N-am timp de citit!

Dacă vrei să faci un cititor să-şi tragă singur palme şi să dea ochii peste cap în timp ce-şi smulge părul, spune-i că îl invidiezi că are atâta timp liber. Cu accent pe ”atâta”, ca să-i fie clar că el e o putoare care pierde vremea citind, în timp ce tu eşti om serios şi nu-ţi mai vezi capul de treabă.

Nu reuşesc în ruptul capului să înţeleg cum un om care stă acasă şi care, spre deosebire de mine, se trezeşte de dimineaţă, poate spune că n-are timp. Păi în rarele ocazii când mă trezesc aşa devreme, reuşesc să citesc chiar două cărţi pe zi, şi mai sunt şi mioapă, deci nu mai citesc atât de rapid ca-n tinereţe. Să nu mai spun că sunt genul (era să scriu ”geniul”) care nu poate sta locului decât jumătate de oră, aşa că ar trebui să fie o carte dată rău în mă-sa ca să n-o las deloc din mână. Şi-am făcut şi un mic experiment ca să văd ce mare scofală am făcut într-o zi când cică n-aveam timp de citit.

Să vă zic aşa, în mare? Aranjat rufele în şifonier, că mi s-a părut că sunt puţin deranjate – cam 20 de minute. Vreo cinci capitole, citit lejer.

Scrollat pe facebook, zece minute.

Intrat pe youtube să mă uit la Leana şi Costel, episoade de când eram fată mare, că aveam chef să râd; uitat la trei episoade a câte 25-30 de minute fiecare: aproximativ o oră jumate. Cam vreo juma’ de carte, aşa…

Făcut selfie-uri, verificat, şters: vreo juma’ de oră pierdută aiurea.

Intrat ”numa’ cinci minute” pe Facebook, trecut încă vreo juma’ de ceas.

Rezultă trei ore în care aveam timp să citesc o carte, dar nici măcar nu m-am obosit să o deschid pentru că – auzi poantă! – nu aveam timp de ea. Bine, recunosc, nu aveam chef. Asta-i toată faza, e vorba de priorităţi…

Anunțuri

Ploua infernal cu scriitori

Cineva a făcut o glumă proastă şi a zis că românul s-a născut poet, iar românul, gâdilat în amorul propriu, a luat-o de bună. Şi pentru că românul nu se mulţumeşte niciodată cu puţin, s-a gândit că poezia e prea uşoară pentru geniul lui creator şi a dedus că next level e proza – care în capul lui e un fel de poezie cu dialoguri. Apariţia internetului i-a alimentat ideea că scrisul e atât de simplu încât orice prost îl poate face, aşa că a început să plouă cu scriitori.

Acum o mie de ani, când am scris prima mea povestioară fictivă, nu aveam internet, aşa că n-aveam unde să mă sparg în figuri că sunt scriitoare. Mă laud acum, pentru că atunci nici nu mi-a trecut prin cap să spun cuiva ce preocupări am. Nu m-am gândit nici măcar o fracţiune de secundă că sunt scriitoare sau că aş putea deveni, probabil pentru că eram prea ocupată să-mi îmbunătăţesc performanţele poetice. Sau poate pentru că nu a avut cine să facă mişto de mine şi să-mi spună că sunt scriitoare.

N-a avut nimeni ocazia să-mi citească opera de artă, despre care pot spune, cu maximum de indulgenţă, că era mediocră, pentru că am aruncat caietul în foc după ce l-am citit. Iar asta demonstrează că n-aveam nici cea mai vagă idee ce înseamnă să fii scriitor. În caz că n-aţi înţeles, am scris o porcărie povestioară, fără să-mi bat prea tare capul, am terminat-o, am citit-o, am văzut că nu e la fel de bună cum era în mintea mea şi am aruncat-o. Nu am editat niciun cuvinţel, am văzut că nu merge cu inspiraţia şi cu talentul şi-am lăsat-o baltă. Aşa proastă eram încât nu m-am gândit că o pot corecta şi că e chiar obligatoriu să fac asta.

Ei bine, scriitorii care apar acum precum ciupercile după ploaie sunt cam cum eram eu la 14 ani. Diferenţa e că eu nu aveam net ca să mă documentez şi nici acces la cărţi care cică te învaţă cum să scrii. Nu că te-ar învăţa prea multe, dar îţi dau un indiciu de unde să începi şi ce paşi să urmezi, ceea ce oricum e mai mult decât aveam eu.

La şcoală nu înveţi cum să scrii. Acolo înveţi cum să faci compuneri, cu început, cuprins şi încheiere. Înveţi cum să scrii într-un stil despre care şi străbunica ar spune că e arhaic, nu cum să-ţi dezvolţi propriul stil. Am ales profilul filologic tocmai pentru că voiam să evoluez, literar vorbind. N-am învăţat absolut nimic. Am tocit ca papagalul părerile altora despre operele din manual, pentru că părerile noastre nu contau. Am învăţat de câte feluri e rima şi câte stiluri literare există, ce e hiperbola, aliteraţia şi alte figuri de stil care nu se mai folosesc din secolul trecut, dar absolut nimic despre cum pot eu să scriu. Nici măcar despre editare n-am învăţat, iar asta e esenţială.

Nu e de mirare că românul se crede scriitor by default, deşi habar n-are cu ce se mănâncă scrisul. Partea proastă e că n-are de unde să înveţe. Partea şi mai proastă e că nici nu crede că are nevoie să înveţe. Lui îi iese perfect din prima, iar cei care comentează sunt nişte proşti care nu înţeleg arta. Românul refuză să creadă că scrisul înseamnă muncă, pentru că nu-i place munca. În căpşorul lui genial, toţi marii scriitori şi-au cărcălit operele de artă pentru că n-aveau ce face cu atâta timp liber, iar Eminescu a scris Luceafărul în pauza de ţigară. Ţigara de după.

Orice omuleţ care scrie chestii mai proaste decât scriam eu la început are parte de mii, zeci de mii, sute de mii de lingăi care îi laudă geniul creator (geniu care, vorba lui Caragiale, e sublim dar lipseşte cu desăvârşire), iar omuleţul şi-o ia în cap. După ce stilul literar îi evoluează de la execrabil la aproape-mediocru, începe să le dea altora sfaturi despre cum se scrie. ”Hai că poţi, ştiu eu că poţi, e de datoria ta să scrii! Hai, mă, că-i simplu!” Şi de-aia plouă cu scriitori, pentru că toţi vor să culeagă laude înainte să înceapă să muncească.

Mituri şi prejudecăţi: nu eşti scriitor dacă nu publici

Cea mai sigură cale de a enerva un scriitor e să-i spui că nu e scriitor adevărat dacă nu publică. Ar trebui să fie legal să strângi de gât oamenii care spun tâmpenia asta, care pur şi simplu îşi bagă picioarele în toată munca ta şi care nu doar că nu te apreciază nici cât negru sub unghie, dar te mai şi consideră proastă ca noaptea. Breaking news pentru dăştepţii ăştia: scrisul nu înseamnă doar frecarea unor taste, geniilor care sunteţi voi genii!

Scrisul presupune alegerea unor nume, să zicem vreo zece, că şi personajele sunt fiinţe şi trebuie botezate. Iar botezul ăsta nu e treabă tocmai uşoară dacă eşti o ameţită care uită numele unui om în timp ce face cunoştinţă cu el.

Scrisul presupune să dai viaţă celor zece personaje. Să le pui vorbe-n gură, să le atribui tot felul de calităţi şi defecte, să creezi legături între ele. Şi totul trebuie să pară real.

Scrisul presupune să creezi situaţii, să te pui în pielea fiecărui personaj, să ţii cont de personalitatea fiecăruia ca să scrii cum se descurcă în situaţia aia. Şi să te pui în pielea a zece personaje care par să se schimbe de la o pagină la alta… e muncă, frăţioare!

Să fii scriitor nu înseamnă doar să scuipi nişte cuvinte în word, apoi să dai iama în edituri ca pisica la smântână. Să fii scriitor înseamnă un efort intelectual aproape continuu, un carusel de emoţii, îndoială de sine, disperarea că nu vei reuşi niciodată să termini. Înseamnă SĂ CREEZI chiar şi atunci când eşti distrus moral, să ai ambiţia de a duce treaba la bun sfârşit, să te apuci de scris ca de luptă şi să nu cedezi oricât de greu ţi-ar fi.

Să fii scriitor înseamnă să evoluezi cu fiecare nuvelă, cu fiecare roman, şi să fii conştient că încă mai ai de muncă. Să nu renunţi şi să îţi păstrezi entuziasmul. Să ştii că întotdeauna e loc de mai bine şi să munceşti ca să scrii mai bine. Să reuşeşti să scrii în nişte condiţii în care alţii abia ar reuşi să gândească.

Să crezi că un astfel de om – luptător, ambiţios, un om care crează ceva din nimic – e un trântor pe care nu-l duce capul să facă altceva, demonstrează foarte clar care dintre voi e de fapt prostul!

Ce faci mâine?

Ce-a trecut timpul… a mai rămas doar o zi până la ”sărbătoarea iubirii”.

Facebook nu va mai fi albastru, ci roşu. Vom vedea roşu în faţa ochilor de atâtea inimioare. Wait, deja le vedem de vreo două săptămâni :))

Dacă de Crăciun ne enervează colindele şi îndemnul ”fii mai bun”, iar de Paşte suntem indispuşi dacă starea vremii nu ne permite să ieşim la un grătar (că de-aia e Paşte, să ne îndopăm, de parcă n-am mai pune apoi nimic în gură până la Paştele următor), pe 14 februarie nu ne mai enervează nimic. Suntem zen, logic… doar suntem îndrăgostiţi!

Glumeam. Ne enervează şi sărbătoarea asta. Care nu e luată din calendar, dar e mai sărbătorită decât Paştele şi Crăciunul la un loc. Putem să ne enervăm şi într-o astfel de zi în care dragostea pluteşte în aer. Nu mai poţi să respiri fără să îţi intre în gât un ursuleţ de pluş, o inimioară de ciocolată, o inimioară de pluş, o inimioară din trandafiri, o inimioară din frişcă, o inimioară de orice fel. Dulce să fie. Şi roşie.

Oricât m-aş strădui să fiu zen, aşa cum îi stă bine unei îndrăgostite, după o astfel de zi mi-e rău. Mă îmbolnăvesc de atâta dulcegărie, de atâta romantism forţat, de atâta ipocrizie.

Ce ar putea să mă enerveze într-o astfel de zi, în care îmi mai şi sărbătoresc numele de botez? Pe scurt…

– cuplurile care îşi celebrează iubirea masându-şi reciproc amigdalele în văzul întregii lumi;

– femeile care aşteaptă cadouri, că doar aşa se demonstrează dragostea, cu cadouri…

– femeile care se laudă cu darurile primite ca şi cum ele, darurile, ar fi un barometru al sentimentelor pe care i le poartă bărbatul din dotare; n-am văzut să se fi lăudat vreuna cu o ciocolată, o garoafă (ele vor de la zece trandafiri în sus) sau o carte, toate se dau rotunde cu smartfoane şi aifoane, cu chestii de firmă (mi se pare normal, dacă îţi aduce vreun parfum no name cică nu te iubeşte), cu biletele pentru excursia în Bora Bora, cu sticla de şampanie sau cu masa de la restaurantul unde a scos-o domnul;

– femeile care se plâng că sunt singure de ziua îndrăgostiţilor. Cum vine asta, în rest te lauzi că eşti singură, că nu s-a născut bărbatul care să te merite, dar azi te plângi?

– femeile care îşi amintesc că sunt îndrăgostite doar cu ocazia asta;

– femeile aflate într-o relaţie (chiar dacă e un jaf de relaţie, vai de steaua ei) care le râd în nas suratelor singure (şi mai fericite decât ele);

– avalanşa de melodii romantico-erotico-leşinate difuzate la radio, tv, cuptorul cu microunde, epilatorul electric şi fierul de călcat. Efectiv, nu poţi să bagi nimic în priză fără să auzi un cântec numai bun de tratat insomnia;

– textele dulcege despre frumuseţea iubirii postate de cele care, cu o săptămână în urmă, postau despre cât de dobitoci sunt bărbaţii. Nu toţi, doar ai lor.

– femeile care visează romantisme roz pe pereţi. Domnilor, faceţi şi voi puţin pe căţeluşii, daţi puţin din coadă, apoi puteţi redeveni voi înşivă. Până la 1 martie.

– cuplurile care îşi postează unul altuia pe profilul de Facebook inimioare şi fluturaşi, să vadă toată lumea ce mult se iubesc (şi să se oftice ăia care nu se iubesc); dacă vreţi să demonstraţi ceva, să ştiţi că noi nu vă credem. Sau nu ne interesează.

Ce voi face mâine? Mă voi delecta cu o cafea şi voi bea o carte. Pardon, invers :)). Mă voi uita la o comedie fără strop de romantism în ea. Sau mai bine la un thriller. Voi scrie ce-mi va trece prin cap. Deci, voi face tot ce fac de obicei. Şi probabil îmi voi măsura glicemia, că la cât lapte şi miere va curge pe Facebook mă simt în pericol :))

Caligrafia, bat-o vina!

Singura dată când am scris frumos a fost în clasa întâi, când scrisul era standard pentru toată lumea. Apoi fiecare a început să-şi personalizeze caligrafia, iar eu am personalizat-o de nici eu n-o pot descifra câteodată :))

Am citit ieri una bună: ”Scriitorii au scrisul de mână urât pentru că gândesc mai rapid decât pot scrie”. Păi, m-am liniştit! Am o scuză. ACUM am o scuză, pentru că în clasele primare nu aveam – atunci aveam doar puncte scăzute la lucrări din cauza scrisului, critici din partea alor mei, tot din cauza scrisului (printre altele) şi un enervant sentiment de vinovăţie că nu scriu şi eu frumos ca alţi copii. Aici erau incluşi toţi ceilalţi copii din cartier, din şcoală, din galaxie, practic eu eram singura fiinţă din univers care scria naşpa. Mama lui de scris! Dacă mi-ar fi spus cineva că voi fi pasionată de scris, n-aş fi crezut!

Nu pot spune că n-am încercat să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Cred că în fiecare an încercam un nou stil, pentru că un singur stil infect nu ajungea, îmi trebuiau mai multe. Nu vreau să mă gândesc câte păduri am prăpădit cu tentativele mele de a scrie citeţ, câtă tonă de maculatură am irosit, ca să nu mai pun la socoteală camioanele de pixuri pe care le-am consumat în încercarea – total inutilă – de a scrie mişto, ca toţi ceilalţi oameni de pe planetă.

Vă daţi seama ce binecuvântare a reprezentat pentru mine calculatorul. Nu doar că nu mai trebuia să-mi fac griji în privinţa caligrafiei, dar puteam alege orice font voiam, iar unele imitau destul de bine scrisul de mână. Adio scris neciteţ, adio tăieturi şi corecturi… sau nu.

Deşi, după ce am scăpat de şcoală, ar fi trebuit să nu mai pun mâna pe pix niciodată – şi ar fi fost o decizie înţeleaptă -, m-am încăpăţânat să-mi scriu poeziile în caiete. Apoi să le rescriu, fiind convinsă că de data asta pot să scriu mai frumos. Vezi să nu! N-aveam altceva de făcut decât să-mi transcriu textele bacoviene dintr-un caiet în altul, încet, fără grabă, fără stres. Nici măcar de atâta lucru n-am fost în stare.

De ceva timp, piticii de pe creier mi s-au trezit din hibernare şi m-am gândit că ar fi mişto să umplu biblioteca sau măcar un răftuleţ cu tot ce am scris şi tot ce mai intenţionez să scriu. Am căutat pe Google sfaturi despre cum aş putea să-mi îmbunătăţesc caligrafia şi cam peste tot m-am lovit de aceeaşi idee: practica e mama şi tatăl şi bunica şi străbunica şi toţi morţii mă-sii de caligrafie. Auzi poantă! Exersez de 24 de ani şi nu s-ar zice că am ajuns la vreun rezultat satisfăcător. Cel mai bun sfat ar fi fost ăsta: ”Las-o baltă”. Nu că aş fi ţinut cont de el…

Până la urmă, ideile contează, nu cât de artistic arată literele. Hai că m-am enervat! Mă duc să iau o duzină de caiete, un bax de pixuri, şi mă apuc de scris. Apoi de transcris. Apoi de rescris. Nu de alta, dar biblioteca abia aşteaptă să fie umplută cu ideile mele şi nu vreau s-o dezamăgesc :))

Text postat pe Facebook prin aprilie, ca s-o conving pe mama să nu mai facă mișto de caligrafia mea. N-am convins-o.

 

Inspiraţie şi har divin

Treaba e clară pentru toată lumea: scriitorii se nasc cu o aură invizibilă şi sunt programaţi genetic să scrie. Nu trebuie decât să înveţe alfabetul şi să înşire cuminţi frazele dictate de îngeri – fraze, de altfel, perfecte, care nu mai au nevoie de îmbunătăţiri. Se pogoară duhul sfânt asupra lor şi suflă peste ei har divin, trimiţându-le în ajutor şi sfânta inspiraţie, deci scriitorul n-are nici cel mai mic merit pentru darul cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu, Winnetou, Shiva sau Buddha, în funcţie de regiune.

Ăsta e mitul. Realitatea e cu totul alta.

Treaba stă cam aşa: ai o idee. De fapt ai vreo 5-6 idei care te tot bântuie şi nu ştii pe care s-o scrii mai întâi. Aştepţi vreo câteva zile inspiraţia divină, te prinzi că aştepţi degeaba şi te hotărăşti să-ţi pui creierul la muncă.

Faci o schiţă a poveştii/nuvelei/romanului, cu numele personajelor, legătura dintre ele, acţiunea propriu-zisă şi finalul. Umpli vreo zece pagini şi totul pare atât de clar încât ai senzaţia că o să termini de scris în trei zile.

Îţi ia vreo cinci zile să scrii începutul, pe care-l rescrii de câteva ori pentru că nu-ţi place cum sună. După primele zece încercări, îţi bagi picioarele-n el şi treci mai departe.

Primele două capitole ţi se par ok, deşi nu seamănă cu ce aveai tu în cap când ai făcut schiţa – schiţa aia la care te uiţi ca la hieroglife, pentru că, de entuziasmată ce erai, ai scris într-un limbaj pe care nu-l mai înţelegi. Îţi spui că o să te descurci şi fără ea şi mai scrii vreo două capitole cât de cât bunicele.

În focul creaţiei, te gândeşti să schimbi numele unuia dintre personaje, aşa că parcurgi tot ce ai scris până atunci ca să modifici pe unde e cazul. Observi că primul capitol şi al cincilea n-au nicio legătură între ele, aşa că o iei de la capăt şi rescrii totul.

Te doare capul de nervi, aşa că decizi să te răzbuni pe unul dintre personaje. Creezi unul peste care să dai cu maşina mai încolo, că şi-aşa e nesuferit şi enervant.

Cam pe la capitolul 10, ţi se pare că ai scris cea mai mişto chestie ever. Reciteşti şi vezi că ai scris cu totul altceva decât credeai, că tot textul e plin de neconcordanţe şi că personajul pe care aveai de gând să-l omori e din ce în ce mai simpatic. Mai faci câteva modificări şi reciteşti. Acum e şi mai prost decât înainte. Te-apucă plânsul şi decizi s-o laşi baltă, oricum eşti praf şi n-ar fi ieşit nimic bun.

După vreo săptămână, îţi vine o idee genială cum să dregi romanul. În capul tău ai scris lejer următoarele doişpe capitole, aşa că te aşezi euforică în faţa tastaturii. Dintr-o dată, toate ideile tale îşi fac bagajul şi pleacă pe Coasta de Azur, aşa că te holbezi ca proasta la monitor. Reciteşti câteva fraze din urmă şi încerci să scrii ceva, dar pur şi simplu nu-ţi iese. Tragi aer în piept şi continui să tastezi până găseşti cuvintele potrivite – cel puţin aşa ţi se par până îţi dai seama că tot ce scrii acum n-are nicio noimă în romanul ăsta. Iar te-apucă plânsul şi-ţi spui că de data asta chiar îţi bagi picioarele. Definitiv.

Nu trece o săptămână şi te-apucă dorul de personajele tale. Te gândeşti să mai dai o raită prin roman, măcar să le mai pui în gură nişte vorbe pe care tu n-ai tupeu să le spui şi să-i scoţi din buclucurile în care tot tu i-ai băgat. Scrii câteva scene, atât de proaste încât ţi se face silă de tine şi îţi spui că talentul literar a fost doar în mintea ta. Rescrii, apoi reciteşti. E binişor, dar tot nu e cum trebuie. Mai citeşti o dată totul şi intri în depresie – cu cât rescrii, cu atât apar mai multe greşeli, neconcordanţe şi fraze fără sens.

Te apropii de final. Au trecut câteva luni bune şi ştii deja cam cum ai vrea să se termine, doar că nu vrei să se termine. Eşti deja la jumătatea ultimului capitol şi decizi să dai o raită prin întreaga acţiune, aşa, de despărţire. Te iei cu mâinile de cap – nimic nu se leagă, povestea e de rahat, personajele sunt plictisitoare şi totul e greşit! Nici nu te mai gândeşti la cât ai muncit, la câte nopţi ai pierdut (că ziua n-ai nici timp, nici linişte) şi îţi spui că de data asta chiar renunţi. Tot definitiv.

Scrii o nuvelă ca să nu-ţi ieşi din mână şi când vezi cât de prost a ieşit te gândeşti că romanul nu era totuşi chiar atât de rău. Începi să-l reciteşti şi modifici câte ceva la fiecare paragraf, iar ultimele două capitole le refaci cu totul. Scrii finalul, pe care-l rescrii de vreo opt ori în aceeaşi zi şi de alte câteva ori a doua zi. Şi de alte câteva ori de fiecare dată când îţi aminteşti de el.

Te consolezi cu ideea că asta e, scrii prost, dar e bine că totuşi ai încercat.

În fine, după mult timp i-l trimiţi unei prietene, să râdă şi ea de tine. Spre surprinderea ta, chiar îi place, îţi spune că eşti o adevărată scriitoare şi nu-i vine să creadă că ai rescris fiecare cuvinţel. Şi-atunci îţi spui că tot efortul a meritat.

Nu e niciun har divin şi nicio inspiraţie. E muncă grea de la început şi până la sfârşit, altfel toate cărţile s-ar scrie într-o singură zi. Maxim o săptămână în cazul seriilor. Aşa că nu pot s-o iau ca pe un compliment când îmi spune cineva că am un talent deosebit, un har pe care mulţi nu-l au, pentru că aici e vorba de ambiţia de a duce la bun sfârşit ce ai început şi de puterea de a nu renunţa când e mai greu. Chestie pe care, ce-i drept, n-o poate face chiar oricine.

Nu-mi plac poveştile de dragoste… dar le scriu

Îmi spunea Mirabela aseară că dă ochii peste cap când citeşte ceva romantic. Well, who doesn’t? Cât oi fi eu de poetă şi scriitoare de romane şi nuvele colcăind de dragoste, să citeşti Agatha Christie şi-apoi s-o dai în romanţe înseamnă să cobori ştacheta rău de tot. Nu mă refer la cărţi în care, printre multe alte acţiuni, unul şi una se îndrăgostesc. Mă refer la poveştile tipice, care pentru mine sunt ca siropul extra-dulce care se toarnă peste mierea cu care se unge cozonacul. Na, c-am copt şi-o metaforă!

În cărţile de dragoste, el şi ea se îndrăgostesc fulgerător, la prima vedere, şi fiecare dintre ei se află inevitabil la prima iubire – chestie de înţeles dacă personajele sunt la vârsta adolescenţei sau undeva pe la 20-25 de ani, dar de-a dreptul penibilă dacă sunt copţi de-a binelea şi au trăit printre oameni toată vieţişoara lor.

În cărţile de dragoste nu se face sex, ci dragoste, logic, că de-aia e poveste de dragoste şi nu de sex. Dar până la sex personajele o lălăie platonic şi par să fie ok cu asta. Femeile nu simt deloc nevoia de acţiune, iar bărbaţii au erecţie abia când îi loveşte iubirea în moalele capului. Pot sta şi zece ani lângă o femeie fără să li se urce hormonii la cap şi niciodată, dar absolut niciodată n-o să meargă la curve sau să facă vreo labă. Nu că ar mai fi nevoie, pentru că povestea în sine e o mare labă.

În cărţile de dragoste, femeile nu au prietene adevărate şi toată viaţa lor e doar o aşteptare a prinţului călare pe cal alb. După ce apare prinţul, dacă e destul de prinţ încât să merite să fie furat, apare din neant o prietenă veche, care a fost foarte bună la vremea ei, şi care îi suflă proastei amorezul de sub nas.

În cărţile de dragoste, dialogurile sunt pline de dramatism, porumbeii nu râd, nu fac mişto unul de altul, nu-şi reproşează chestii minore, cum fac oamenii în viaţa normală. Asta pentru că, în cărţile de dragoste, bărbaţii nu-şi trântesc ciorapii împuţiţi pe unde le vine, îşi spală singuri vasele şi răspund întotdeauna la telefon, iar femeile nu fac scandal din orice, nu ignoră prinţul pentru a chatui cu calul şi sunt întotdeauna satisfăcute de tot ce le oferă el, chiar dacă ”orice” înseamnă o prestaţie de maxim două minute.

Atât de siropos, de previzibil şi de clişeic…

Acestea fiind zise, mi-am răsfoit puţin romanele căutând cele mai romantice pasaje. Că doar, în capul meu, sunt romane de dragoste. Primul e despre un triunghi amoros adolescentin, deci ar fi trebuit să fie plin de sirop care se toarnă peste mierea cu care se unge cozonacul. Auziţi aici maxim de romantism:

Nu îmi era teamă şi nu-mi păsa de ziua de mâine. Eram acolo cu el, în braţele lui, privindu-l în ochi şi citind în ei teama, emoţia, dorinţa, ba mi s-a părut la un moment dat că ar fi şi dragoste… Poate nu ştiam eu să citesc destul de bine în priviri, sau poate devenisem brusc romantică, pătrunsă de importanţa momentului. N-a mai contat nimic în clipa în care m-a sărutat. Un sărut pe care îl aşteptasem atâta timp şi pe care nu credeam că-l voi primi. Ştiam că nu avem decât ziua de azi şi nu voiam să pierd nicio clipă!”

Aiureală scrisă înainte de prima partidă de sex, că dup-aia n-am mai avut timp de romantisme…

La al doilea, romantismul a căpătat cu totul alte forme.

”Toate emoţiile, toate întrebările, toate incertitudinile dispăruseră, în locul lor rămânând doar pasiunea pură. Asta era probabil una dintre cele mai senzuale imagini – motocicleta roşie, lucioasă, iar lângă ea trupurile noastre care se împleteau ca într-un dans…”

Chiar n-am putut să fiu mai romantică de atât :))

La al treilea am lăsat-o moale de tot. Singurul pasaj mai greţos a fost ăsta:

”Indiferent de statutul social, de haine, de fizic şi de orice alte amănunte superficiale, pentru orice bărbat, femeia iubită este regină.”

În toate cele trei cazuri, personajele feminine sunt iubăreţe foc, nu neapărat cu bărbaţii lor, şi dau în romantism doar înainte sau după sex, dacă a fost bine (şi, de cele mai multe ori, e bine, că n-am atâta imaginaţie să scriu despre sexul prost). Fără aiureli platonice, fără îngeri care cântă la harpă în timpul primului sărut, fără explozii de stele în timp ce ea se dăruieşte pentru prima dată lui (apropo, nu ştiu dacă aţi observat, dar în cărţile de dragoste ea nu are niciodată orgasm) şi alte chestii pe care nu le mai menţionez pentru că deja îmi vine să vomit de atâta romantism.