Romeo și Julieta reloaded

Capulet dă o petrecere la care invită pe toată lumea, cu excepţia celor din familia Montague, cu care era la cuţite. Juniorul Montague, Romeo, care nu ştia să accepte un refuz, apare la petrecere. În timpul ăsta, fata lui Capulet, o zgâtie de fată frumoasă foc, se ascunsese să fumeze o ţigară, iar doica ţinea de şase.

Julieta: Doică, mă tot întreb de ce mai am nevoie de doică, dacă nu mai sunt bebeluş.

Doica: Pentru că tac’tu vrea să te păzesc, ca să nu cumva să te înhăitezi cu vreun hăndrălău. Ştii cât de mult ţine la onoare…

Julieta dă ochii peste cap, scoţând rotocoale de fum pe nas. Îl vede pe Romeo şi schimbă câteva cuvinte, suficient cât să se îndrăgostească unul de altul.

Julieta (către doică): Cine-i gagiul?

Doica: E Romeo, băiatu’ lu’ ăla cu care se tot ceartă tac’tu.

Julieta: Vai de mine, m-am dat dracu’! Dacă aude tata că m-am îndrăgostit de el, mă omoară! Doică, trebuie să mă ajuţi!

Doica, indignată: Da’ ţi-a căzut rău cu tronc bagabontul!

Romeo, viteaz ca toţi puştanii, vine într-o noapte la balconul Julietei.

Romeo: O, Julieta, eşti mai frumoasă decât toate celelalte femei de pe pământ la un loc!

Julieta (răspunde în sictir, făcându-şi unghiile): Ce vrăjeală ai în tine!

Romeo: Când te privesc, inima mea bate ca o tobă.

Julieta (clipind din genele false): Mda, cum să nu…

Romeo: Iubita mea, ce nu-ţi convine la mine?

Julieta: Te cheamă Romeo şi eşti băiatu’ lu’ tac’tu, iar eu, teoretic, ar trebui să te urăsc, pentru că tata îl urăşte pe taică-tu. Şi mie mi se pare o prostie, dar aşa a vrut condeiul lui Shakespeare să se întâmple.

Romeo: Ce-ai zice să ne căsătorim în secret? Am eu un prieten care se ocupă cu chestii de-astea…

Julieta: Să vezi ce spume o să facă babacu’…

Romeo: Fugim în lume, iubito, şi-mi schimb şi numele dacă vrei, că oricum mi-am luat adio de la banii bătrânului.

Julieta: Ptiu, să nu te deochi, că viteaz mai eşti!

Planurile însă le sunt date peste cap de tatăl Julietei, care o anunţă că vrea să o mărite cu Paris, un barosan pe care Julieta nu-l poate suferi.

Julieta: Romeo, avem o problemă. Tata vrea să mă mărite cu Paris.

Romeo: Cu tot oraşul?

Julieta: Nu, cu individul ăla care se holba la mine la petrecere. Cică i s-a pus pata pe mine şi vrea să mă ia de nevastă. Trebuie să scăpăm de el cât mai repede!

Romeo: Mă duc şi-l omor!

Julieta: Stai, nebunule, trebuie să acţionăm cu cap, că dacă moare prostul şi tu ajungi la puşcărie n-am cum să mă mai mărit cu tine.

Romeo (scărpinându-se în cap, apoi băgându-şi degetele în nas): Ai dreptate…

Julieta: Ziceai că ai un prieten care ne poate căsători…

Romeo: Da, părintele Lorenzo.

Julieta: Atunci treaba e simplă: eu le spun părinţilor că merg să mă spovedesc, ne întâlnim în chilia prietenului tău şi ne cununăm. Îl punem pe babacu’ în faţa faptului împlinit şi Paris poate să-şi taie venele.

Romeo: Aşa rămâne, da’ vezi să nu stai cu orele la coafor şi la epilat, că nu stă nici amicul meu toată ziua după noi.

Se întâlnesc în chilia părintelui Lorenzo, se căsătoresc, după care pleacă fiecare-n treaba lui. Romeo se întâlneşte cu vărul Julietei într-o piaţă publică, ăla se dă cocoş în faţa proaspătului ginerică, aşa că Romeo îi taie creasta. Când aude Julieta ce s-a întâmplat, e ruptă-n două de durere – o dată pentru că a murit vărul ei şi a doua oară pentru că simte că nici Romeo nu mai are mult până o păţeşte. Colac peste pupăză, maică-sa o tot zoreşte să se mărite cu Paris. Julieta se duce la părintele Lorenzo să se spovedească.

Lorenzo: Spune-i mamei tale că te măriţi cu Paris, cu Atena, cu Copenhaga, cu oricine vrea ea. Stabileşte nunta pentru miercuri, iar marţi seara bea chestia asta.

Julieta: Ce-i asta?

Lorenzo: E o poţiune care te va face să pari moartă. Practic, timp de 24 de ore, toţi vor crede că eşti moartă, şi până pregătesc ei sicriul, coroanele şi modelul cavoului, surpriză, tu eşti vie şi fugi în lume cu Romeo.

Julieta: Dar cine-l anunţă pe Romeo? Să nu creadă cumva că am dat colţu’ pe bune şi să o ia razna…

Lorenzo: Îl anunţ eu, nu-ţi face probleme. Tu ai grijă să nu faci vreo criză de isterie când te trezeşti singură în cavou şi să dai dra… Doamne iartă-mă planul.

Julieta respectă întocmai instrucţiunile. Miercuri dimineaţa, când trebuia să se mărite, făcea pe moarta. Capuleţii o jelesc, apoi o îngroapă.

Romeo, auzind că Julieta e moartă, se duce să cumpere otravă, apoi merge la mormântul Julietei. Se ia la bătaie cu Paris şi-l omoară, după care se pregăteşte să se sinucidă. Ia o gură de otravă, ia două, iar după a treia cade lat.

Când se trezeşte Julieta, îl vede pe Romeo prăbuşit lângă ea, cu sticla în mână.

Julieta: Vai, Romeo, de acum viaţa mea nu mai are niciun rost… Am să beau şi eu otravă… ba nu, mă sinucid cu pumnalul ăsta… of, nehotărâtă mai sunt… Mai bine iau o gură de otravă şi dup-aia îmi înfig pumnalul în inimă, ca să fiu sigură…

Bea o gură de otravă şi scapă din mână pumnalul, care-l nimereşte pe Romeo în cap.

Romeo (trezit brusc): Care dai, mă?

Julieta (speriată): Nu eşti mort, iubitule?

Romeo: Ba da, iubito, sunt mort de beat! Eu i-am spus vânzătorului să-mi dea cea mai tare otravă, şi e tare a naibii, de-mi bubuie capul!

Julieta se uită la sticlă, mai bea o gură şi o bufneşte râsul.

Julieta: Nu zici că m-a cam luat de cap?

Romeo: E whisky, hâc, dacă ştiam luam, hâc, mai mult…

Julieta (mangă de beată): Dacă n-ai fi băut, hâc, jumătate de sticlă odată, hâc, ne-ar fi ajuns…

Auzind voci, părinţii Julietei au venit la mormânt şi i-au găsit pe cei doi râzând.

Romeo: Doamna Capulet, acum, dacă tot suntem vii şi Paris mort, mi-o daţi pe Julieta de nevastă?

Julieta: Şi dacă nu mă dai, mare pagubă, oricum sunt măritată cu el.

Doamna Capulet: Julieta, eşti vie!

Julieta le povesteşte cum i-a fraierit, ca să nu se mărite cu Paris. Impresionaţi de tot ce au făcut ăştia mici ca să rămână împreună, familiile Capulet şi Montague se împacă. După ce Romeo şi Julieta se trezesc din beţie, are loc petrecerea de nuntă.

Julieta: O, Shakespeare, regret că-ţi stric piesa, dar eu n-aveam chef să mor aşa tânără!

Romeo: Exact! O iubire atât de frumoasă trebuie trăită, nu băgată în mormânt, doar ca să-ţi iasă ţie capodopera!

Anunțuri

Clasicii pe Facebook

Oare cum ar fi fost dacă vreunul dintre clasicii noştri ar fi trăit în zilele noastre şi ar fi avut cont pe Facebook? Dacă acum îi înjură elevii, vă daţi seama ce comentarii ar fi primit dacă trăiau în era internetului…

De Creangă s-ar fi legat oamenii, probabil, pentru că era moldovean (mai puţin bucureştenii, care ar fi zis că e din Buzău – am vrea noi). Nici nu vreau să-mi imaginez reacţia la apariţia ”Poveştii poveştilor”. Bănuiesc că toţi şi-ar fi băgat subiectul poveştii în tot neamul lui sau prin alte locuri disponibile.

Pe Liviu Rebreanu l-ar fi trimis la psihiatru. Avea un fix cu moartea (de obicei una violentă), aşa că în mod clar avea o problemă.

De Eminescu şi al său ”Luceafăr” n-are rost să mai vorbesc. Dacă nu ar fi fost deja cunoscut, iar ”Luceafărul” n-ar fi fost în programa şcolară, azi nu l-ar fi citit nimeni.

Nu-mi imaginez ce ar fi putut spune rău despre Marin Preda, cârcotaşii probabil ar fi găsit ceva, că sunt foarte inventivi.

Pe profilul lui Nichita Stănescu ar fi fost circ. Îmi şi imaginez comentariile: ”Du-te, bă, la dezalcoolizare”, ”Ce fumezi, frate, că eşti dus”, ”Nu vezi ce moacă ai, beţivule” şi alte cuvinte din astea de apreciere.

Ajungem şi la mai vechea mea iubire, Bacovia, de care îmi e sincer milă. E de ajuns cum mi-au vorbit oamenii despre el în toţi anii în care mi-a servit drept model literar, dacă mă gândesc că oamenii de azi nu sunt nici pe departe atât de politicoşi nu mi-e prea greu să-mi imaginez cum ar fi tratat acum. Mă gândesc totuşi că, la cât era de singuratic, nu şi-ar fi făcut cont pe Facebook. Ar fi fost spre binele lui.

Norocul lor că au trăit în alte vremuri, când n-aveau toţi proştii libertatea şi ocazia de a-şi da cu părerea. Norocul lor că, pe vremea când trăiau ei, cititorii îşi cunoşteau locul şi nu criticau ceva ce n-ar fi putut scrie ei înşişi. Poate că atunci, cât de cât, mai exista respect pentru creaţie. Acum mă scuzaţi, mă duc la o şedinţă de spiritism să-l înjur puţin pe Camil Petrescu pentru că a scris aberaţia aia cu ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apoi trec pe la George Călinescu să-i spun că mi-a plăcut ”Enigma Otiliei”, dar că eu aş fi scris-o mai bine ca el. Ce, n-am voie? Dacă sunt cititoare, asta îmi dă dreptul să învăţ scriitorii cum ar trebui să scrie, nu? :))

Cum recunoşti o femeie îndrăgostită

Dacă nu ştii cum e o femeie îndrăgostită, uită-te la un căţeluş care dă din coadă şi e gata să-şi sufoce stăpânul cu atâta dragoste. Ei, cam aşa e şi femeia, doar că ea chiar reuşeşte să-şi sufoce partenerul. E suficient să o asculţi vorbind despre obiectul adoraţiei ei (să-l numim, generic, ”iubi”) şi te prinzi cam cât de căzută e. Nici cel mai şmecher Făt-Frumos din basme nu are atâtea calităţi câte are iubi al ei!

Dacă îl cunoşti pe individ şi o auzi vorbind despre el, mai că-ţi vine s-o duci la oftalmolog, pentru că pare să aibă nişte probleme grave de vedere. N-are rost să deranjezi oftalmologul degeaba, tipa e doar îndrăgostită. Adică e mai grav decât credeai.

Iubi e frumos.

Practic, nu există vreun termen de comparaţie. Ştii care e cel mai mişto bărbat de pe planetă? Nici ea nu ştie dar, cu siguranţă, ăla e urât pe lângă iubi. Poate că tipul e un obez chel, cu strabism şi un picior de lemn. Ea nu vede nimic din toate astea. Şi, oricum, sufletul contează.

Iubi e deştept. Pardon, e genial.

Îl ştii pe Einstein? Pe lângă iubi, ăla era prostul proştilor! Sigur, iubi nu e om de ştiinţă, a fost multiplu campion la corijenţe în şcoală, dar dacă ar avea chef ar putea scorni şi el nişte teorii de i-ar lăsa pe toţi cu gura căscată. El are însă alte preocupări şi, în plus, fiind modest, nu vrea să devină celebru pentru inteligenţa lui sclipitoare.

Iubi este romantic. Cel mai romantic.

Când îi postează câte o manea pe Facebook sau îi aduce un buchet de curu` găinii (că trandafiri primesc toate proastele), o dă grămadă. Îi aduce şi cafeaua la pat, ce contează că ori e rece, ori a pus într-o singură ceaşcă un kil de zahăr, ori n-a pus deloc? Contează că e romantic, da?

Iubi e îndrăgostit nebuneşte de ea.

Atât de îndrăgostit încât ar încuia-o în casă (dacă n-a făcut-o deja) ca să se bucure numai el de ea. Ar pune stăpânire pe telefonul ei şi pe contul de Facebook (dacă n-a pus deja) ca să se asigure că nu există alt iubi în viaţa ei. I-ar citi gândurile, să fie sigur că nu se gândeşte la altul. Dacă nu i le-o fi citit deja.

Nu încerca să-i explici diferenţa între dragoste şi posesivitate, că oricum nu pricepe.

Iubi e foarte, foarte fidel.

De când a cunoscut-o pe ea, iubi nu s-a mai uitat la altă femeie. Dar ce zic eu uitat? Nici nu s-a mai gândit la altă femeie, n-ar face-o nici dacă ar fi înconjurat de finalistele de la Miss Univers sau îngeraşele de la Victoria`s Secret, a şi uitat că mai există alte femei pe lume (care nu-i sunt rude) şi nici măcar nu i se scoală la filme porno. Ah, stai, nu are voie să se uite la aşa ceva :))

Iubi e cel mai bun la pat.

Nu contează dacă a mai avut unul sau o sută înainte, el e cel mai bun. Ar putea, la o adică, să fi fost virgină până l-a cunoscut pe el, sigur nu există altul mai bun, nu că ar fi tentată să afle… Chiar dacă iubi suferă de ejaculare precoce şi micul lui prieten nu numai că e mic, dar e de-a dreptul microscopic, pentru ea nu contează. În cele 30 de secunde în care prestează, iubi e cel mai tare!

Ar fi mişto s-o înregistrezi când îl ridică în slăvi şi-i atribuie calităţi pe care nici prinţii din poveşti nu le au. Peste câteva luni, va vorbi, sictirită, despre mitocanul ăla urât, gelos, prost şi impotent. Ai ghicit, e vorba chiar de iubi! Femeile sunt chioare de-a binelea când sunt îndrăgostite, dar şi când le trece… chiar şi Făt-Frumos devine, în opinia lor, un porc misogin. Iar fostul iubi este, bineînţeles, cel mai mare porc!

În căutarea capodoperei pierdute

După ce am colindat mai multe bloguri de cărţi, am ajuns la concluzia că ori nu există carte suficient de bună, ori sunt cititorii prea pretenţioşi. Eu sunt mai căzută din lună şi categorisesc cărţile în ”asta mi-a plăcut” şi ”asta nu mi-a plăcut”. Bănuiesc că nu sunt suficient de mofturoasă. Sau de cititoare.

În România se citeşte. Încă. Doar că nu se citeşte de drag, ci pentru a căuta greşeli şi a strâmba din nas la găsirea lor. Din recenziile de pe bloguri am înţeles mai mult cum nu trebuie să fie o carte decât despre ce e cartea aia.

O carte trebuie să fie capodoperă. Ce anume o face să fie capodoperă, n-am prea înţeles, dar cititorul e dezamăgit dacă nu e capodoperă. Gen ”e o carte bunicică, dar…”

O carte trebuie să fie cât de cât uşor de citit, dar nici prea uşor, că dacă e uşor de citit e superficială şi, clar, nu e capodoperă.

O carte nu trebuie să aibă poveşti siropoase. Sau, dacă are, să se termine tragic. Ca ”Romeo şi Julieta” care, apropo, e capodoperă. Cred.

Dialogurile trebuie să fie cât mai naturale, dar să nu aibă cuvinte vulgare. Adevărul e că un bărbat, într-un dialog natural, nu foloseşte niciodată cuvinte vulgare, oamenii nu înjură când sunt nervoşi, iar adolescenţii, când discută despre cuceririle lor, nu povestesc decât cum s-au conectat spiritual cu fiinţa diafană agăţată în club.

O carte trebuie să fie ori foarte tristă, să plângi cu muci cât o citeşti, ori foarte veselă. A nu se amesteca cele două componente în aceeaşi carte. Păi ori citim ca să râdem, ori ca să plângem, ce capodopera mea facem aici?

O carte bună, da’ bună rău de tot, trebuie să fie fantasy. Nu ştiu de ce, am văzut că astea sunt cele mai lăudate.

O carte bună trebuie să nu fie Irina Binder. Sau Tudor Chirilă. Sau alţii care scriu de inimă albastră.

În concluzie, cartea cu adevărat bună, capodopera mult-râvnită, e doar în capul nostru. Asta dacă nu cumva o scoatem din cap şi-o punem pe hârtie, că văd că din câte s-au scris până acum, nimic nu-i prea bine. Aştept recenzia unui autor care-şi face praf opera sau, după caz, capodopera. 😀

Later edit: Cea mai bună definiție a unei cărți bune a dat-o Dorina Dănilă: ”Dacă o carte care-ți vine în minte multă vreme după ce ai citit-o, nu e o carte bună, atunci eu nu mai înțeleg conceptul de carte bună.” 🙂

De Crăciun suntem buni. Şi apoi?

”De Crăciun fii mai bun” e poezioara pe care o tot auzim în perioada sărbătorilor. Trebuia să ne facă cineva program şi la asta… Şi apoi, ce facem? Redevenim răi sau cum? Că trebuie să fim cumva şi în restul zilelor, nu?

Eu mi-am făcut programul. Pe 25 decembrie sunt bună, că altfel fac notă discordantă cu restul populaţiei. Apoi urmează:

26 decembrie – şi mai bună;

27 decembrie – dubios de bună :))

28 decembrie – extenuată (credeţi că e uşor să fii bun trei zile consecutiv?);

29 decembrie – ocupată (pregătiri de revelion + şters etichetele pe care mi le-au pus cei care n-au avut altceva mai bun de făcut pe Facebook);
30 decembrie – teribil de ocupată (sarmalele nu se fac singure, iar la curăţenie nu vine niciun spiriduş să mă ajute);

31 decembrie – destul de beată;

1 ianuarie – plantă de beată;

2 şi 3 ianuarie – mahmură + ghiftuită la maxim;

4 ianuarie – în curs de reveneală;

5 ianuarie – nostalgică (fac planuri măreţe pentru noul an)

6 ianuarie – extrem de bine-dispusă (mi-am recitit planurile şi mă prăpădesc de râs);

7 ianuarie – relaxată (doar e sărbătoare, liber la frecat menta);

8 ianuarie – 24 decembrie – back in bussines!!! Asta înseamnă că revin cu postări şi povestioare mai mişto decât alea de anul trecut. Credeaţi că scăpaţi? :))))

Mai înseamnă de asemenea că, după ce trec alea trei zile în care sunt mai bună, redevin crizată, enervantă, egoistă, scorpie şi labilă psihic :))))))

Nu sunt nimic din ce pretind că sunt

Dacă e să mă iau după definiţiile oamenilor, nu sunt nimic din ce cred eu că sunt. Probabil că nici om nu sunt şi nici prea vie, judecând după cum mă simt acum. De parcă alţii ar fi aşa cum se cred ei…

Nu sunt scriitoare. Pentru mine, scriitorul e un om care scrie chestii literare şi investeşte în asta efort, timp şi pasiune. Pentru alţii, scriitor e doar cel care publică, deci dacă eu pretind că sunt scriitoare mint cu neruşinare, am o părere prea bună despre mine şi mai am şi tupeu s-o exprim.

Nu sunt poetă. E logic, nici poezii n-am publicat, deci toţi cei 21 de ani de scris versuri sunt fix zero.

Nu sunt blogger. Când am auzit prima oară termenul ăsta, am înţeles – total eronat – că blogul e un fel de jurnal virtual, în care scrii sincer ce simţi şi ce gândeşti. Apoi am aflat că nu e chiar aşa, că pentru a fi blogger trebuie să fii pe domeniu, să ai nu ştiu câţi unici (ce-or mai fi şi ăia), să scrii des, să fie pelerinaj la jurnalul tău ca la moaşte. A, da, şi să nu scrii chiar orice simţi şi ce gândeşti, pentru că hateri şi pentru că trafic.

Oricum, pentru mine bloggerii sunt de două feluri: ăia ”adevăraţi”, care scriu pentru trafic şi sunt în top şi ar scrie orice ca să rămână acolo, şi noi, restul – unicornii, cum foarte frumos a scris Albert. Deci nu, nu sunt blogger, îmi place prea mult să fiu unicorn.

Nu sunt măritată, pentru că n-am semnat un act care să demonstreze că locuiesc cu bărbatul meu, că ne iubim şi respectăm ca un soţ şi o soţie, că mâncăm împreună, că dormim în acelaşi pat şi, în general, că facem tot ce fac oamenii care au trecut pe la primărie şi apoi pe la popă.

Nu sunt îndoliată şi nu sufăr, pentru că mai şi râd, mai postez prostii pe Facebook şi nu bocesc în faţa tuturor, aşa cum ar fi normal.

Nu sunt îndrăgostită, pentru că nu postez poze cu noi şi nu scriu cinci poezii pe oră – probabil pentru că nu sunt poetă, după cum am specificat mai sus. Păi dacă stau să-i spun Facebook-ului ce amorezată sunt, iubitului ce-i mai zic?

Şi nici nu sunt aşa lipsită de prejudecăţi cum credeam, pentru că nu sunt prea tolerantă cu proştii, nesimţiţii şi persoanele false.

Deci cam aşa – pe blogul meu, care de fapt nici nu e blog, pretind că sunt altfel decât sunt, doar pentru că eu cred că sunt aşa cum zic că sunt. Cam îmbârligată fraza asta, dar cele trei persoane care-mi citesc jurnalul virtual cred c-au înţeles ce-am vrut să spun.

Cu aşa ceva nu se glumeşte

Cum bine zicea Horaţiu Mălăele, ”suntem o ţară tristă plină de umor”. De veseli şi glumeţi ce suntem, mai avem puţin şi plângem la bancuri. Umor am avea, dar n-are cine să-l guste, noi suntem prea ocupaţi să facem pe ofensaţii ca să mai şi râdem. Dacă ar fi să ne luăm după toţi frustraţii, n-ar mai trebui să glumim deloc. Sau am putea, atâta timp cât nu facem mişto de români sau de orice altă naţie, de femei sau de bărbaţi, de homosexuali sau de heterosexuali, de credincioşi sau de atei, de dragoste sau de singurătate, de viaţă sau de moarte. În rest, suntem liberi să glumim pe orice temă.

Faci o glumă despre femei, eşti un porc misogin care nu ştie să aprecieze cea mai gingaşă fiinţă. Faci o glumă despre bărbaţi, eşti o feministă frustrată.

Faci glume despre elevii care pică bacul, eşti insensibil, asta nu e de râs, e de plâns. Din cauza sistemului de învăţământ care nu-i motivează să înveţe, a profesorilor care nu se ocupă de ei bla bla bla… Dar nici cu profesorii nu e de glumit. Păi cum să faci glume despre oamenii care au cea mai nobilă meserie şi care îşi bat capul cu toţi proştii?

Faci glume pe seama soacrelor, se trezesc nurorile care n-au probleme cu soacra – pentru că soacra e fie moartă, fie la sute de kilometri depărtare – şi te iau de guler. ”Oricum ar fi ea, e femeia care i-a dat viaţă bărbatului tău, nu trebuie să-ţi baţi joc de ea”. Pentru că da, mulţi nu sunt în stare să facă diferenţa dintre a face o glumă şi a-ţi bate joc.

Vine un val de frig în aprilie şi postezi o glumiţă cum că iepuraşul va ajunge la noi cu ouăle îngheţate sau că atârni ouă roşii în brad în loc de globuri sau alte poante de-astea simpatice, apare imediat o sensibilă care îţi spune că situaţia e de plâns, ce atâtea glume pe tema asta… De parcă, dacă ai plânge că e frig, te-ai încălzi.

Cel mai grav e când iei la mişto religia sau moartea. Atunci chiar te-ai ars! Fanaticii nu ştiu de glumă, dar ştiu să înjure o oră fără să se repete. Am urmărit câteva pagini ateiste cu mult timp înainte să devin atee şi am gustat glumele aşa cum le gust şi acum. Dar cel mai tare mă distrează comentariile credincioşilor (câteodată mă întreb de ce intră atât de mulţi credincioşi pe pagini care nu li se adresează). Chiar şi la glumiţele despre nu ştiu ce personaje biblice care au făcut copii la 900 de ani se trezeşte cineva să bombăne, cum să faci mişto de lucruri sfinte… Dacă ar fi fost vorba de un banc despre unul care a conceput un copil la 90 de ani, ei ar fi fost primii cu miştourile: ”Da, da… copilul a fost făcut cu umbrela” + o serie de ha ha ha-uri.

Acum câteva zile am citit un banc care suna cam aşa: ”Eu vreau să mor joia, ca să le stric tuturor weekend-ul”. Chiar am râs, înainte să-mi amintesc că mama a murit joia şi ne-a stricat weekend-ul. Sau altul: ”Dacă voi muri în somn, toată lumea va spune ”A murit făcând ce-i plăcea”. Am zâmbit amar, ce era să fac, să-i înjur pe ăia care au făcut gluma (chiar bună, nimic de zis) doar pentru că-mi răscoleşte cuţitul în rană? Dacă ar fi trăit mama şi-ar fi văzut bancul ăla, mi l-ar fi trimis instantaneu… după ce se oprea din râs.

Şi, bineînţeles, nu poţi să faci glume despre mame, că-ncep să plângă ăia care nu le mai au (nu e cazul meu, dacă gluma e reuşită o apreciez). Şi nici nu e frumos să iei la mişto fiinţa care ţi-a dat viaţă. Despre sarcină iar nu-i bine să glumeşti, că e cel mai bun lucru din viaţa unei femei. Nu poţi să glumeşti nici pe seama graselor, porc suferficial ce eşti, că doar se ştie că toate se îngraşă de la glandă, nu că ar mânca ele mult…

Singura posibilitate care ţi-a mai rămas e să faci mişto de tine însuţi/însăţi, dar nici aşa nu garantez că nu se va simţi cineva ofensat. Ce naiba, trebuie să te iubeşti şi să te respecţi, pentru că iubirea de sine e cea mai importantă. Cu aşa nu se glumeşte, clar?