Pisicile, aceşti îngeri veniţi din iad

Orice iubitor de pisici e ferm convins că mâţele au fost create de Dumnezeu într-o zi în care era bine dispus, altfel nu se explică de ce au ieşit aşa adorabile. În realitate, în ziua cu pricina, Dumnezeu se trezise cu fundu-n sus şi n-avea chef de muncă, aşa că a apelat la fratele lui mai mic şi mai năzdrăvan, dracul.

– Auzi, fratelo, mă ajuţi şi pe mine cu o chestie? Azi aveam în plan să creez pisicile, dar m-a apucat o lene din aia cruntă şi nici n-aş vrea să reprogramez treaba.

– Sigur, bro, te ajut, da’ ce-s alea pisici?

– Îţi mai aduci aminte când am făcut tigrii?

– A, da, ce creaturi superbe…

– Ei bine, pisicile trebuie să fie nişte tigri mai mici, mai mici decât puii de tigru, şi să aibă o blană pufoasă, mă-nţelegi, să fie nişte pufoşenii care să-ţi înmoaie sufletul.

Dracul, când aude asta, se scurge instantaneu pe jos.

– Să-mi bag furca, m-am topit doar la gândul de a smotoci o pufoşenie din asta!

– Da’ n-o faci să ragă, îi pui şi tu un miorlăit, ceva care să te încânte. Şi vreau ca, atunci când e relaxată, să scoată nişte sunete drăguţe, ca un sfârâit aşa… Şi să aibă ochii verzi şi alungiţi, cu care să vadă şi noaptea. Ai înţeles?

– Înţeles, bro. Da’ care e scopul ei, dacă nu sunt prea indiscret?

– Cum care? Să fie frumoase şi dulci. Bine, fă-o să mănânce nişte animăluţe rele, dacă te coafează cu ceva chestia asta.

– Şerpi?

– Băi fratelo, eşti prost, vrei să se otrăvească?

– Atunci şoareci?

Much better. Mă rog, vezi ce faci acolo, că am aşa un sictir în mine de nici n-am chef să-ţi explic totul.

– Stai liniştit, bro, o să fie o plăcere să creez pufoşenii din astea.

Şi se apucă dracul să facă tigrişori mici, cu blana moale, cu perniţe la picioare şi mieunat adorabil. Îi colorează în mai multe nuanţe, le dă capacitatea de a cădea întotdeauna în picioare, le dă nouă vieţi, că una singură ar fi fost prea puţin pentru nişte fiinţe atât de simpatice şi le pune ochi verzi dotaţi cu infraroşu.

”Aşa da!”, zice dracu-n sinea lui. ”Asta e o fiinţă perfectă”. Apoi îşi aminteşte că Dumnezeu nu se dă în vânt după perfecţiune dacă nu e legată de propria persoană, aşa că face mici modificări.

Le dă pisicilor mentalitate de stăpân în faţa căruia toată lumea stă smirnă, dorinţa incontrolabilă de a strica orice obiect care li se pare lor stricabil, tupeul de a miorlăi cu insistenţă în cazul puţin probabil în care un om nu le-ar venera în fiecare secundă şi obiceiul a se întoarce cu fundul la cei care au chef să-i mângâie blana moale.

Şi de asta sunt pisicile aşa drăcoase 😀

Ce mi-a mai plăcut pe internet (21)

Am umplut bookmark-ul de articole care îmi plac, așa că m-am gândit să le strâng pe toate la un loc. Aș putea să le dau share pe Facebook, dar ar fi păcat să se piardă printre selfie-uri 😀

1. 10 motive pentru care eu nu-i spun “mamă” soacrei mele

2. Interviu cu Mirabela Vornicu

3. Viața e scurtă, trăiți-o

4. Am întrebat români care n-au cont de Facebook cum reușesc să supraviețuiască fără

5. Am verificat tot ce știe Facebook despre mine ca să vezi de ce s-o faci și tu

6. Chestii pe care le vezi în filme și nu le întâlnești niciodată în viața reală

7. Români care au terminat Teologia mi-au spus de ce nu s-au făcut niciodată preoți

8. M-am săturat să mă prefac: Nu înțeleg fotografia

9. Viața unui tip care curăță locurile în care s-au comis crime

10. Am vorbit cu români despre cum și-au luat țeapă când au sunat la 112

11. Am ales să fac avort în România și oamenii mă judecă de parcă ar fi fost copilul lor

12. CAPRA CU TREI IEZI, CAZ DE SPITALUL NOUĂ ȘI CĂMAȘĂ DE FORȚĂ.

13. ALBĂ CA ZĂPADA ŞI CEI ŞAPTE PITICI DUŞI CU CAPUL

14. VECINUL PE CARE SIGUR ÎL AI ȘI TU

15. CUM SE PROPAGĂ O ȘTIRE FALSĂ

”Tinerii nu mai citesc” – traducere aproximativă

Când aud câte o tanti oftând melancolic că tinerii nu mai citesc, mi se bulbucă ochii exact ca la personajele de desene animate. Tanti, lasă puţin jos cartea aia de Eminescu şi aruncă un ochi pe internet: e plin de bloguri de carte, iar mare parte din autorii lor au sub 25 de ani şi mi-e greu să cred că toate articolele alea au fost scrise de sfântul duh. Cred că jumătate din cărţi le-am cumpărat la îndemnul puştilor – fie că mi le-au recomandat personal, fie că m-au convins recenziile de pe blog.

Dacă aş fi fost vreo tută – şi nu zic că nu sunt, dar mai am şi momente când gândesc -, probabil că aş fi fost de acord cu tănticile care s-au oprit cu lectura la Luceafărul. Aşa că mi-am muncit creierul vreo zece minute (v-am zis, am momente când chiar gândesc) şi mi-am dat seama cam ce vor să spună.

”Eu n-am auzit tineri vorbind despre cărţi”

Că dacă ţi-ar spune, parcă ai şi şti despre ce vorbesc! Tinerii şi o parte din adulţii care au trecut de Fraţii Jderi şi Moara cu noroc citesc cărţi în engleză. Adică în limba aia în care tu n-ai putea să traduci nici măcar titlurile cărţilor mai sus enunţate.

”Tinerii nu mai citesc literatură clasică”

Bineînţeles că nu mai citesc vechituri, ei au ajuns în secolul 21 şi vor să citească despre chestii în care se regăsesc. Dă-le să citească Mizerabilii. N-au cum să se regăsească în aşa ceva.

– Cum adică Fantine ”i se dăduse ca şi cum i-ar fi fost bărbat”? Adică pe vremea aia trebuia să te căsătoreşti ca să duci bursucul la scorbură?

– Exact, şi era mai mare ruşinea să faci prostii înainte de nuntă.

– Văleu, văd că o spurcă nişte proşti că a rămas gravidă! Păi ce, a făcut copilul singură? Pe Felix ăla de ce nu-l ia nimeni la rost?

– Pe vremea aia, era vina femeii dacă rămânea gravidă înainte de nuntă. Că a fost curvă şi a cedat sau cam aşa ceva.

– Şi cu Jean Valjean ce au toţi? A făcut o mie de ani de puşcărie pentru că a furat de foame… Ai noştri fură ca-n codru şi nu se mai uită nimeni urât la ei.

– Da, dar pe vremea aia…

– Văleu, chiar a trebuit să-şi schimbe numele ca să ducă o viaţă normală?!

– Da, ştii, pe vremea aia…

Bineînţeles că o să arunce cartea cât colo.

”Tinerii citesc doar ebook şi alte drăcovenii moderne”

Mi se pare normal. Eu, dacă ar trebui să plec în lună cu satelitul şi aş ţine morţiş să iau cu mine cele un milion de cărţi ale Agathei, mi-aş lua ebook, că nu-s nebună să car ditamai biblioteca. Unde mai pui că, în format ebook, cărţile sunt mult mai ieftine decât cele în format clasic.

Înţelegi, tanti?

Poţi să spui că tinerii sunt puţin snobi, că emit judecăţi de valoare la adresa unui scriitor sau a altuia, şi e normal să fie aşa, pentru că au citit suficient din scriitorii ăia încât să-şi permită să facă asta.

Poţi să spui că tinerii mai mult critică decât laudă literatura, şi au tot dreptul să o facă, pentru că ei nu înghit pe nemestecate orice porcărie.

Poţi să spui că tinerii citesc o literatură pe care nu o înţelegi, dar ei citesc ce înţeleg ei, nu ce pretind alţii că înţeleg.

Poţi să spui că tinerii nu citesc nici măcar lecturile obligatorii, dar adevărul e că lucrurile stau fix pe dos: ei citesc orice altceva în afara lecturilor obligatorii.

Dar nu-mi spune mie că tinerii nu mai citesc! Că dacă te întreb de Stephen King, Haruki Murakami sau Charles Bukowski, mă întrebi în ce filme au jucat!

Vechiul umor incorect politic

Puşca şi cureaua lată, ce umor aveam odată!

Acum o mie de ani, înainte să ne băgăm politicăli corectenesu’ în tot ce înseamnă umor, înainte să ajungem să ne hlizim dintr-un reflex pavlovian la orice chestie retardată, râdeam la nişte emisiuni care azi ar provoca moartea în spasme a mamiferelor complet lipsite de simţul umorului, nu că ăsta ar fi neapărat un lucru rău. Parcă îi şi aud pe cei crescuţi cu Las Fierbinţi: ”Vai, cum ai putut să râzi la aşa ceva?” Nu numai că am râs, dar râd şi azi cu aceeaşi poftă, chit că aproape le-am învăţat replicile pe dinafară.

Pot doar să-mi imaginez cam cât de iubiţi ar fi azi, în cele mai neortodoxe poziţii şi în cele mai neaşteptate găuri, actorii care ne făceau să râdem cu lacrimi. Norocul lor a fost că s-au reprodus artistic într-o perioadă în care oamenii ştiau de glumă, altfel ar fi fost jihad şi apocalipsă în acelaşi timp.

Deci, ce ne distra pe la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000, când chiar ştiam să ne distrăm fără să facem fasoane?

Trăsniţi în N.A.T.O. (2003)

La început m-am uitat de curiozitate, pentru că mama îmi tot povestea de ei şi nu-mi venea să cred că există personaje cu asemenea nume. M-au prins în asemenea hal încât nici azi nu mă pot sătura de ei, deşi i-am văzut cap-coadă de vreo şapte ori.

Sitcomul e despre o gaşcă de ţăcăniţi dintr-o unitate militară N.A.T.O, sitcom care ar face orice militar adevărat s-o iubească pe mama scenaristului lung şi apăsat, sau, de ce nu, chiar pe scenarist. Parcă văd bietul soldat frecat îndelung cu instrucţie, sectoare şi plantoane cum dă ochii peste cap: ”Asta e ficţiune!!!” Da, domnu’, ştim că e ficţiune, ştiam asta şi în 2003, când abia îmi serbasem majoratul, că nici atunci nu eram vreo retardată care nu putea distinge realitatea de ficţiune. Nimeni nu şi-ar putea imagina că e pe bune. Adică, hai să ne gândim la personaje: colonelul George Şefu, care are o asemenea autoritate încât îl bate nevastă-sa de-i sună apa în cap (nevastă care şi-o trage cu gigoloi şi rămâne gravidă cu doi dintre subalternii colonelului, unul din ei fiind chiar iubitul fetei ei) şi nu trece episod fără să fie accidentat de soldaţi; sergentul Mârlanu e un umflat libidinos, incult şi agramat, portretul perfect al omului care, când are funcţie, se şterge cu alţii la fund, iar când n-o mai are devine sabotor şi pupincurist; caporalul Chiorete e un ţăran fătălău pe seama căruia se fac glume cum că, în civilie, a violat o găină şi că a scris chiar Cristoiu despre acest act de iubire între om şi animal; caporalul Pupăză e un sfrijit avid după bani, isteric şi atât de plin de sine încât îţi vine să-l iei la pumni; soldatul Gogoaşă e un grăsan ţinut sub papuc de maică-sa, o cotoroanţă nimfomană în faţa căreia n-are nimeni curaj să crâcnească; soldatul Anca Iepuraş e o slăbănoagă urâtă cu spume, care s-ar coţăi non-stop (deh, ca iepurii), dar greu găseşte cu cine – colegii ei o poreclesc ”femeia-bărbat”, cu excepţia cazurilor în care le explodează hormonii şi se mulţumesc cu ce au la îndemână.

În linii mari, soldaţii sunt nişte aiuriţi care dau cu capul în uşă în fiecare episod, le e frică şi de umbra lor, nu pot face nici trei flotări fără să le iasă sufletul, se sapă unii pe alţii fără nicio jenă, iar când apare câte o femeie în unitate se bat pe ea precum câinii pe ciolan, chiar dacă aia le arată clar că nu dă doi bani pe vreunul din ei.

Sitcomul ăsta însumează cam toate prejudecăţile românilor: a fi gay e rău şi dacă eşti bărbat ăştia automat se dau la tine (de fapt, nu că se dau, ci ţi-o înfig în cur fără avertisment), femeia e o fiinţă cu ţâţe şi păsărică, iar restul nu ne interesează, dacă nouă ni s-a pus pata pe o femeie, aia trebuie să ne vrea şi ea, altfel e proastă, bătaia e ruptă din rai – dar numai în cazul în care dai; dacă ţi-o încasezi, se schimbă treaba – iar prostia şi supunerea unora e motiv suficient ca să-i învineţeşti ochii (bietul Gogoaşă şi-o încasează tot timpul, doar pentru că e un simplu soldat şi nu ripostează), orice om cu grad superior e automat prost şi a ajuns acolo pe pile, plus multe, multe altele…

Vacanţa Mare, în varianta cu Dan Sava

În 1998, băieţii ăştia făceau SHOW. Aveau spectacole de câte două ore care cuprindeau: scenete dintre cele mai diverse, multe în travesti, melodioare care parodiau tot ce era la modă la momentul respectiv, câte o baladă în care făceau mişto de politicieni, pantomimă şi scenete cu Garcea. E nevoie de multă muncă să scrii atâtea texte şi să creezi costume, iar tipii ăştia chiar munceau ca să distreze lumea.

Cel mai mult îmi plăcea de Dan Sava în travesti. Dacă făceai abstracţie de mecla lui, era o gagică mişto :)) Nimeni nu se dădea de ceasul morţii că spurcă valorile tradiţionale. Au avut şi scenete cu homosexuali şi nimeni n-a sărit de cur în sus că ar face propagandă homosexuală. În multe scenete fac mişto grav de Păunescu, pe care-l numesc ”porc mistreţ” – şi, chiar dacă e poetul meu preferat, râd în hohote la poantele lor. Au sugerat despre diverse vedete că au ajuns vedete făcând botic – culmea, n-a pus nimeni boticul din cauza asta. Pentru că băieţii ăştia ştiau să facă umor, un umor la care râdeai fără să cauţi interpretări şi să despici firul în patru.

Pentru mine, Vacanţa Mare a murit o dată cu Dan Sava zis Semaka, în 1999.

Vacanţa Mare – Leana şi Costel

Ăsta e genul de serial la care oamenii de azi ar turba de nervi, pentru că prezintă două dintre cele mai rele şi mai ascunse sub preş metehne ale românilor: alcoolismul şi violenţa conjugală. Parcă îi şi aud pe preţioşii plini de politicaly corecteness: ”Serialul ăsta promovează violenţa şi desfrânarea!”. Şi, bineînţeles, ”Cum puteţi să vorbiţi aşa despre olteni?”

Familia de olteni apărută în 2002 avea patru membri:

– Leana, o curvă cheală şi beţivă, leneşă, nespălată şi proastă ca noaptea, care şi-o încasa zilnic de la bărbatul ei.

– Costel, un beţiv leneş, nespălat, alintat de Leana ”boul cu bască”. Pe ăsta cât de cât îl ducea capul şi mai sărea şi el pârleazul prin vecini când nu era prea beat. Pe Leana o bătea doar aşa, din pasiune, ca să-i arate că el e bărbatul în casă, pentru că altminteri i se rupea că ea umblă cu tot satul.

– Lila, care pe tot parcursul serialului a avut 20 de ani, era o grăsuţă frumuşică dar prostuţă, extrem de naivă şi la fel de curvă ca mă-sa. Singurul cu care nu şi-a tras-o în Sadova a fost vecinul Mitică, amantul de cursă lungă al maică-sii.

– Axinte era un căpăţânos care purta tot timpul o căciulă caraghioasă ce semăna cu o mămăligă. Ăsta era pus numai pe dărâmat, pe şantaje şi intrigi.

Pe scurt, bărbaţii îşi băteau nevestele şi copiii, toată lumea bea de stingea, copiii se amuzau de bătăile pe care le încasau mamele şi toate femeile erau curve. E ceva aici la care n-ar da lumea ochii peste cap? Ei bine, noi râdeam la aşa ceva. Râdeam de naivitatea Lilei, pe care frate-său o punea să mănânce balegă şi şobolani, minţind-o că e mâncare italiană. Râdeam de Leana care, aşa cheală şi crăcănată cum era, se considera diva satului. Râdeam de vecinul Mitică şi de căciula lui neagră pe care nu o dădea jos niciodată. Râdeam de Costel, care aproape îl lua la mişto pe Mitică pentru că-i cordea nevasta.

Atunci râdeam, pentru că ştiam că sunt doar glume, nu teorii, nu conspiraţii. Acum văd pe canalul de Youtube al grupului comentarii de rahat, cum că Semaka a fost omorât de masoni, că nu întâmplător a murit după spectacolul în care a murit şi unul din personajele interpretate de el, hoţul Menumorut… Da, la nivelul ăsta de anti-umor am ajuns.

Cel mai haios banc despre dragostea de țară

La școală, elevii primesc ca temă să facă o compunere despre dragostea de țară. Cea mai frumoasă lucrare a fost a lui Bulă. El a scris despre pisoii fătați de curând, cum le-a pus două castronele cu lapte, pe unul a scris România și pe celălalt Germania și pisoii s-au dus toți la castronelul pe care scria România.

– Bravo, Bulă, îți dau 10 și te rog să o citești și când vom avea inspecție.

După câteva săptămâni vine inspecția, iar Bulă citește compunerea, dar de data asta pisoii se duc la castronelul pe care scria Germania.

– Cum așa, Bulă? Acum câteva săptămâni toți s-au dus la castronelul pe care scria România!

– Așa e, doamnă, dar între timp au făcut ochi!

Copiii, eterna sursă de, să zicem, fericire

Am ajuns (cam de multişor, e adevărat) la vârsta aia la care toată lumea mă întreabă când am de gând să mă reproduc, că nu există fericire mai mare decât să ai copii şi io cred că par nefericită sau ceva. La nivel declarativ, toate sunt gata să jure că nu există nimic mai mişto pe lume decât să ai un moştenitor, dar dintr-o discuţie normală rezultă cu totul altceva…

”De ce eşti supărată, că doar n-ai copii!”

Ăăă… voi vă daţi seama că practic îmi spuneţi ”Doar dacă ai copii poţi avea motive de supărare”? Ăştia vin la pachet cu supărările sau cum?

”Ce griji ai tu, că doar n-ai copii!”

Să înţeleg că ăştia mici sunt singura sursă de griji în viaţă. Aşa e, n-am nicio grijă, niciun stres, viaţa mea e perfectă. De ce mi-aş dori să schimb ceva?

”De ce nu ieşi mai des, că doar n-ai copii!”

Am în schimb nişte pasiuni care mă ţin în casă. Nu pot să scriu pe drum şi nici să citesc pe drum. Vezi, eu am pasiuni, nu mă agăţ de oameni sau de pui de om ca să mă simt împlinită.

”De ce faci atâta curăţenie, că doar n-ai copii să-ţi facă mizerie.”

Draga mea, ţin să te anunţ că o casă locuită se murdăreşte, că faci şi tu mizerie, şi bărbatul – iar dacă nimereşti unul ca al meu, te simţi ca şi cum ai avea o grădiniţă întreagă.

Şi după ce îmi arată ce viaţă idilică duc eu tocmai pentru că n-am copii, îşi aduc aminte că trebuie să propovăduiască fericirea maternităţii şi mă întreabă din nou când am de gând să fac copii, că ”timpul trece şi…” Şi ce, ţi-e teamă că o să mor fericită şi fără griji?

Sunt convinsă că e super-mişto să ai copii, că nimic nu se compară cu bucuria de a scoate din propriul trup o fiinţă mică, jumătate tu, jumătate omul pe care îl iubeşti. Sunt convinsă că ăştia mici îţi umplu sufletul de bucurie, dacă îi faci când vrei tu. Dar simplul fapt că te interesează când sau dacă am eu de gând să mă împuiez demonstrează din plin că nu eşti suficient de fericită. Oamenii fericiţi nu pun întrebări inoportune şi nu au nevoie să mimeze împlinirea sufletească.

Fericirea e o stare anormală

Una din cele mai mari distracţii de pe net sunt comentariile tradiţionaliştilor încuiaţi (scuzaţi pleonasmul). Ăştia comentează la orice subiect care le agresează neuronul aflat într-o continuă hibernare şi ne amuză pe noi, cei care am reuşit să ne dăm jos din copac.

Un site de fake-news a postat o poză cu Marciuca, Adrian Enache şi flăcăul lor, spunând că sunt o familie frumoasă. Ceva pozitiv, la care nu poţi comenta nasol decât dacă eşti cu capul, dacă eşti atât de praf încât te încurcă fericirea altora şi ţi s-au dereglat sinapsele la modul grav. Să comentezi negativ la ceva pozitiv e un semn de prostie cruntă. Sorry, n-o pot spune mai elegant de atât.

”Şi păcatele unui om ajung subiect de felicitări.”

E mai mare păcatul să-ţi întemeiezi o familie cu omul iubit, dăăăă!

”Fericită pe necazul altuia? Urât şi păcat mare!”

Necazul cui? Bănuiesc că foştii lor parteneri ar fi fost în culmea fericirii să fie înşelaţi, minţiţi, să le crească nişte coarne de cerb carpatin şi să fie a cincea roată la căruţă. E mai mare păcatul să divorţezi ca să nu trăieşti în minciună şi să fii fericit cu cin’ ţi-e drag. Gizăăăăăs!

”Frumoasă pe dracu’, i-a trântit un copil şi l-a despărţit de nevastă şi copil.”

Nu mai contează că respectivul copil a apărut la ceva timp după ce Enache s-a despărţit de nevastă, mi se pare cum nu se poate mai funny că, în mintea proastei care a comentat, doar Marciuca e de vină. Bag seamă, a rămas gravidă singură şi mai e şi gâsculiţă de-aia care trebuie să trântească un copil unui bărbat ca să-l ţină lângă ea. Mai ales lui Enache, care s-a despărţit de fosta cu toate că şi aia îi trântise un copil.

”Ce familie cretinilor dacă ăştia nu sunt căsătoriţi?”

Din moment ce locuiesc împreună ca o familie, împart bune şi rele ca o familie, îşi educă împreună copilul ca o familie şi se iubesc ca o familie, la naiba, SUNT o familie! Iar cretinul eşti tu!

”Dacă aveţi atâţia ani împreună şi sunteţi fericiţi de ce nu vă căsătoriţi?”

Probabil ca să nu-şi strice fericirea, nu ştiu, zic şi eu. Amândoi au mai trecut prin nuntă cu coroniţă şi semnat o hârtiuţă roz, ceea ce nu le-a adus fericirea. Alte întrebări?

”Nu e nici în car nici în căruţă.”

Şi-ai vrea să urce în căruţă doar ca să dormi tu mai bine? Ei, uite că oamenii fac fix ce vor şi trăiesc fericiţi fără să dea doi bani pe părerile unor oameni cărora nu le datorează nimic.

Curios lucru, pe fostul soţ al Marciucăi, care-mi e conţăran şi amic, nu l-am auzit niciodată să se vorba aia pe el că ăia doi nu sunt căsătoriţi. Asta e deosebirea între un om inteligent şi un prost căruia îi pute fericirea altuia.