Sunt bolnavă de selfitis

În timp ce scrolam pe Facebook printre postări care de care mai fascinante, de-mi trosneau fălcile de atâta căscat, mi-a sărit în ochi un articol datorită căruia am aflat că sufăr de o tulburare mintală numită ”selfitis”, adică boala de a-mi face poze. Articolul ăsta mi-a amintit de bancurile cu Radio Erevan: exact aşa e, doar că-i invers.

Indivizii ăştia cu prea mult timp liber zic că oamenii postează selfie-uri ”pentru a compensa lipsa stimei de sine”. După cum ziceam, e fix aşa, numa’ că invers: postez selfie-uri tocmai pentru că am prea multă stimă de sine. De-aia le postez, să vadă şi alţii cât de mişto mă consider.

Aceiaşi indivizi spun că boala asta e de trei feluri: marginală, când îţi faci trei selfie-uri pe zi, dar nu le postezi. Adică e o formă uşoară, mai de vară cum ar veni… Forma acută, când îţi faci cel puţin trei poze şi le postezi pe toate. Păi de-aia le faci, nu? Forma cronică, aia gravă de tot, când ”ai o dorinţă incontrolabilă de a te fotografia 24 de ore pe zi şi de a posta toate fotografiile pe reţelele de socializare, mai mult de şase poze pe zi”. La faza asta nu pot să nu mă întreb care e nebunul: cel care face pozele sau psihiatrii care chiar cred că şi-ar irosi cineva toate cele 24 de ore ca să facă poze.

Hai că m-am liniştit, la mine e forma cea mai uşoară, dar mă întreb cam în ce stadiu al bolii eram când nu aveam internet şi-mi făceam selfie-uri doar de dragul de a le face. Americanii ăştia par să creadă că boala selfie-urilor a apărut o dată cu internetul şi cu reţelele de socializare. Iar eu mă pozam ca proasta cu aparatul foto şi singura modalitate de a-mi etala pozele era să le pun în ramă…

Singurii tulburaţi mintal par a fi indivizii ăştia care cred că plăcerea de a face fotografii e semn de ţăcăneală. Probabil că în lumea lor încă nu s-au inventat telefoanele cu cameră frontală şi aplicaţiile care ar tenta-o până şi pe bunică-mea să-şi facă selfie-uri. Nu că altfel n-ar fi încântată să le facă. Şi sunt destulă de sigură că nici unul nu foloseşte reţelele de socializare, altfel ar şti că oamenii au un milion de motive să se tragă singuri în poză. Eu, de exemplu, mi-am exasperat toţi apropiaţii rugându-i să-mi facă poze pe care, de cele mai multe ori, le şterg, aşa că prefer să-mi fac o sută de selfie-uri din care, cu puţin noroc, păstrez unul, decât să-mi facă alţii zece poze din care nu mai rămâne nimic. Dacă nici eu nu am răbdare cu mine, atunci cine să aibă?

Am zile când mi-e atât de drag de mine încât m-aş poza încontinuu, zile când mă plictisesc după două-trei poze şi zile când n-am nici cel mai mic chef să îmi imortalizez mutra. Câteodată folosesc cele mai fistichii efecte, just for fun, câteodată mă expun fără probleme nemachiată. Psihiatrii ar spune, probabil, că sufăr de dublă personalitate, sau de tulburare bipolară, pentru ei e clară treaba: dacă îţi faci selfie-uri, eşti cu capu’. Pe mine nu mă deranjează. Prefer să sufăr de ”selfitis” în forma cea mai gravă decât de plictiseală în stare avansată. Chiar trebuie să te plictiseşti rău de tot ca să numeri câte poze postează omul pe zi!

Pentru psihiatri, oamenii se împart în două categorii: cei nebuni şi cei care încă n-au fost diagnosticaţi. Aşa cum şi psihiatrii se împart în două categorii: cei care nu trebuie luaţi în seamă şi cei care trebuie luaţi la mişto, cum e cazul de faţă. Râdem, glumim, dar vă daţi seama că unii chiar îi consideră bolnavi mintal pe cei care îşi fac nişte poze nevinovate?

Reclame

E mai greu decât în clasa întâi

Probabil v-am mai spus că, pe tot parcursul anilor de şcoală, am avut probleme cu caligrafia. Oricât m-am străduit (nu foarte tare, e drept, pentru că atunci când sunt criticată şi descurajată devin cea mai delăsătoare fiinţă din lume), n-am reuşit să am scrisul ăla mişto, cu litere parcă pictate, pe care-l admiram la alţii. Când am învăţat să bat la tastatură mi-am jurat că, după ce termin şcoala, n-am să mai scriu de mână tot restul zilelor mele.

Dar, pentru că sunt extrem de ambiţioasă atunci când n-am nimic de câştigat din asta, am încercat din nou să-mi îmbunătăţesc caligrafia, că de înrăutăţit nu mai aveam cum. Cred că sunt singura fiinţă de pe planeta asta care face literele exact ca la alfabet şi tot urât scrie! Dacă în clasa întâi îmi era greu să scriu citeţ, vă daţi seama că acum e practic imposibil. E mai greu să înveţi ceva la treizeci şi… pardon, douăzeci şi şase de ani decât la şapte.

La 7 ani îmi permiteam să scriu o literă pe oră, că altă treabă nu prea aveam de făcut. Acum, într-o oră tastez două-trei pagini în word, de mână aş scrie mai mult dar n-are cine să-mi traducă hieroglifele rezultate.

La 7 ani aveam vederea bună. Bine, mi se cam lipeau ochii de somn, că şi pe vremea aia aveam o relaţie complicată cu trezitul de dimineaţă, relaţie care a evoluat într-o frumoasă duşmănie, dar atunci nu aveam miopie şi nici boala aia care mă face să văd lucrurile invers. A, da, astigmatism.

La 7 ani, scrisul era datorie şi restul era joacă. Acum e invers. Şi nu poţi pretinde de la o mână care toată ziua a robotit să scrie cursiv.

La 7 ani scriam cu stiloul, pe o hârtie destul de bună. Caietele din ziua de azi parcă sunt făcute din hârtie igienică, degeaba au coperţi decorative, pentru că nu poţi scrie ceva fără ca scrisul să se imprime pe următoarele zece pagini. Iar stiloul mi-e frică să-l folosesc, la ce talent am să stric lucrurile.

La 7 ani nu aveam unghii lungi. Bine, e doar o scuză, că scriam urât şi când le aveam scurte, dar totuşi copitele astea îngreunează treaba.

La 7 ani aveam ceva mai multă răbdare ca acum, nu mă enervam când ceva nu-mi ieşea, trăgeam aer în piept şi o luam de la capăt. Fără să-mi bag şi să-mi scot, cum fac acum, fără să consider că am eşuat. Deh, la 7 ani totul e o joacă, inclusiv munca. Iar deprinderea de a scrie chiar este o muncă, acum îmi dau şi eu seama.

Totuşi, în clasa întâi nu aveam ce am acum: o colecţie serioasă de poezii, eseuri, nuvele şi romane care ar da bine pe foi. Iar pentru colecţia asta merită să încerc – din nou – să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Că de înrăutăţit, după cum spuneam, nu mai am cum.

N-am timp de citit!

Dacă vrei să faci un cititor să-şi tragă singur palme şi să dea ochii peste cap în timp ce-şi smulge părul, spune-i că îl invidiezi că are atâta timp liber. Cu accent pe ”atâta”, ca să-i fie clar că el e o putoare care pierde vremea citind, în timp ce tu eşti om serios şi nu-ţi mai vezi capul de treabă.

Nu reuşesc în ruptul capului să înţeleg cum un om care stă acasă şi care, spre deosebire de mine, se trezeşte de dimineaţă, poate spune că n-are timp. Păi în rarele ocazii când mă trezesc aşa devreme, reuşesc să citesc chiar două cărţi pe zi, şi mai sunt şi mioapă, deci nu mai citesc atât de rapid ca-n tinereţe. Să nu mai spun că sunt genul (era să scriu ”geniul”) care nu poate sta locului decât jumătate de oră, aşa că ar trebui să fie o carte dată rău în mă-sa ca să n-o las deloc din mână. Şi-am făcut şi un mic experiment ca să văd ce mare scofală am făcut într-o zi când cică n-aveam timp de citit.

Să vă zic aşa, în mare? Aranjat rufele în şifonier, că mi s-a părut că sunt puţin deranjate – cam 20 de minute. Vreo cinci capitole, citit lejer.

Scrollat pe facebook, zece minute.

Intrat pe youtube să mă uit la Leana şi Costel, episoade de când eram fată mare, că aveam chef să râd; uitat la trei episoade a câte 25-30 de minute fiecare: aproximativ o oră jumate. Cam vreo juma’ de carte, aşa…

Făcut selfie-uri, verificat, şters: vreo juma’ de oră pierdută aiurea.

Intrat ”numa’ cinci minute” pe Facebook, trecut încă vreo juma’ de ceas.

Rezultă trei ore în care aveam timp să citesc o carte, dar nici măcar nu m-am obosit să o deschid pentru că – auzi poantă! – nu aveam timp de ea. Bine, recunosc, nu aveam chef. Asta-i toată faza, e vorba de priorităţi…

Ploua infernal cu scriitori

Cineva a făcut o glumă proastă şi a zis că românul s-a născut poet, iar românul, gâdilat în amorul propriu, a luat-o de bună. Şi pentru că românul nu se mulţumeşte niciodată cu puţin, s-a gândit că poezia e prea uşoară pentru geniul lui creator şi a dedus că next level e proza – care în capul lui e un fel de poezie cu dialoguri. Apariţia internetului i-a alimentat ideea că scrisul e atât de simplu încât orice prost îl poate face, aşa că a început să plouă cu scriitori.

Acum o mie de ani, când am scris prima mea povestioară fictivă, nu aveam internet, aşa că n-aveam unde să mă sparg în figuri că sunt scriitoare. Mă laud acum, pentru că atunci nici nu mi-a trecut prin cap să spun cuiva ce preocupări am. Nu m-am gândit nici măcar o fracţiune de secundă că sunt scriitoare sau că aş putea deveni, probabil pentru că eram prea ocupată să-mi îmbunătăţesc performanţele poetice. Sau poate pentru că nu a avut cine să facă mişto de mine şi să-mi spună că sunt scriitoare.

N-a avut nimeni ocazia să-mi citească opera de artă, despre care pot spune, cu maximum de indulgenţă, că era mediocră, pentru că am aruncat caietul în foc după ce l-am citit. Iar asta demonstrează că n-aveam nici cea mai vagă idee ce înseamnă să fii scriitor. În caz că n-aţi înţeles, am scris o porcărie povestioară, fără să-mi bat prea tare capul, am terminat-o, am citit-o, am văzut că nu e la fel de bună cum era în mintea mea şi am aruncat-o. Nu am editat niciun cuvinţel, am văzut că nu merge cu inspiraţia şi cu talentul şi-am lăsat-o baltă. Aşa proastă eram încât nu m-am gândit că o pot corecta şi că e chiar obligatoriu să fac asta.

Ei bine, scriitorii care apar acum precum ciupercile după ploaie sunt cam cum eram eu la 14 ani. Diferenţa e că eu nu aveam net ca să mă documentez şi nici acces la cărţi care cică te învaţă cum să scrii. Nu că te-ar învăţa prea multe, dar îţi dau un indiciu de unde să începi şi ce paşi să urmezi, ceea ce oricum e mai mult decât aveam eu.

La şcoală nu înveţi cum să scrii. Acolo înveţi cum să faci compuneri, cu început, cuprins şi încheiere. Înveţi cum să scrii într-un stil despre care şi străbunica ar spune că e arhaic, nu cum să-ţi dezvolţi propriul stil. Am ales profilul filologic tocmai pentru că voiam să evoluez, literar vorbind. N-am învăţat absolut nimic. Am tocit ca papagalul părerile altora despre operele din manual, pentru că părerile noastre nu contau. Am învăţat de câte feluri e rima şi câte stiluri literare există, ce e hiperbola, aliteraţia şi alte figuri de stil care nu se mai folosesc din secolul trecut, dar absolut nimic despre cum pot eu să scriu. Nici măcar despre editare n-am învăţat, iar asta e esenţială.

Nu e de mirare că românul se crede scriitor by default, deşi habar n-are cu ce se mănâncă scrisul. Partea proastă e că n-are de unde să înveţe. Partea şi mai proastă e că nici nu crede că are nevoie să înveţe. Lui îi iese perfect din prima, iar cei care comentează sunt nişte proşti care nu înţeleg arta. Românul refuză să creadă că scrisul înseamnă muncă, pentru că nu-i place munca. În căpşorul lui genial, toţi marii scriitori şi-au cărcălit operele de artă pentru că n-aveau ce face cu atâta timp liber, iar Eminescu a scris Luceafărul în pauza de ţigară. Ţigara de după.

Orice omuleţ care scrie chestii mai proaste decât scriam eu la început are parte de mii, zeci de mii, sute de mii de lingăi care îi laudă geniul creator (geniu care, vorba lui Caragiale, e sublim dar lipseşte cu desăvârşire), iar omuleţul şi-o ia în cap. După ce stilul literar îi evoluează de la execrabil la aproape-mediocru, începe să le dea altora sfaturi despre cum se scrie. ”Hai că poţi, ştiu eu că poţi, e de datoria ta să scrii! Hai, mă, că-i simplu!” Şi de-aia plouă cu scriitori, pentru că toţi vor să culeagă laude înainte să înceapă să muncească.

Mituri şi prejudecăţi: nu eşti scriitor dacă nu publici

Cea mai sigură cale de a enerva un scriitor e să-i spui că nu e scriitor adevărat dacă nu publică. Ar trebui să fie legal să strângi de gât oamenii care spun tâmpenia asta, care pur şi simplu îşi bagă picioarele în toată munca ta şi care nu doar că nu te apreciază nici cât negru sub unghie, dar te mai şi consideră proastă ca noaptea. Breaking news pentru dăştepţii ăştia: scrisul nu înseamnă doar frecarea unor taste, geniilor care sunteţi voi genii!

Scrisul presupune alegerea unor nume, să zicem vreo zece, că şi personajele sunt fiinţe şi trebuie botezate. Iar botezul ăsta nu e treabă tocmai uşoară dacă eşti o ameţită care uită numele unui om în timp ce face cunoştinţă cu el.

Scrisul presupune să dai viaţă celor zece personaje. Să le pui vorbe-n gură, să le atribui tot felul de calităţi şi defecte, să creezi legături între ele. Şi totul trebuie să pară real.

Scrisul presupune să creezi situaţii, să te pui în pielea fiecărui personaj, să ţii cont de personalitatea fiecăruia ca să scrii cum se descurcă în situaţia aia. Şi să te pui în pielea a zece personaje care par să se schimbe de la o pagină la alta… e muncă, frăţioare!

Să fii scriitor nu înseamnă doar să scuipi nişte cuvinte în word, apoi să dai iama în edituri ca pisica la smântână. Să fii scriitor înseamnă un efort intelectual aproape continuu, un carusel de emoţii, îndoială de sine, disperarea că nu vei reuşi niciodată să termini. Înseamnă SĂ CREEZI chiar şi atunci când eşti distrus moral, să ai ambiţia de a duce treaba la bun sfârşit, să te apuci de scris ca de luptă şi să nu cedezi oricât de greu ţi-ar fi.

Să fii scriitor înseamnă să evoluezi cu fiecare nuvelă, cu fiecare roman, şi să fii conştient că încă mai ai de muncă. Să nu renunţi şi să îţi păstrezi entuziasmul. Să ştii că întotdeauna e loc de mai bine şi să munceşti ca să scrii mai bine. Să reuşeşti să scrii în nişte condiţii în care alţii abia ar reuşi să gândească.

Să crezi că un astfel de om – luptător, ambiţios, un om care crează ceva din nimic – e un trântor pe care nu-l duce capul să facă altceva, demonstrează foarte clar care dintre voi e de fapt prostul!

Ce faci mâine?

Ce-a trecut timpul… a mai rămas doar o zi până la ”sărbătoarea iubirii”.

Facebook nu va mai fi albastru, ci roşu. Vom vedea roşu în faţa ochilor de atâtea inimioare. Wait, deja le vedem de vreo două săptămâni :))

Dacă de Crăciun ne enervează colindele şi îndemnul ”fii mai bun”, iar de Paşte suntem indispuşi dacă starea vremii nu ne permite să ieşim la un grătar (că de-aia e Paşte, să ne îndopăm, de parcă n-am mai pune apoi nimic în gură până la Paştele următor), pe 14 februarie nu ne mai enervează nimic. Suntem zen, logic… doar suntem îndrăgostiţi!

Glumeam. Ne enervează şi sărbătoarea asta. Care nu e luată din calendar, dar e mai sărbătorită decât Paştele şi Crăciunul la un loc. Putem să ne enervăm şi într-o astfel de zi în care dragostea pluteşte în aer. Nu mai poţi să respiri fără să îţi intre în gât un ursuleţ de pluş, o inimioară de ciocolată, o inimioară de pluş, o inimioară din trandafiri, o inimioară din frişcă, o inimioară de orice fel. Dulce să fie. Şi roşie.

Oricât m-aş strădui să fiu zen, aşa cum îi stă bine unei îndrăgostite, după o astfel de zi mi-e rău. Mă îmbolnăvesc de atâta dulcegărie, de atâta romantism forţat, de atâta ipocrizie.

Ce ar putea să mă enerveze într-o astfel de zi, în care îmi mai şi sărbătoresc numele de botez? Pe scurt…

– cuplurile care îşi celebrează iubirea masându-şi reciproc amigdalele în văzul întregii lumi;

– femeile care aşteaptă cadouri, că doar aşa se demonstrează dragostea, cu cadouri…

– femeile care se laudă cu darurile primite ca şi cum ele, darurile, ar fi un barometru al sentimentelor pe care i le poartă bărbatul din dotare; n-am văzut să se fi lăudat vreuna cu o ciocolată, o garoafă (ele vor de la zece trandafiri în sus) sau o carte, toate se dau rotunde cu smartfoane şi aifoane, cu chestii de firmă (mi se pare normal, dacă îţi aduce vreun parfum no name cică nu te iubeşte), cu biletele pentru excursia în Bora Bora, cu sticla de şampanie sau cu masa de la restaurantul unde a scos-o domnul;

– femeile care se plâng că sunt singure de ziua îndrăgostiţilor. Cum vine asta, în rest te lauzi că eşti singură, că nu s-a născut bărbatul care să te merite, dar azi te plângi?

– femeile care îşi amintesc că sunt îndrăgostite doar cu ocazia asta;

– femeile aflate într-o relaţie (chiar dacă e un jaf de relaţie, vai de steaua ei) care le râd în nas suratelor singure (şi mai fericite decât ele);

– avalanşa de melodii romantico-erotico-leşinate difuzate la radio, tv, cuptorul cu microunde, epilatorul electric şi fierul de călcat. Efectiv, nu poţi să bagi nimic în priză fără să auzi un cântec numai bun de tratat insomnia;

– textele dulcege despre frumuseţea iubirii postate de cele care, cu o săptămână în urmă, postau despre cât de dobitoci sunt bărbaţii. Nu toţi, doar ai lor.

– femeile care visează romantisme roz pe pereţi. Domnilor, faceţi şi voi puţin pe căţeluşii, daţi puţin din coadă, apoi puteţi redeveni voi înşivă. Până la 1 martie.

– cuplurile care îşi postează unul altuia pe profilul de Facebook inimioare şi fluturaşi, să vadă toată lumea ce mult se iubesc (şi să se oftice ăia care nu se iubesc); dacă vreţi să demonstraţi ceva, să ştiţi că noi nu vă credem. Sau nu ne interesează.

Ce voi face mâine? Mă voi delecta cu o cafea şi voi bea o carte. Pardon, invers :)). Mă voi uita la o comedie fără strop de romantism în ea. Sau mai bine la un thriller. Voi scrie ce-mi va trece prin cap. Deci, voi face tot ce fac de obicei. Şi probabil îmi voi măsura glicemia, că la cât lapte şi miere va curge pe Facebook mă simt în pericol :))

Caligrafia, bat-o vina!

Singura dată când am scris frumos a fost în clasa întâi, când scrisul era standard pentru toată lumea. Apoi fiecare a început să-şi personalizeze caligrafia, iar eu am personalizat-o de nici eu n-o pot descifra câteodată :))

Am citit ieri una bună: ”Scriitorii au scrisul de mână urât pentru că gândesc mai rapid decât pot scrie”. Păi, m-am liniştit! Am o scuză. ACUM am o scuză, pentru că în clasele primare nu aveam – atunci aveam doar puncte scăzute la lucrări din cauza scrisului, critici din partea alor mei, tot din cauza scrisului (printre altele) şi un enervant sentiment de vinovăţie că nu scriu şi eu frumos ca alţi copii. Aici erau incluşi toţi ceilalţi copii din cartier, din şcoală, din galaxie, practic eu eram singura fiinţă din univers care scria naşpa. Mama lui de scris! Dacă mi-ar fi spus cineva că voi fi pasionată de scris, n-aş fi crezut!

Nu pot spune că n-am încercat să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Cred că în fiecare an încercam un nou stil, pentru că un singur stil infect nu ajungea, îmi trebuiau mai multe. Nu vreau să mă gândesc câte păduri am prăpădit cu tentativele mele de a scrie citeţ, câtă tonă de maculatură am irosit, ca să nu mai pun la socoteală camioanele de pixuri pe care le-am consumat în încercarea – total inutilă – de a scrie mişto, ca toţi ceilalţi oameni de pe planetă.

Vă daţi seama ce binecuvântare a reprezentat pentru mine calculatorul. Nu doar că nu mai trebuia să-mi fac griji în privinţa caligrafiei, dar puteam alege orice font voiam, iar unele imitau destul de bine scrisul de mână. Adio scris neciteţ, adio tăieturi şi corecturi… sau nu.

Deşi, după ce am scăpat de şcoală, ar fi trebuit să nu mai pun mâna pe pix niciodată – şi ar fi fost o decizie înţeleaptă -, m-am încăpăţânat să-mi scriu poeziile în caiete. Apoi să le rescriu, fiind convinsă că de data asta pot să scriu mai frumos. Vezi să nu! N-aveam altceva de făcut decât să-mi transcriu textele bacoviene dintr-un caiet în altul, încet, fără grabă, fără stres. Nici măcar de atâta lucru n-am fost în stare.

De ceva timp, piticii de pe creier mi s-au trezit din hibernare şi m-am gândit că ar fi mişto să umplu biblioteca sau măcar un răftuleţ cu tot ce am scris şi tot ce mai intenţionez să scriu. Am căutat pe Google sfaturi despre cum aş putea să-mi îmbunătăţesc caligrafia şi cam peste tot m-am lovit de aceeaşi idee: practica e mama şi tatăl şi bunica şi străbunica şi toţi morţii mă-sii de caligrafie. Auzi poantă! Exersez de 24 de ani şi nu s-ar zice că am ajuns la vreun rezultat satisfăcător. Cel mai bun sfat ar fi fost ăsta: ”Las-o baltă”. Nu că aş fi ţinut cont de el…

Până la urmă, ideile contează, nu cât de artistic arată literele. Hai că m-am enervat! Mă duc să iau o duzină de caiete, un bax de pixuri, şi mă apuc de scris. Apoi de transcris. Apoi de rescris. Nu de alta, dar biblioteca abia aşteaptă să fie umplută cu ideile mele şi nu vreau s-o dezamăgesc :))

Text postat pe Facebook prin aprilie, ca s-o conving pe mama să nu mai facă mișto de caligrafia mea. N-am convins-o.