Nu vreau astfel de ”prieteni”

Nu zic că mă consider mare sculă pe basculă (deşi uneori mă consider) şi nu accept în lista de pseudo-prieteni decât scule mai mari pe bascule şi mai mari, zic doar că sunt uşor pretenţioasă în privinţa oamenilor cu care-mi pierd timpul virtual. La începutul începuturilor, când Facebook era ceva frumos, eram cât se poate de sociabilă. Rezultatul? Am ajuns să am feed-ul plin de oameni care nu mă interesau absolut deloc, de oameni care puneau celebra şi savanta întrebare ”cf?” imediat ce le dădeam accept, de oameni care stricau tot farmecul unei postări cu comentarii de toată jena, în fine, oameni cu care nu aveam absolut nimic în comun. Mi-am zis că trebuie să devin mai selectivă şi am devenit într-un hal de selectivă încât lista mea n-a sărit niciodată de 150 de prieteni.

Mi se pare normal să fiu zgârcită cu acceptul. Până la urmă, e vorba de timpul meu, pe care nu-mi permit să-l pierd cu oricine. Spre dezamăgirea unora, nu am poze de holbat la ele, aşa că pe ăştia care dau add oricărui cont de gagică în scopuri mai mult sau mai puţin onanistice îi resping din start. În rest, n-am să stric fengşuiul profilului dacă:

– Nu ai poză de profil, iar numele tău nu-mi spune absolut nimic. Eşti fantomă cumva? Atunci bântuie la altă masă. Mă rog, la alt profil.

– Ai poză de profil cu urechi de căţeluş, iepuraş, veveriţă sau orice alt animal disponibil în aplicaţiile smartphone.

– Ai un nume dubios, cu multe igrecuri şi dubluveuri, sau un nume de cod gen, nu ştiu, Alex Printzul Femeilor. Dacă nu eşti în stare să-ţi asumi numele din buletin, nu vreau să am de-a face cu tine.

– Ai icoane sau orice alt simbol religios la profil. Dacă dai pe dinafară de credinţă, nu mă interesează, după cum nu mă interesează să-ţi urmăresc postările de mare factură spirituală sau să te văd cum tastezi amin la toate postările care îţi cer să tastezi amin.

– Ai poza bebeluşului la profil. Booon, nu-ţi cunosc numele de doamnă cu acte, nu ţi-am văzut ştrumful în viaţa mea, iar poze cu tine, cel puţin distribuite public, nu există. Nu ştiu cine eşti. Cel mai probabil, dacă ai senzaţia că profilul tău aparţine acum bebelui, nici tu nu mai ştii cine eşti. Iar mama m-a învăţat să nu vorbesc cu străinii.

– Nu te cunosc nici măcar vag. Da, ştiu că avem treizeci de prieteni comuni, dar nu-i vina mea că am prieteni care acceptă pe oricine în listă. După cum spuneam, mama m-a învăţat să nu vorbesc cu străinii.

– Te cunosc prea bine şi nu vreau să fim prieteni.

– Ai studiat la ”shcoala vietzi” şi acum lucrezi la buzunarul lui tăticu’, fabrica de fericire sau alte joburi imaginare. Ai prea mult timp liber şi prea puţini neuroni, iar eu nu vreau să am feed-ul invadat de selfie-urile tale penibile şi statusurile tale copiate (evident, greşit) de peste tot.

– Nici nu ţi-am acceptat cererea şi mă întrebi ”cf”. Apoi mă întrebi de ce nu răspund. Uite, tocmai de-aia nu răspund!

– Te-am avut în listă şi te-am şters pentru că nu interacţionam în niciun fel. Ţi s-a făcut dor să ne ignorăm reciproc sau care-i faza?

– Îmi trimiţi în fiecare lună cerere de pe un alt cont, că nu poţi reţine o parolă mai mult de atât şi trebuie să faci alt cont, a cărui parolă o uiţi după o lună şi tot aşa… N-am chef să fiu prietenă cu zece persoane pe nume Marghioala Pisdălargă, toate zece la fel de neinteresante.

Nu mai zic de cei/ cele care au în coadă Photography sau Unghii cu gel. Pentru asta există paginile de Facebook, puişori! Eu am o pagină de fotografie şi una de aberat chestii personale, că nu interesează pe nimeni din listă fotografiile mele ”artistice” şi aberaţiile mele personale.

Chiar şi aşa, tot mai văd postări irelevante. E imposibil să nu fie cineva care, pe lângă poze super-mişto, să nu posteze şi rugăciuni sau, printre glumiţe şi muzică care mă unge pe corazon, ceva politică sau false cauze umanitare. Dar, în linii mari, mi-e drag să intru pe Facebook şi urmăresc cu bucurie postările prietenilor, care bucurie v-o doresc şi vouă 🙂

Reclame

Calendarul Facebook

În mare parte, postările pe Facebook sunt aceleaşi în fiecare an, pentru că românul e lipsit de originalitate şi are o memorie atât de scurtă încât râde la aceleaşi glume răsuflate, iar când e de plâns, se plânge de aceleaşi nimicuri ca şi anul trecut. Ce, nu mă credeţi? Haideţi să vedem…

Ianuarie:

– Rezoluţiile de început de an (pe principiul ”încă mai am în cap ceva şampanie de la revelion şi am senzaţia că anul ăsta o să fac chestiile pe care am promis şi anul trecut să le fac”).

– Vine popa cu Boboteaza şi-l boscorodesc pe Facebook, că în realitate n-am tupeu.

– La mulţi ani, John, să dai de băut!

– Ningeeeee (zic doar aşa, în caz că n-ai observat zăpada când te-ai dus la budă în fundul curţii).

Februarie:

– E Valentine’s Day, da’ eu sărbătoresc Dragobetele, că-s patrioată.

– Te iubesc, iuby (inimioare peste inimioare, că-i dragostea mare).

– La naiba cu Valentine’s Day, m-am săturat de atâtea inimioare!

Martie:

– Te iubesc, mami, doar săptămâna asta şi doar pe Facebook.

– Pfff, ce greu e să nu ai mamă fix de ziua mamei…

– Fetelor de 13, 14 ani, ziua voastră e pe 1 iunie!

– Cică vine primăvara… Vine pe dracu’, că mi-au îngheţat neuronii.

– Să vezi că iar ajunge iepuraşul la noi cu ouăle îngheţate…

Aprilie:

– Pregătiţi-vă ficatul, vine Paştele!

– Paşte fericit + tag la minim 50 de prieteni (doar ăia mai speciali).

– A venit în sfârşit căldura, haideţi să ne pozăm prin iarbă cu cele mai decoltate bluziţe, chit că următoarele săptămâni ne suflăm mucii.

Mai:

– Grătare, mici şi bere, plus manele opţional.

– Băăă, e prea cald, deja nu mai pot cu ţânţarii şi muştele!

Iunie:

– Gata şcoala, vreau la mare!

– Să-mi bag piciorul, nu mă mai încape costumul de baie!

– E cald rău, şi ţânţarii ăştia… pfff!

Iulie:

– Tot pe gârlă, tot pe gârlă? Săracilor!

– Poze cu degetele de la picioare, că restul corpului e uşor supradimensionat.

August:

– Căldură mare, monşer, abia aştept să vină iarna să mă plâng de frig.

– 15 august e zi de comemorare, ştiu că până acum câţiva ani era Sântămăria Mare şi se sărbătorea mişto, dar m-a bătut soarele-n cap şi mi s-a topit creierul.

– Deci se termină vara şi intru în depresie, chiar dacă toată vara n-am făcut altceva decât să mă plâng de căldură…

Septembrie:

– Ce plouă, dracu-a mai pomenit să plouă toamna…

– Începe şcoala, revin mai târziu să vă spun cât de tare o urăsc.

– Bun e mustul ghiurghiuliu, aproape am uitat să plâng de dorul verii.

By the way, pe 8 septembrie nu se deranjează nimeni să felicite Măriile :))

Octombrie:

– La mulţi ani, Mitică, să ne trăieşti cu numele.

– Bacovia ar fi fericit acum, e o vreme de-ţi vine să-ţi tai venele.

Noiembrie:

– Deci, când începem să punem poze cu bradul?

– Eu zic să-i scriem lui Moş Crăciun de acum, să nu creadă că-l căutăm doar din interes.

– Au căzut trei fulgi de zăpadă, ia să le fac poză să vadă toată lumea cum s-au aşezat pe ultima petală de trandafir.

Decembrie:

– Mândru că sunt român, te iubesc România şi te pup din diaspora.

– Pregătesc ghetele pentru moş Nicolae.

– Mersi, iuby, pentru iPhone.

– Se dă Singur acasă pe Pro TV, haideţi să facem mişto de cei care încă se mai uită la el.

– Ninge, toată lumea e surprinsă. Dracu-a mai pomenit să ningă în decembrie!

– Vine Crăciunul, tăguim o sută de persoane random şi le urăm tot felul de clişee.

– Noi unde facem revelionul, în pat sau pe canapea?

– Ce bine că a trecut anul ăsta, poate anul viitor va fi mai bun… (ha ha ha!)

Din când în când, se mai mărită câte una şi îşi pune 259 de poze de la nuntă, după care naşte şi te anunţă în fiecare lună că ştrumful a împlinit încă o luniţă, mai moare câte o personalitate, prilej pentru cei care nici nu ştiu să-i scrie numele să pretindă că au fost fani de mici, mai recunoaşte unul că e homosexual şi se trezesc toţi retardaţii să comenteze, se mai întâmplă ceva prin lume şi se simt toţi datori să-şi dea cu părerea… chestiile obişnuite. În rest, e Ziua Cârtiţei, nimic nou sub soare.

Descrieri pentru selfie :))

În caz că rămâneţi în pană de texte numa’ bune de pus la un selfie despre care n-aveţi ce să spuneţi din capul vostru, m-am gândit să vă sar în ajutor. Noroc că mi-am notat statusurile pe care le puneam (eu sau alţii) pe yahoo messenger, strămoşul Facebook-ului. Luaţi de-aici să vă săturaţi. Cu plăcere!

”Mamă, câţi proşti am în listă!”

”Toţi ţăranii stau pe messenger.”

”Foaie verde solz de peşte, uite prostul cum citeşte.”

”Nu-s, antrenez musca la karate.”

”Care sunt cocalari daţi buzz, ca să fac curat în listă.”

”Chestia haioasă la acest status e că în momentul în care realizezi că acest text e fără sens, e prea târziu pentru a te opri din citit.”

”De mâncat am mâncat, de băut am băut, de futut… mai aşteptăm.”

”Acuma m-am trezit! Pa, mă culc!”

”Nu-s momentan la tastatură, da` dacă ţipi foarte tare la monitor s-ar putea să te aud.”

”Sunt pe invizibil… doar fraierii mă pot vedea.”

”Please, try again never.”

”Vă rog să nu vă deranjaţi să mă deranjaţi… e prea mare deranjul să fiu deranjată.”

”Don`t disturb, let masturb.”

”Sunt oriunde, numai aici nu.”

”E meci… aha, joacă Dinamo, deci mă puteţi deranja.”

”Sunt beat criţă, scrieţi degeaba că nu văd ce scrieţi.”

”Nu-mi stricaţi proasta dispoziție.”

”Bună! Nu-mi pasă!!! Pa!!”

”Vrei să te dai puţin mai încolo ca să intru şi eu online?”

”Nu mai intraţi pe mess, o să ies eu din când în când să vă zic cum este pe aici…”

”Vă doresc o zi bună! Ceea ce nu prea cred…”

”În afară de ceva mai ai de zis şi altceva?”

”Înot pe apa sâmbetei.”

”Availible pentru o singură persoană… ah, de tine am uitat!”

”Sunt pe invizibil, deci fă-te că nu mă vezi.”

”Fac recensământul la piticii de pe creier, dnd că iar le pierd şirul.”

”Stau şi mă uit la avatarele voastre şi la statusurile pline de stres şi mă întreb cum au ajuns atâţia ţărani în lista mea de mess.”

”Dorm ca un îngeraş, nu deranjaţi că daţi de dracu`!”

”Nu pot veni la muncă în weekend şi în toate zilele care se termină cu ”i”.

”Frec menta online.”

”Deranjează-mă tu să vezi cum îți cântă dracii live.

”La mulţi ani celor cu nume de buruieni!”

”Nu sunt la comp, pentru că aştept să fii offline.”

”Am avut o noapte albă; sper să nu am o zi neagră!”

”Ştii rutina… tu îmi scrii un mesaj şi eu îl ignor.”

”La pescuit… nu daţi buzz că-mi speriaţi peştii.”

”Stau şi mă încălzesc la gura frigiderului.”

”Sunt la mare în Laponia, fac plajă.”

”Hell was full, so i`m back.”

”Mă scarpin la ouă, nu mă deranja că poate mă sperii şi le sparg.”

”Sunt aici, nu am cu ce-mi ocupa timpul, dar vreau să par important scriind DND sau BUSY.”

”Mă bălăcesc, dnd că vă stropesc.”

”Mi-e o lene să tastez…”

”Out of my mind, back in five minutes.”

”Prietenii falşi să îmi dea buzz… astăzi fac prezenţa.”

”Sunt departe, foarte departe… în camera alăturată.”

”Sunt plecată, vorbeşte în pungă şi când mă întorc îmi dai punga.”

”Dacă e important spune, dar nu te aştepta să răspund.”

”Dorm, nu mă treziţi că mă deştept.”

”Ieşi de pe mess, că îmi respiri aerul.”

”Nu vă deranjaţi să mă deranjaţi, că nici eu nu mă deranjez să vă răspund.”

”Fac laba, dacă apare ”idle” înseamnă că m-a prins mama.”

”Dă-mi şi mie webcamul ca să-ți văd faţa aia de cur.

”Acum am ţigări, deci puteţi vorbi cu mine că nu mai sunt nervoasă.”

”Sunt în iad să îmi aprind o ţigară.”

”Busy, îmi cos maieul în cot.”

”Sunt la rodeo, călăresc lăcuste; fără buzz că-mi sare lăcusta de sub fund.”

”Pe tron! Aştept să-mi crească barba.”

”Ai ceva să-mi spui? Abţine-te!”

”Stau pe film… mă uit la o canapea…”

”Am plecat să am de unde să mă întorc.”

”Nu vreau să vorbesc acuma, lasă un mesaj şi o să am grijă să-l ignor.”

”Dacă nu răspund înseamnă că ori nu sunt la calculator, ori nu vreau să vorbesc cu tine… dar sigur sunt la calculator!”

”Dacă n-aveţi să-mi daţi bani, nu deranjaţi aiurea.”

”Ocupat, dă un buzz, că oricum am boxele închise.”

”Oare ce vroiam să scriu la status?”

”Nu am, nu vreau, nu pot, nu mă interesează…”

”Don’t disturbe me, i am busy doing nothing.”

 Şi preferatele mele, DND-urile care erau, practic, o invitaţie pentru toţi cei din listă să mă deranjeze :))

”DND, plecat cu capra la pizzerie.”

”DND, epilez găina pe picioare.

”DND, sunt ocupat să văd dacă mă deranjezi.”

”DND, citesc nişte cărţi de joc.”

”DND, aspir… la o viaţă mai bună.”

”DND, mă uit la meciul dintre germani şi nemţi.”

”DND, ultima persoană care m-a deranjat a fost Elodia.”

”DND, gâdil un purice.”

”DND, învăţ găina să cânte rock.”

”DND, o caut pe Elodia, brb când o găsesc.”

”DND, fac manichiura la găini.”

”DND, ascult un cd gol.”

”DND, visez că fac tema la mate.”

”Brb, mă aleargă un melc.”

”DND, sormea la pc, nu da buzz că o să cadă de pe scaun şi poate îşi rupe ceva doamne-ajută.”

”DND, mi-a fugit calculatorul.”

”Brb, mă dau cu sania în frigider.”

”DND, mă împuşc prin spânzurare cu scaunul electric.”

”DND, fumez un pachet de ţigări.”

”DND, dresez furnici.”

”DND, învăţ pisica să latre.”

”DND, mănânc… nu se vede, că am acoperit webu` cu muştar.”

”DND, sunt alergic la fraieri.”

”DND, sunt în Spania la cules de portofele.”

”DND, caut o scobitoare că mi-a rămas pofta de mâncare între dinţi.”

”DND, mi-am pierdut minţile… mă duc să le caut!”

 Sigur că multe nu se potrivesc dar, dacă e să fim sinceri, la selfie-uri oricum nu prea se potriveşte nicio descriere 😀

Hai să te consolez cu un unfriend

Întrebare întrebătoare: cam ce impresie v-ar face un om (hai să-i zicem totuşi om) care nu numai că face mişto grav de cei în doliu, dar le mai trânteşte şi un finuţ ”hai sictir cu suferinţa voastră de Facebook”? Poate sunt eu prea sensibilă şi iau totul prea personal, dar cred că trebuie să ai o doagă sărită ca să-ţi baţi joc de oameni în felul ăsta. Dar asta e doar părerea mea, care nu e musai să fie cea corectă.

Acum vreun an, n-am avut de lucru şi m-am împrietenit pe Facebook cu un blogger, în sensul că i-am trimis cerere de prietenie la mişto, ca să văd dacă o acceptă, iar el a acceptat-o – nu ştiu de ce, pentru că singura noastră conversaţie a avut loc abia la sfârşit, înainte să-mi dea unfriend. Îl urmăream de ceva timp, iar când spun ”urmăream” mă refer la faptul că-i citeam cu religiozitate toate articolele, ceea ce spune multe, având în vedere că eu nu citesc aproape niciodată toate articolele bloggerilor pe care-i urmăresc.

Toate au fost bune şi frumoase până luna trecută, când tipul – de altfel, plin de poante şi tranşant ca un măcelar – a publicat un articol la care lumea s-a hăhăit, iar eu am plâns. De nervi. Ideea era că morţii iau mai multe like-uri decât pisicile.

Citat: ”Ca să continuăm seria ”ce mă mai enervează pe Facebook”, trebuie s-o zic şi pe asta. Mă ia efectiv greaţa când văd statusuri de genul: ”Bunica mea cea bună şi sfântă a plecat dintre noi azi. De-acum ochii ei blânzi nu-mi vor mai lumina niciodată serile de mai. La revedere, bunico, să ai drumul lin!”

În marea de love-uri şi hăhăieli, eu am fost singura care a dat furie. Asta pentru că nu s-a inventat reacţia potrivită pentru ce am simţit când am citit articolul. Un ”îmi vine să vomit, imbecilule” ar fi fost perfect. Am tras aer în piept, gândindu-mă că poate exagerez, că poate aş fi râs şi eu dacă n-aş fi fost în perioada de bocit şi că, până la urmă, nu s-a referit la mine. Abia mă calmasem când a apărut un pasaj şi mai interesant.

”De câte ori citesc aşa ceva, nici nu mă uit cine a scris mizeria, dau pe loc unfriend, unfollow şi un morţii mă-tii.”

Asta a durut rău. La partea cu morţii mă-tii mă refer. Adică omul suferă, şi-i mai răscoleşti şi tu cuţitul în rană! Cât despre chestia cu mizeria, ce să mai spun, dacă pentru el durerea altora e o mizerie care merită unfriend şi înjurături, păi nu el e dobitoc, eu sunt proasta proastelor că am putut admira un astfel de… să-i zic totuşi om.

Au urmat, bineînţeles, alte miştouri, referitoare la faptul că postările astea sunt un mod morbid de a strânge like-uri, că ”doar se ştie că like-urile alină suferinţa” şi că au efect maxim cu singura condiţie ”să postezi până apucă mortul să se răcească”. Şi a urmat finalul care mi-a provocat palpitaţii: ”Mhm, fix aşa, hai sictir cu suferinţa voastră de Facebook!”

După un extraveral şi câteva exerciţii de respiraţie, am început să citesc şi comentariile, sperând că-i va atrage cineva atenţia că nu-i frumos ce face. Într-un final, s-a găsit un individ care să-i spună că Facebook e o cale prin care oamenii îşi exprimă trăirile de orice fel, că suntem liberi să postăm ce vrem şi că ”azi chiar nu mi-a plăcut punctul tău de vedere”. Iar boul bloggerul, în loc să se simtă, l-a contrazis: ”Sentimentele şi trăirile de orice fel? Pe Facebook? Serios? Trei din zece femei sunt abuzate în ţara asta. Să mor eu dacă am văzut vreodată vreo postare de genul ”a venit porcul aseară băut şi mi-a tras un dos de labă de mi-a scos dinţii”. Nu, Facebook-ul e pentru sentimente şi trăiri FALSE.”

Nu e prima dată când tipul îşi exprimă părerea asta, că nimeni nu e el însuşi pe Facebook, dar paralela cu femeile abuzate a fost cel puţin deplasată. Chiar trebuie să fii deplasat ca să compari o palmă cu moartea cuiva. Când comentatorul i-a replicat că la el pe profil lumea îşi expune problemele reale, bloggerul n-a mai avut nimic de zis decât că ”trăim în bule diferite”. Iar bula lui e singura care contează, normal.

O săptămână mai târziu, mai multe extraverale şi mai multe exerciţii de respiraţie, i-am scris un mesaj. M-am gândit că n-are de unde să ştie cum e cu suferinţa asta de Facebook, că n-a trecut omul prin aşa ceva şi nu i-ar strica un punct de vedere, ca să nu moară prost. I-am explicat frumos, din proprie experienţă şi străduindu-mă să nu-i zic ceva de dulce, cum e cu doliul ăsta virtual, sperând în secret şi la nişte scuze. Eu, una, dacă aş şti că am rănit sentimentele cuiva, asta aş face, mi-aş cere scuze. Nu e cazul domnului care deţine adevărul suprem şi are întotdeauna dreptate. Mi-a răspuns că fiecare interpretează lucrurile aşa cum vrea şi că suferinţa reală nu are ce căuta pe Facebook. Că doar Facebook e pentru trăiri false, remember? Uite aşa m-am făcut de un unfriend, deşi aş fi preferat să-l dau eu, ca să mă simt mai bine. Mi-o fi trântit şi un ”morţii mă-tii” în gândul lui, dacă atâta îl duce capul. Ce-am avut şi ce-am pierdut…

La doliul pus la profil am avut 31 de like-uri şi reacţii şi 54 de comentarii. Tocmai am verificat, după exact două luni de la… postare. Nu mi-au alinat în nici un fel suferinţa.

Curăţenie virtuală

Ce ne mai place să adunăm tot felul de lucruri inutile, pe principiul ”să fie acolo, că nu se ştie niciodată”! Problema e că strechea asta o avem şi pe Facebook şi facem colecţie de ”prieteni” care nici nu ştim când au apărut sau de ce mai sunt încă în listă, apreciem un milion de pagini pe care nu le urmărim şi ne înscriem în zeci de grupuri cu care n-avem nicio legătură. Apoi ne plângem că Facebook e plin de tâmpenii, de parcă nu noi le-am fi dat accept, like sau follow.

Cu toată lenea şi lipsa de timp, trebuie să facem curăţenie pe profil, da’ una zdravănă, cum facem în casă înainte de sărbători. Să nu mai rămână firicel de gunoi, că doar e spre binele nostru. Hai că nu-i greu!

Începem aşa, mai lejer, cu nişte unfriend-uri. La ce ne trebuie două mii de prieteni? Nici n-avem timp să-i urmărim pe toţi! O s-avem la un moment dat tendinţa s-o lăsăm mai moale: stai aşa, că ăsta mi-e rudă, asta mi-e vecină şi ailaltă e prietena mea cea mai bună de la grădiniţă. Dă-le naibii de sentimentalisme – nu interacţionăm deloc, nu ne interesează, nu avem nimic în comun, unfriend.

Ne aruncăm un ochi la cererile de prietenie şi băgăm ignore după ignore. Că de-aia nu le-am dat accept imediat, pentru că nu-i vrem în listă.

Trecem la pagini şi dăm unlike masiv. Oricum trei sferturi dintre ele nu le-am mai urmărit de acum o sută de ani, de când le-am dat like să ne aflăm în treabă. Iar invitaţiile de a aprecia diverse pagini le onorăm doar dacă vrem, nu pentru că ne-a rugat un prieten pe care ne e jenă să-l refuzăm. Decât să dăm un like de politeţe şi apoi să nu mai intrăm pe pagina aia…

Părăsim toate grupurile care nu ne plac. Indiferent că ne-a înscris un prieten de toată jena care înscrie pe toată lumea de parcă ar fi plătit la kilul de membri sau ne-am înscris noi înainte să devină un grup de rahat, n-avem de ce să pierdem vremea pe acolo dacă nu ne reprezintă.

Soluţia mai simplă ar fi să ştergem contul şi să facem unul nou, mai curat, mai uscat, mai protejat, dar în câteva luni o luăm de la capăt cu unfriend-urile şi unlike-urile, deci n-am făcut nicio brânză. Că nu ne putem abţine să strângem toate inutilităţile, ca să ne plângem apoi că Facebook e o prostie şi că nu găsim nimic bun.

Sfântul Facebook şi preacucernicul share

Aproape uitasem de mass-urile pe care le primeam pe yahoo messenger de la prietenii mei mai tăntălăi, dar a avut grijă Facebook să-mi aducă aminte că mămicuţa naivilor e permanent cu burta la gură. Şi naşte pe bandă rulantă.

Când am primit mesajul cu micul Rareş (scris Raresh) care suferă de cancer la creier, am avut o senzaţie de deja-vu. Mai bine zis deja-pu, adică senzaţia că am mai văzut rahatul ăla undeva. Chiar îl văzusem – pe yahoo, şi nu o singură dată. M-a buşit mila pentru bietul copil, care de 15 ani e tot nou-născut şi se luptă cu boala. Noroc cu proştii oamenii de bine care ne amintesc din când în când să-l mai tratăm pe ăsta mic cu câte un share, că doar se ştie că share-ul e degrabă vindecător de cancer. Cum, nu ştiaţi?

În afara lui Rareş, au mai fost vreo câteva cazuri din astea de bolnavi în fază terminală, tratabili doar prin sfântul share. Yahoo, mânca-i-aş emoticoanele lui de filantrop, a donat probabil milioane de euro strânşi din share-uri. Nu din donaţii, ce mama naibii, că n-are nimeni bani de donaţii, dar s-a oferit să dea câte doi euro, cinci euro, depinde de caz, pentru fiecare distribuire. Practic, oamenii n-au fost nevoiţi să se implice în niciun fel. Doar să demonstreze că sunt naivi, că dacă ar fi avut yahoo bani de dat tuturor bolnavilor imaginari ar fi dat fără să trâmbiţeze.

Toate aiurelile cu care mă spamau ”oamenii de bine” pe messenger, de făcusem scurtă la mână dându-le ignore, s-au mutat pe Facebook. Că doar nu era să vină oamenii cu mâna goală. Au adus cu ei tot sfinţii Sisoe care-ţi îndeplinesc dorinţele dacă-ţi enervezi câţiva prieteni cu mesajul ăsta. Ce mai, peştişorul de aur în variantă virtuală! Nimic mai simplu decât să dai un share şi-a doua zi poţi să te duci să-ţi ridici banii de la loto. Başca te mai trezeşti şi cu un piept de-o complexezi pe Pamela Anderson, deşi până atunci aveai platfus sau, după o caz, cu ditamai mătărânga, de faci orice negru să plângă de ciudă. Vă zic, Facebook bate la fund orice vrăjitorie!

Nu mai zic de tonele de amin-uri care se revarsă în comentarii la orice caz de cancer sau leucemie. Da, amin-urile alea care vindecă tot ce nu reuşesc doctorii. Nu intră nimeni să verifice dacă pozele cu ”bolnavi” sunt pe bune, în schimb, la orice postare care cere să scrii amin, se adună mii de comentarii. Serios, uitaţi-vă la orice postare din asta şi-o să vedeţi un cârnat de comentarii absolut identice. Mii sau chiar zeci de mii de proşti scriu amin şi au senzaţia că gata, sunt vindecători de cancer, au extirpat toate tumorile din lume, au făcut chimioterapia absolut inutilă, totul printr-un singur cuvânt. Măi să fie, până şi distinsele doamne care se ocupă cu magia neagră au un repertoriu mai bogat! :))

Facebook e cea mai tare invenţie a lumii. Dacă vindecă el cancerul printr-un share şi dă de mâncare copiilor din Africa printr-un simplu like, pot spune că e magic. Aştept cu interes să învie şi morţii, să dea timpul înapoi şi să vindece prostia, totul doar apăsând butonaşul magic.

Acest drog numit selfie

Vă mai amintiţi de nebuna care, până acum vreun an, făcea mişto cu orice ocazie de selfie-urile de pe Facebook? Exact, eu eram aia! Aveam aşa o boală pe genul ăsta de poze încât, dacă aş fi fost Zuckerberg, le-aş fi interzis. Sau măcar le-aş mai fi rărit, că prea îmi ploua cu poze de-astea pe timeline sau, în funcţie de anotimp, îmi ningea. Şi-acum, ce să vezi, s-a spart conducta cu selfie-uri pe profilul meu. Cu filtre, cu watermark-ul programului de pozat, cu tot tacâmul. Să curgă miştourile!

Când am văzut că a mai apărut şi-un băţ în care agăţi telefonul ca să-ţi faci selfie, am strâmbat din nas – şi la câta nasu’ am, mă mir că n-am rămas strâmbă. ”Exact ce lipsea, să se vadă şi mai clar că e selfie!”, m-am gândit atunci. Ia ghiciţi cine nu se mai dezlipeşte acum de selfie stick! Aştept o nouă avalanşă de miştouri, că le merit!

Să mai zic şi că aveam o sumedenie de selfie-uri în calculator sau să nu vă zic? Normal că aveam, că io când mă apuc să apăs butonaşul de declanşare nici nu mă mai uit ce pozez, intru în transă. Dar mă enervau selfie-urile de pe Facebook şi, să fiu sinceră, şi-acum mă enervează, din două motive:

  1. Erau prea multe şi prea dese. Şi fără vreun scop. Sunt selfie-uri care transmit ceva şi selfie-uri care nu transmit nimic, iar majoritatea pozelor făceau parte din a doua categorie. Mai postam şi eu, dar cu cărţi, cu animale, în fine, cu ceva sau cineva, că nu sunt atât de toantă încât să cred că oamenii mi-au uitat mutra într-o singură oră.
  2. Niciun selfie fără descriere. O descriere de-aia deşteaptă de te ia ameţeala. Mă rog, mi se pare de-o penibilitate maximă să faci un selfie cu botic şi să scrii la descriere un citat din Shakespeare, cu iubire şi floricele pe câmpii.

Nu e de mirare că eram aşa pornită. Când văd în ce hal a ajuns arta fotografică, arta aia pe care eu o iubesc şi o respect atât de mult, îmi vine să plâng. Nu mai zic de pozele din budă, că fac naibii congestie cerebrală.

În fine, ce voiam să zic… Într-o zi mi-am vizitat o prietenă şi, cum stăteam noi la soare, gâlgâiam o cafea şi vorbeam despre ce vorbesc toate femeile, ne-a apucat brusc cheful de pozat. Mai precis, de selfie-uri, doar nu vă imaginaţi că ne-am tras în poză reciproc. Şi ne-am pus pe făcut selfie-uri, că dacă aş fi văzut scena asta acum un an-doi aş fi zis ”Astea două sunt duse cu pluta”. Eu sunt autoarea textului ”Dacă tot ai o prietenă care te poate poza, de ce să-ţi faci poze singură?” sau ceva de genul ăsta, nu mai reţin exact, dar ideea fix asta era.

La un moment dat, ne-am făcut şi câteva poze una alteia, dar – culmea – pe Facebook au ajuns tot selfie-urile. Că doar nu ne-am oglindit degeaba în camera frontală şi n-am descărcat Candy Camera doar de florile cucului, ca să postăm poze normale :)) Şi-n momentul ăla mi-am dat seama că selfie-ul ăsta e un drog, dacă am ajuns să mă ocup de aşa ceva chiar şi când sunt cu o prietenă cu care mi-e mai mare dragul să stau la taclalale. Şi am o vagă senzaţie că reciproca e valabilă.

Până la urmă, are şi selfie-ul avantajele lui. Da, ştiu, nici mie nu-mi vine să cred că spun aşa ceva, dar are. În primul rând, nu trebuie să te rogi de nimeni să te pozeze. Eu deja mi-am căpiat toţi apropiaţii rugându-i să facă poze la care mai apoi strâmb din năsucul meu delicat a la Barbra Streisand. Deh, ce-şi face omul cu mâna lui, selfie se numeşte…

În al doilea rând, vezi singur decorul în care te pozezi, că fotografii amatori nu se mai uită la aşa ceva, ei se concentrează să-ţi facă mai repede poza ca să scape de tine. Să vă dau doar un mic exemplu, acum câţiva ani mi-a trântit iuby o poză pe drumul ce duce la bunică-mea, şi ieşisem aşa mişto, ce mai, ar fi fost o poză numai bună de pus pe cruce dacă fotografu’ lu’ peşte prăjit s-ar fi uitat şi la decor, nu numai la cracii mei. În spatele meu trona o balegă de cal care se vedea şi din avion, numai el n-a văzut-o. Şi uite-aşa s-a transformat o poză frumoasă într-o poză de căcat :))

Plus că e un exerciţiu bun dacă te pasionează fotografia. Cu ce portrete să începi dacă nu cu al tău?

În fine, ca să n-o mai lungesc, închei cu un citat filosofic de pe Facebook: să vă dea Dumnezeu sănătate, că frumuseţe vă dă Photoshop-ul 🙂 Hai noroc şi spor la selfie!