul grav, am scris o scrisoare de dragoste atât de mişto, încât era să mă îndrăgostesc eu de mine când am recitit-o. N-am mai apucat să i-o dau lui Marian, pentru că ne-am certat din nou, dar nici nu puteam lăsa aşa capodoperă să se piardă. Aşa că în pauză m-am dus la Alex cu un zâmbet seducător, clipind frumos din gene, ”ţi-am scris o scrisoare”, bla bla bla, i-am tras un pupoi pe obraz şi am plecat, că se sunase de intrare.
Mă gândeam că gata, l-am dat pe spate, o să fie atât de impresionat încât o să mă ceară de nevastă! În pauză, a venit la mine cu o mutră de parcă l-aş fi înjurat de mă-sa şi mi-a dat scrisoarea înapoi: ”Mda, frumos, dar nu e pentru mine” ”Ba da”, zic eu. ”Ba nu e. AI SCRIS NUMELE LUI MARIAN!” Am înlemnit.
Aşa era. Pe la jumătatea scrisorii făcusem greşeala fatală. Fusesem destul de proastă să mă dau de gol, deşi ar fi trebuit să se prindă după primele două rânduri, unde îi tot dădeam înainte cu ochii verzi. Alex are ochii căprui. :))
Asta mi-a fost învăţătură de minte. N-am mai scris vreun nume în scrisori şi nici n-am mai pomenit culoarea ochilor. În rest, indiferent ce iubit aş fi avut, pe Alex oricum l-am vrăjit până la sfârşitul liceului şi tot i-am făcut declaraţii de dragoste. Pe care le-a crezut :))”

(12 ianuarie 2016)

Când eram mică eram tare nebunatică, acum sunt mare şi tot nu mi-a trecut :))

”Clasa a doişpea, pregătiri pentru bac şi, bineînţeles, Alex, eterna vrăjeală, de data asta prin sms. Într-o zi, în timp ce mă făceam că învăţ, primesc un mesaj de la el: „Ai chef de o partidă de…?”
El, timidul care nici măcar nu îndrăznea să mă sărute, a avut curaj să scrie aşa ceva? Oare cât de tare se lovise la cap?
Răspund ironic: „Ce-i, te-ai hotărât să îţi începi viaţa sexuală?”
„Da, citeam şi dintr-o dată mi-a venit ideea să îmi încep viaţa sexuală cu tine”.
După ce l-am întrebat ce citeşte şi am mai făcut nişte miştouri, mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că sunt raza lui de soare, zâna visurilor lui etc, urmat de P.S.
„A, citeam Luceafărul!”
Pe bune?? Ăia care l-au băgat în programa de bac or fi ştiind ce reacţii provoacă?
Fir-ai să fii, Alex, cum m-ai făcut tu să recitesc Luceafărul şi tot nu m-am prins care vers ţi-a dat ideea asta tâm… ideea asta care a rămas la stadiul de idee.
Mă bucur totuşi că nu citea „Crimă şi pedeapsă”. Cine ştie ce idei îi mai veneau :)))”

(27 ianuarie 2016)

Nici acum nu ştiu ce vers l-a inspirat, dar ar fi trebuit să citească ceva care să-i dea şi tupeu să treacă la fapte.

”De când tot aud cuvântul „satanist” (care nici măcar nu mai înseamnă satanist, ci rocker şi/sau ateu), mi-am amintit o întâmplare de acum 12 ani, când lumea era la fel de încuiată ca acum.
Stăteam în gazdă la o babă, scuzaţi, la o stimată doamnă foarte răutăcioasă. Într-o zi, a venit vară-mea la mine în vizită îmbrăcată cu un tricou simpatic, cu un bebeluş dulce foc care avea un cercel în ureche (cerceluşul era prins în material). Îi povestisem cât de enervantă e hoaşca, pardon, stimata doamnă, dar nu mă crezuse. S-a convins în doar câteva minute, când hârca a simţit nevoia să-şi spună părerea despre tricou: „E tricou de satanişti!” Poftim cultură!
Şi nu era vreo ţaţa Miţa bisericoasa, ci doamnă educată!
Se pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de atunci. Dar mă întreb aşa, retoric: dacă un tricou cu un bebeluş e satanist, cele cu cranii cum or mai fi? ”

(5 martie 2016)

De mi-ar vedea acum baba, scuzaţi, stimata doamnă tricoul cu Marilyn Manson…

”Dacă mi-ar vedea cineva istoricul căutărilor pe Google, şi-ar imagina probabil că aştept un bebe, sau că îmi trece prin cap ideea asta şi caut un nume deosebit. Ce altceva ar putea înţelege din „prenume masculine”, „prenume feminine litera b” şi „nume deosebite băieţi”?
Asta mai e cum mai e, dar ar fi mai greu de explicat „simptome nimfomanie”, „motociclete de colecţie”, „cum se face un tatuaj”, „boli psihice” sau „care sunt efectele amneziei”.
Bine că nu scriu despre crime sau prostituţie (deocamdată), că mi-ar fi mie jenă să mă gândesc cum ar arăta istoricul :))”

(16 mai 2016)

Să vedeţi acum: tulburare bipolară, dublă personalitate, cum se face un test de paternitate, listă fobii şi alte năzdrăvănii din astea.

*va urma*