Parcă era altfel acum zece ani…

Ce-i drept, acum zece ani eram… cu zece ani mai tânără, cu multe kile mai slabă şi n-aveam nevoie de internet ca să comunic cu lumea. Nici nu aveam internet, dar nici nu-mi trebuia, pentru că oamenii cu care îmi făcea plăcere să vorbesc erau destul de aproape, geografic vorbind, sau cel puţin aveau numărul meu de telefon şi nu se sfiau să-l formeze dacă aveau chef de vorbă.

Nu zic că internetul nu m-a ajutat. M-a ajutat să constat că, între timp, oamenii au devenit negativişti, cârcotaşi, puşi pe ceartă. Le-a pierit cheful de comunicare şi l-au înlocuit cu cel de criticat şi combătut. Nu mai poţi să spui o vorbă fără s-o interpreteze sau să te contrazică, zău aşa…

Nu bag mâna în foc că am dreptate, dar mi se pare că, acum, oamenii sunt mai rasişti, mai intoleranţi, homofobi şi hateri decât erau acum zece ani. Sau poate erau şi atunci, dar nu îşi exprimau ura cu atâta mândrie, de parcă ar fi o mare ispravă să fii mereu contra. Ţara lui contra – ăştia suntem.

Dacă acum zece ani aş fi povestit prietenilor despre ultima carte citită, spunându-le şi un citat-două, n-ar fi crezut (cum se întâmplă acum) că vreau să mă dau mare. Pentru că acum zece ani era ceva normal să citeşti, nu era snobism sau motiv de laudă. Ar fi luat de bun faptul că am vrut să împărtăşesc cu ei o bucurie, aşa cum se face de fapt între prieteni.

Dacă acum zece ani aş fi spus cuiva un citat, doar aşa, pentru că mi s-a părut interesant, lumea ar fi rezonat cu acel citat sau nu. Simplu. E un amărât de citat, dacă nu-ţi atinge vreo coardă sensibilă sau un neuron te faci că nu l-ai auzit. Asta s-ar fi întâmplat acum zece ani. Azi, dacă spun un citat şi vreun individ se trezeşte că nu-i place, zice că l-am postat ca să strâng like-uri sau ”stai aşa, că n-ai dreptate”. Sau ce-i mai trece prin cap, totul e să fie ceva negativ.

Acum zece ani, oamenii vedeau mai mult partea bună a lucrurilor şi nu simţeau nevoia să arate că ei au întotdeauna dreptate, chiar şi în cele mai banale chestii. Se întâmpla să mă înşel într-o privinţă, mare lucru, râdeam şi mă bucuram că am mai învăţat ceva. Nici cel care avea dreptate nu primea vreo medalie, nici pe mine nu mă omora nimeni dacă mă înşelam. Acum însă parcă am vrea să participăm cu toţii la concursul ”cine e deţinătorul adevărului absolut şi le ştie pe toate”. Încă nu s-a desemnat câştigătorul.

Acum zece ani, nu aveam tupeul ăla jegos să criticăm PE FAŢĂ preferinţele altora, decât dacă ne afectau cumva. Acum am auzit de libertatea de exprimare şi întindem de ea ca de ciungă. Acum zece ani, unui tip cu plete şi cu tricou de rocker nu-i spunea nimeni că e satanist, pentru că lumea nu prea ştia ce înseamnă termenul ăsta şi nu se grăbea să arunce cuvintele aiurea. Acum e de ajuns să arunce un ochi pe wikipedia ca să afle ce înseamnă satanismul, dar nici nu se deranjează… oamenii sunt prea ocupaţi să denigreze şi să speculeze, n-au ei timp de citit câteva cuvinte…

Acum zece ani, un ateu era pur şi simplu un om care nu credea în Dumnezeu, sfinţi şi draci. Nu era nici satanist, nici pericol public, nici terorist sau mai ştiu eu ce… Asta înseamnă că, acum zece ani, oamenii gândeau mai clar. De fapt, gândeau, punct. Au trecut zece ani, câteva apocalipse şi am trecut prin atâtea schimbări, am ajuns în era informaţiei, practic umblă câinii cu informaţiile în coadă, iar noi ne purtăm ca pe vremea inchiziţiei. E drept că nu ardem pe nimeni pe rug, dar concepţiile şi apucăturile tot cam alea sunt…

Acum zece ani, oamenii se ruşinau dacă se întâmpla să comită vreo greşeală gramaticală sau de exprimare. Acum se supără dacă îi corectezi, ce, gramatica e importantă sau ideea pe care o exprimă?

Oamenii au devenit atât de extremişti, de negativişti, de critici şi superficiali, încât mă întreb unde e evoluţia aia de care vorbesc toţi. Mie nu mi se pare că am evoluat, din contră, o luăm razna din ce în ce mai tare. Şi pare să ne facă plăcere. Ar fi şi culmea să evoluăm, dacă ne tot punem contra evoluţiei!

Reclame

Râzi tu, râzi, Harap Alb…

A devenit deja tradiție ca în fiecare vară să râdem de perlele pe care le scriu ăștia mici la bac. De proști ce sunt, bineînțeles, pentru că asta ne învață școala: cine memorează ca papagalu’ aiurelile alea de comentarii literare e deștept și cine gândește altfel e prost.
Ăia care au conceput programa școlară sunt rupți de realitate și habar n-au cui se adresează. Adolescenții stau atât de mult cu telefonul în mână încât, practic, a devenit un organ, și din două click-uri pot afla orice, de la facerea lumii până în prezent. Unui puști cu acces la orice informație posibilă nu poți să-i predai niște aiureli care nu-i vor folosi în viața reală și să mai ai și pretenția să le ia în serios. După bac n-o să-l întrebe nimeni ce simbolizează plopii lui Eminescu și cum îl chema pe calul Fefeleagăi. Iar el știe asta.
Perlele de care facem mișto nici măcar nu sunt perle. Le zicem așa doar pentru că nu sunt conforme cu manualul la care chiar și noi, oricât de deștepți ne credem, ne-am uita acum ca vițelul la poarta nouă. Pentru că școala e despre memorare, nu despre dezvoltarea gândirii, despre originalitate și creativitate sau alte inutilități de-astea care nu se premiază.
Să vedem cum a trolat tineretul țării examenul maturității…

„Ion este șmecher și viclean cu Ana lui Baciu, o iubește pe după sobă și o lasă cu burta la gură, nu știu cât îl interesa pe el plodul, dar clar că voia pământ.”
Păi fix despre asta e romanul „Ion”. Ce e în neregulă aici? Faptul că elevul a folosit limbajul din secolul ăsta și nu exprimarea de lemn din manuale?

„Glasul iubirii este sfârșitul dramaturgiei în literatură, se stinge amorul intelectualului Ion cu țăranca de Florica.”
Asta iese când un puști încearcă să reproducă porcăriile alea de comentarii literare. Dacă ar fi fost lăsat să se exprime liber, ar fi scris mult mai mișto. Ca tipul de mai sus.

„Nu știu cât ajută comunicarea, dar știu că trebuie să arăți bine ca să fii integrat într-o echipă, femeile au noroc, au și papagal, te fac din prima, bărbații sunt mai proști de fel și le cad ăstora la genunchi.”
Puștiul a înțeles perfect cum stă treaba în lumea reală!

„Oamenii nu comunică la serviciu ca să facă niște proiecte, de asta sunt serviciile praf la noi în țară.”
Și ăsta a înțeles cum stă treaba. Cred că, până la ora asta, deja a emigrat.

„Moromeții” este o capodoperă a liricii românești care a reușit să încânte cu măiestrie cititorii.”
Ce a primit, asta a dat! Limbaj de lemn, lălăială fără înțeles. Nu e vina lui.

„Versurile din strofa citată exprimă moartea iubirii și faptul că poetul se apropie să moară.”
Ce altceva să exprime? Că n-au avut profii cu ce să umple programa și au torturat bieții copii cu simbolistici verzi pe pereți?

Râdem noi, râdem, că de priceput nu pricepem nimic. Le băgăm copiilor pe gât niște fraze pompoase, greu de reținut și aproape imposibil de înțeles, apoi ne mirăm că scriu chestii ca alea de mai sus. Nu ei sunt proști. Ăia care fac programa și noi, cei care ne credem tari pentru că am învățat papagalicește tot ce ni s-a predat. Mă întreb doar câte perle trebuie să mai producă puștii ca să se prindă cine trebuie că ar cam fi timpul pentru o schimbare.1503926_591523980983239_1077184533113549658_n

Oamenii cred ce aleg ei să creadă

E clar, nu mai avem nicio şansă. Vom rămâne în continuare un popor bătut în cap, bătut atât de zdravăn că ni se va netezi şi ultima circumvoluţiune şi ne va intra în comă şi ultimul neuron. Vom fi cu cel puţin un secol în urma celorlalţi încă mult timp de acum încolo. Scuzaţi-mi pesimismul, dar nu văd nici urmă de progres, iar dorinţă de evoluţie nici atât.

Azi-dimineaţă, în timp ce moţăiam încercând să ignor sonorul televizorului, am auzit una de mi-a stat mintea-n loc. Preotul-rapsod Cristian Popohaci (nu că i se potriveşte mai mult numele ăsta?) a cântat pe undeva, că altceva nu mai are de făcut de când nu mai poate ţine slujbe. Mi se pare normal, asta e meseria lui, care sper să rămână singura. Ce m-a intrigat pe mine a fost faptul că lumea l-a primit cu aplauze, i-au umplut braţele de flori şi buzunarele de bani. Poate n-aţi înţeles, dar vorbim de un preot care i-a făcut avansuri unui minor!

Asta mă enervează la culme, dubla măsură a acestui popor ipocrit şi credul până în măduva oaselor. Mă enervează că fix ăştia care îl pupă pe frunte pe Popohaci sunt aceiaşi care ar arunca un camion de pietre în orice homosexual, dar pentru un preot care mai e şi cântăreţ fac o execepţie.

Şi cântă, al naibii, dumnezeieşte! Hai că v-am spart cu metafora asta!

N-oi fi eu ascultătoare de muzică populară, dar nenea ăsta are o voce de nici nu-mi găsesc cuvintele să exprim cât de mult îmi place. Nu-mi stă în gât nici că el, ca preot care propovăduieşte normalitatea, e poponar (deşi zic unii că aş fi atee înrăită şi îşi imaginează că din oficiu am ceva cu toţi preoţii). Pentru mine, homosexualitatea e la fel de normală ca heterosexualitatea, că nu ne alegem pe cine să iubim şi de cine să ne simţim atraşi. Dar pedofilia… e cu totul altă treabă! Şi nu-i suport pe ăia care apără pedofilii!

Oamenii cred fix ce aleg ei să creadă. În cazul ăsta, au ales să creadă că Popohaci e un înger neprihănit şi că înregistrarea în care îi cerea unui minor să-i arate ciocanul e doar o campanie de denigrare, o minciună babană, un zvon, orice, numai adevărul nu. Pe ăştia nu i-ar convinge nici o filmare HD cu Popohaci în plin act de amor cu un puştan aproape major. Ar spune că e trucaj. Că e rupt din context ca şi pasajele alea care nu le convin din Biblie.

”Facem sex, te plătesc pentru sex.”

Ce nu e clar aici? Popohaci e cât se poate de gay şi i s-a pus pata pe un puşti căruia îi declară că-l iubeşte. Poate îi face o reducere dacă îl ciocăneşte cu sentiment. Nu zic că ar fi mare scofală – repet, mi se fâlfâie că-i poponar şi nu mi se pare anormal că un preot (repet şi asta, un preot îi dă înainte cu normalitatea biblică şi citeşte din cartea aia care zice că homosexualii trebuie omorâţi) e pe invers. Doar că logica mea îmi spune că asta n-a fost prima tentativă de corupere. Dacă ar fi fost prima, băiatul ăla n-ar fi avut niciun motiv să înregistreze convorbirea. Sigur n-a fost prima oară când Popohaci i-a cerut să-i arate ciocanul.

Dar noi, ca popor credincios şi iubitor de tradiţie şi folclor, nu luăm atitudine. Biserica nu ia, ca să nu dea Popohaci pe goarnă şi alte cazuri asemănătoare. Şi oricum e protejat de oameni puternici. Iar justiţia doarme pe ea, mai ales dacă o leagănă rapsodul cu nişte bani, obţinuţi din predicarea valorilor morale pe care el nu le are. E mai uşor să ne băgăm capul în fund şi să negăm evidenţa decât să riscăm să ne pierdem credinţa din cauza unor popi homosexuali pe care, dacă n-ar fi popi, i-am detesta cu toată fiinţa noastră. Bine ai venit înapoi în Evul Mediu, Românie!

Agatha la şcoală

Primul impuls când am văzut că una din cărţile Agathei Christie e recomandată în programa şcolară a fost să ţopăi de parcă m-aş întoarce mâine la şcoală şi aş da bacul din cea mai vândută scriitoare a tuturor timpurilor, care întâmplător e scriitoarea mea preferată. Doar că eu m-am bucurat cu mintea de acum, de la treizeci-şi-treaba-mea, şi de-aia mi s-a părut cool. Dar nu e, ba din contră. E probabil cel mai mare deserviciu care i s-ar putea face Agathei Mary Clarissa Christie, cum e trecută în certificatul de deces.

Dacă e în programa şcolară, e lectură obligatorie, iar lecturile obligatorii sunt citite doar în două moduri: în silă sau deloc. Deci, oricât de mişto ar fi cartea, n-o să fie apreciată la adevărata valoare, pentru că e obligatorie. N-am întâlnit elev care să citească de drag ceva ce i-a fost îndesat pe gât. Şi-or să iasă copiii din şcoală cu aceeaşi aversiune faţă de Agatha pe care o au faţă de toţi ceilalţi scriitori din care au dat teză.

Eu am început s-o citesc la 30 de ani, aşa că nu mi-a fost greu să dau gata 53 de cărţi. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce-or să treacă ăştia mici, când or să strice profii bunătate de carte căutând simbolistici verzi pe pereţi şi făcându-i o caracterizare lui Poirot de-o să facă Agatha Christie breakdance în sicriu sau pe unde i-or fi depozitate ciolanele. Eu pot să scriu că Hercule Poirot era un detectiv belgian care a rezolvat mai multe cazuri după ce a ieşit la pensie decât înainte sau că era dat naibii moşu’, dar la şcoală se va vorbi într-un hal de nici eu, cât sunt de fană, n-aş mai citi în viaţa mea vreo carte de-a Agathei.

Ce-i drept, Cortina e singura carte pe care evit să o citesc, pentru că în asta moare Poirot şi n-am chef să bocesc acum. Plus că e prea cald pentru haine de doliu. Şi tocmai asta le e recomandată copiilor. Pe bune? Nu e de ajuns că orice carte a Agathei e din oficiu plină de crime, era nevoie să fie fix aia în care e ucis detectivul?

În cele câteva minute cât m-am bucurat, mi s-a şters memoria, altfel mi-aş fi amintit că manualele de română sunt oricum pline de morţi, deci schimbarea n-ar fi prea mare. Doar că, în locul baltagului tradiţional, ar fi orice-i-a pus-capăt-vieţii-detectivului-meu-preferat, că nici măcar nu vreau să ştiu. Dar eu pot să stau cu cartea în sertar, nedeschisă, cât vreau. Copiii, săracii, nu prea vor avea posibilitatea să facă nazuri.

Mă întreb totuşi de ce a fost aleasă cartea asta şi nu alta. Evident, ăştia care fac programa aleg în funcţie de câţi morţi încap într-un roman. În cazul ăsta, ar fi fost bună Zece negri mititei. Nouă morţi, suspans cât încape şi nici dracu’ nu s-ar prinde cine-i criminalul. Şi la cât de mişto e scrisă, ar exista o mică şansă ca elevilor să le placă.

De fapt, de ce-o plâng atât pe ticăloasa de Agatha? S-o urască cine vrea, că şi eu o urăsc pentru că l-a omorât pe Poirot.

Atât. Pentru toate celelalte însă, o iubesc la nebunie!

Acel moment când reciteşti ce prostii ai scris

Avantajul unui jurnal, fie el virtual sau unul cât se poate de secret, ascuns în calculator într-un folder numit ”reţete de slăbire”, este că îl poţi reciti după câţiva ani şi descoperi în el nişte idei de zici că nu-i adevărat! Citeşti, reciteşti şi parcă tot îţi vine să spui: ”N-am scris eu aşa ceva!” Dacă ai fi spus acele cuvinte unui om şi ţi le-ar fi amintit după un timp, le-ai fi negat. Dar când le vezi acolo, scrise/tastate de tine, n-ai ce să mai negi. Te gândeşti că aia e, uneori mai scrii şi fără să gândeşti.

Pe 12 decembrie 2013 am terminat prima poveste fictivă. Un soi de nuvelă. De fapt, prima care nu a ajuns pe foc (deşi, la ce capodoperă a ieşit, mă mir că n-a ajuns încă în Recycle Bin). Mândră nevoie mare, am dat fuga la jurnalul virtual şi m-am umflat în pene ce tare sunt, cum m-am scremut aproape trei luni să scriu o porcărie de 29 de pagini în word. Până şi chestia asta mi se pare amuzantă, cum naiba, am scris primul roman în cinci luni, la o povestioară ca asta n-aş sta acum mai mult de trei zile. În fine, ceea ce m-a amuzat teribil a fost finalul postării, care suna în halul următor:

Asta înseamnă încă un caiet pe care îl voi arunca în dulap şi-l voi reciti peste câţiva ani, dar totodată o aventură pe care sunt sigură că n-o voi repeta. Dacă vreodată mă va mai lovi cheful de a scrie poveşti, voi scrie despre mine. La asta mă pricep cel mai bine.”

Asta a fost aşa, pe principiul ”jur că nu se mai întâmplă până data viitoare”…

După aproape un an am scris a doua nuvelă. 71 de pagini în 5 zile. Ce ziceam, că nu voi mai repeta aventura? :)) Ce-i drept, pe asta am scris-o la nervi. Mă enervase unul şi aveam chef să-l omor, aşa că am luat tastatura în braţe şi i-am înfipt ditamai cuţitul virtual în inimă.

Am mai zis cu diferite ocazii că nu mă mai complic cu ficţiunea. Aşa am zis şi după a doua nuvelă, şi după a treia… ah, nu, la a treia a început să-mi placă. Auzi, ”la asta mă pricep cel mai bine”… De parcă aş fi încercat să scriu şi altceva! N-am specificat atunci ce reacţie am avut când am fost sfătuită să scriu un roman, dar pot să vă spun ce am gândit. Citat reprodus fidel: ”Ăsta-i tâmpit!” Cu totul altceva faţă de mesajul pe care i l-am trimis acum câteva luni, ”Mulţumesc pentru sfat” (da, ştiu, mi-a luat cam mult să-i mulţumesc). Dacă i-aş fi spus tâmpitului prietenului meu binevoitor ce mi-a trecut prin cap înainte să încep romanul, nu mi-ar fi dat cu cuvintele alea în cap? Normal că mi-ar fi dat!

Dar de departe cea mai mare aberaţie a fost asta:

”Mi-am selectat textele de pe pagină şi pot spune că, exceptând primele luni, când mă dădeam mai cool ca să strâng măcar două like-uri, sunt foarte mulţumită de rezultat. Eu nu ştiu ce nu le convine unora şi de ce nu am mai multe aprecieri! Zău nu înţeleg!

Mi-am amintit că, la un moment dat, o admină spusese că poate va aduna o parte din postări într-o carte. Nu înţeleg ce-o fi atât de greu. Eu am făcut selecţia în mare şi nu mi-a luat mult. Am ales postările care mă reprezintă şi care se potrivesc cu numele paginii. Dar adevărul e că nu prea am scris ceva doar să dea bine…”

Acum, fiind vorba de jurnalul meu personal, e clar că într-adevăr am gândit chestia asta, deşi nu s-ar zice că gândeam prea limpede. Săptămâna trecută mi-am recitit postările şi am cu totul altă părere decât cea debitată mai sus – postările nu au fost cu adevărat personale decât în ultimul an, de scris am scris aproape tot timpul ca să dau bine (şi tot n-am dat), iar mulţumită am fost, să zicem, cam cinci minute o dată la juma’ de an. Postările care mă reprezintă? Să tot fi fost vreo 10-15… Ce nu le convenea unora la postările mele încă nu ştiu, că doar n-aveau de unde să ştie că scriam de parcă aveam un morcov înfipt în cur (ce morcov? O plantaţie întreagă!), dar aprecieri ar fi trebuit să am, măcar pentru curajul de a debita aiurelile alea.

Mai scriam la un moment dat că am ales ”Jurnalul” ca nume pentru pagină pentru că astfel de lucruri le-aş scrie şi în jurnal. Aşa e… cu singura deosebire că în jurnal scriam cu totul altceva :))

Nu mai spun cât m-am distrat citind ce-am scris în scurta perioadă în care era cât pe ce să fiu credincioasă şi cât de tare încercam să mă conving că sunt credincioasă. Asta e cu totul altă poveste. Cert e că uneori scriu nişte prostii atât de mari încât nu pot să nu mă iau la mişto. Ar fi şi culmea să mă supăr pe mine din cauza asta!