Să începem cu începutul: ”Misterioasa afacere de la Styles”

Prima carte publicată a Agathei și, de altfel, prima în care apare iubirea vieții mele, Poirot, e ”Misterioasa afacere de la Styles”. Acțiunea e povestită de Arthur Hastings, partenerul și prietenul cel mai drag al lui Poirot.

Când se întoarce în Anglia, rănit pe front și cu moralul la pământ, Hastings întâlnește un vechi prieten, John Cavendish, care îl invită la casa lui de la Styles. Îl pune la curent cu noutățile – cum ar fi că mama lui s-a măritat cu un individ dubios pe nume Alfred Inglethorp, ceva mai tinerel decât ea, dar când sunt bani mulți la mijloc astea-s amănunte nesemnificative. Hastings acceptă invitația și merge la Styles.

Acolo le cunoaște pe soția lui John, Mary (după care i se cam aprind călcâiele) și pe cele două protejate ale lui Emily – Evie și Cynthia. Evie e o arțăgoasă care se ceartă non-stop cu Alfred și îl acuză că s-a însurat cu Emily pentru bani. Același lucru i-l spune și lui Emily – înainte de a pleca din casă, urlă că Alfred o va ucide în propriul ei pat.

Cynthia, care lucra la o farmacie, e mai simpatică. Chiar are glume în program cu Hastings, care o întreabă câți oameni a otrăvit, și îi primește la ea la serviciu pe Hastings, pe John și pe Lawrence, fratele lui John. Lawrence își bagă nasul în dulapul cu otrăvuri – din pură curiozitate, zice el, dar chestia asta o să cam fie folosită împotriva lui ceva mai târziu.

Hastings pleacă de la farmacie împreună cu Cynthia și Lawrence (care cam aveau bucurii unul la altul) și dă nas în nas cu Hercule Poirot, vechi prieten, fost șef al poliției belgiene, actualmente detectiv. Bătrânul Poirot e încântat să afle că Hastings stă la Styles, pentru că Emily Inglethorp era binefăcătoarea lui, care îi oferise adăpost lui și altor șapte imigranți belgieni. Bineînțeles, își propune s-o viziteze, ca s-o mai asigure o dată de profunda lui recunoștință.

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, într-o noapte Emily are convulsii iar soțul ei e de negăsit (se bănuia că ar fi la niscaiva fetițe). Înainte de a muri – pentru că era logic că moare până la urmă – Emily rostește numele bărbatului ei, ceea ce dă naștere la interpretări: ori îl acuză că i-a provocat moartea, ori îi face o ultimă declarație de dragoste, naiba știe…

Hastings bănuiește că Emily a fost otrăvită, iar când doctorul îi spune că e ceva suspect și că e nevoie de autopsie, îl cheamă pe Poirot, știind că belgianul e dracu` pe sârmă și genial de-a dreptul și c-o să găsească sigur vinovatul. Apare și Japp, inspectorul de la Scotland Yard, total inutil de altfel, pentru că Poirot face toată treaba.

Alfred e arestat pentru uciderea nevesti-sii dar, pentru că nu existau suficiente probe împotriva lui, e eliberat, prilej pentru Evie să mai facă puțină gălăgie că incompetenții ăia lasă criminalul în libertate. Următorul arestat e John, deși toți începuseră să-l suspecteze pe Lawrence, care abia reușise să-i convingă pe anchetatori că nu umblase la dulapul cu otrăvuri în scopuri dubioase. Când Hastings spune, melodramatic, că nu-i vine să creadă că vechiul lui prieten e un criminal, Poirot îi dă o replică genială: ”Fiecare criminal este probabil vechiul prieten al cuiva”. Din fericire, John se dovedește a fi nevinovat.

În final, toate sunt bune (mai puțin pentru Emily): John și Mary, care aveau ceva probleme casnice, își dau seama cât de mult se iubesc, iar Cynthia și Lawrence se cuplează. Poirot dezvăluie numele criminalilor: Alfred și Evie, care erau pe felie de ceva timp și plănuiseră să-i facă de petrecanie bătrânei ca să-i moștenească banii. Asta explică de ce Emily îi spusese numele înainte să moară: știa sărăcuța de unde i se trage…

Reclame

Clişee romantice

Celor care mă cunosc nu-i nevoie să le mai spun că evit cât pot să mă uit la un film dacă am citit cartea, iar dacă totuşi fac chestia asta, o fac doar ca să mă conving că întotdeauna e mai bună cartea. De data asta am citit o carte care mi-a plăcut mai puţin decât filmul făcut după ea.

E vorba de The notebook, cred că-l ştie toată lumea, iar dacă nu-l ştiţi vă zic eu: e povestea a doi adolescenţi, Noah şi Allie (de la Allison, dar nu-i zice nimeni Allison). Se cunosc – fata venise cu ai ei, care aveau ceva treabă în satul lui Noah sau cam aşa ceva -, se îndrăgostesc, se joacă de-a mama şi de-a tata, apoi fata pleacă şi ai ei n-o mai lasă să continue relaţia, că ei voiau ceva mai de soi pentru fata lor. După 15 ani, Allie îl caută pe Noah, deşi era logodită bine, în câteva săptămâni urma să se mărite cu un avocat renumit. Îl găseşte, se îndrăgostesc iar unul de altul mai dihai ca prima dată şi îşi petrec următoarele zile în pat. Apare logodnicul, căruia Allie îi dă papucii şi se mărită cu Noah. După 43 de ani de căsnicie fericită, Allie e diagnosticată cu Alzheimer, e internată într-un azil şi Noah stă mereu pe lângă ea, citindu-i din jurnalul poveştii lor de iubire, chestie care o face pe Allie să-şi amintească de el din când în când. În final, mor împreună, ce romantic, ce frumos…

Acum vreo juma’ de an am cumpărat cartea ”Jurnalul unei iubiri” şi după câteva pagini mi-am dat seama că e vorba fix de povestea aia. Ei, drăcie, mă gândeam eu, ce rost mai are s-o citesc dacă ştiu deja finalul? Dar a meritat s-o citesc, pentru că e o adevărată enciclopedie de clişee romantice. Atâtea idei fanteziste adunate la un loc n-am mai văzut de când m-a adus barza.

1. Când doi adolescenţi se îndrăgostesc, nu se poate să nu se pună cineva contra. Ori părinţii ei, ori părinţii lui, ori vreo fufă care-l vrea pe el, ori vreun prost care-o vrea pe ea. Zău dacă înţeleg amestecul ăsta din exterior! Adolescenţii se descurcă de minune să-şi pună beţe-n roate singuri, aşa că oamenii ăia nesuferiţi care nu-i vor împreună se agită degeaba.

2. Sexul la adolescenţi n-are nicio treabă cu hormonii şi orgasmele, e doar aşa, o dovadă de afecţiune, împletirea sufletelor, plm…, dar pentru că bietul băiat nu-şi găseşte sufletul să-l împletească, îşi ia penisul, pe care nu poate să-l împletească, aşa că şi-l bagă pe unde poate. Dar asta e doar aşa, un simbol al iubirii infinite, nu o dorinţă pur carnală. Dracu-a mai pomenit adolescent care să vrea să şi-o tragă!

3. Femeile habar n-au că sunt frumoase, deştepte şi speciale dacă nu le zice vreun hăndrălău treaba asta. Umblă prin viaţă ca nişte găini bete, considerându-se urâte, proaste şi comune, până apare el, the one, şi le informează că sunt fix pe dos. Aşa şi Allie, care se lăsase de pictură şi era sigură că n-ar mai fi bună de nimic. Cum i-a zis Noah să se apuce de treabă, cum s-a apucat cu aşa un spor de-a ajuns una din cele mai bune pictoriţe.

4. Erotismul din cărţile astea e la ani lumină de realitate. Ori autorul nu mai făcuse sex cam de multişor, ori habar n-avea ce-i place unei femei, ori fumase hârtie igienică, altfel nu-mi explic cum a putut scrie că Allie se excita la mirosul natural al lui Noah şi că era în extaz când îi simţea transpiraţia. Daaa, sigur, eu mă umezesc toată când simt miros de transpiraţie şi peşte, iar când îi curg sudorile pe mine, ce să mai zic, am orgasme multiple!

Ca să nu mai vorbim de momentul finalului, când Noah şi Allie, a câte 80 de ani fiecare şi gata să dea colţu’, se sărută, da’ nu oricum, ci cu împletire de limbi, chestii, trestii… În film, se aşează liniştiţi unul lângă altul şi mor, dar în carte nu. Se mozolesc zdravăn, după care Allie îi desface uşor nasturii cămăşii. Bine că s-a terminat aici, că n-aveam chef să citesc cum şi-au tras-o ei pentru ultima dată. Asta ar fi fost prea de tot.

5. Dacă e scris ca porumbeii să rămână împreună într-un final, apăi n-are unul vreo relaţie mai de doamne-ajută între timp! El se mai combină cu câte una doar aşa, de dragul sexului – că dorinţe pur carnale are doar cu altele, cu aleasa lui e un simbolism pentru împletirea sufletelor, pana mea -, iar ea găseşte vreun prost care o tratează ca pe o prinţesă. În cazul de faţă, pe avocat îl ţinea pe uscat şi cum apare Noah, cum îşi desface picioarele. Bine, mi s-a părut cam prea de tot să spună că în timpul ăsta a stat ca Maica Tereza, de zici că se terminaseră armăsarii la Noah…

6. Oricât timp ar trece, ea continuă să fie cea mai frumoasă pentru el, dacă nu chiar mai frumoasă decât la început. Yeah, seems legit, o Allie de 20 de ani, zglobie, cu pielea fină şi cu sfârcurile-n vânt nici nu se compară cu Allie la 80 de ani, ridată toată, căruntă, cu pielea fleoşcăită. Că doar în cărţi femeile nu-şi fac probleme că îmbătrânesc…

7. Îndrăgostiţii n-au dialoguri normale. Nu vezi ”ăăăă”-uri şi ”păi”-uri, vorbesc de zici că-s la olimpiada de limba engleză, faza pe galaxie, sau la vreun concurs de ”cine scoate pe gură cele mai stupide clişee”.

8. Dragostea e vindecătoare de boli sau, în cel mai rău caz, amelioratoare. Cum stătea Noah la palavre cu Allie, cum îşi revenea femeia, de se mirau toţi doctorii. Adică toţi uitucii planetei mergeau din rău în mai rău, doar Allie turuia ore întregi şi îşi amintea nişte chestii pe care şi fără Alzheimer le-ar fi uitat. Dragostea asta, îi dădea pe spate pe doctori, care ziceau că n-au mai pomenit aşa ceva. Cred şi eu că n-au mai pomenit, din moment ce nu există!

9. Pe bune, o poveste de iubire scrisă în jurnal de un bărbat? Ce-o fi fumat Sparks, că pare de calitate! Dacă ar scrie vreun bărbat în jurnal, cu siguranţă n-ar avea tupeu să-i citească porcăriile alea unei cucoane de 80 de ani, să fim serioşi…

Filmul chiar mi-a plăcut, mai ales că rolul lui Allie (varianta tânără) e interpretat de Rachel MacAdams, care e cea mai dată-n mă-sa actriţă, şi chiar m-a emoţionat. Dar cartea m-a făcut să râd, cu atâtea stupizenii pe metru mătrat. Nici nu mai am tupeu să spun că scriu poveşti de dragoste; eu n-am să pot niciodată să delirez aşa frumos, să folosesc atâtea clişee siropoase şi să pompez iluzia iubirii perfecte în gospodinele degrabă vărsătoare de lacrimi. Clar, trebuie să mă las!

”Înainte să adorm” – S.J. Watson

Eram pe la jumătatea romanului în care scriam despre o tânără care se trezeşte amnezică – ştiu că habar n-aveaţi despre ce e vorba, pentru că nu v-am zis. Cum scrollam pe Libris în căutare de cărţi, mi-a sărit în ochi o carte care avea descrierea asta:

”Are 47 de ani şi e scriitoare. Se trezeşte în fiecare dimineaţă neştiind unde se află. O formă rară de amnezie o împiedică să reţină informaţii mai mult de 24 de ore. Crede că are cu 20 de ani mai puţin, că este singură şi că are întreaga viaţă înainte. Dar descoperă că locuieşte cu soţul ei, Ben, şi că majoritatea deciziilor importante din viaţa sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfătuieşte să ţină un jurnal care o ajută să-şi recompună amintirile de la o zi la alta. Dar într-o zi deschide jurnalul şi citeşte: ”Să nu ai niciodată încredere în Ben.” O cheamă Christine. Jurnalul vieţii ei se numeşte Înainte să adorm.”

Interesant, mi-am zis, o carte despre amnezie. Nici asta nu v-am zis, dar am început să scriu romanul ăsta fără să citesc înainte vreo carte de gen. Cartea părea promiţătoare, aşa că mi-am propus s-o citesc după ce termin romanul.

Acum vreo lună, am avut noroc s-o găsesc la juma’ de preţ, că nu dădeam 45 de lei pe ea. Tot atunci am aflat că s-a făcut şi film, cu Nicole Kidman în rolul amnezicei. Între timp, am terminat de scris romanul, iar cartea a stat neatinsă până ieri, pentru că am fost prea ocupată să mă delectez cu Agatha Christie ca să mai citesc şi altceva. Ieri însă m-am gândit să arunc un ochi prin ea, mai mult la mişto, să văd de ce mama naibii costă atât şi de ce s-a făcut şi film după ea. Adică, ce film poţi face despre o persoană fără amintiri? Aveam de gând să citesc câteva pagini din cele aproape 500 şi m-am trezit că au trecut vreo opt ore în care abia am lăsat cartea din mână.

Romanul este scris, aşa cum îmi place mie, la persoana întâi, şi este scris sub forma unui jurnal, chestie care îmi place şi mai mult.

Christine Lucas se trezeşte crezând că are 25 de ani, iar lângă ea se află (în sensul că doarme) un bărbat cu care îşi imaginează că a avut o aventură. Când se duce la baie şi se uită în oglindă, observă că e mai trecută decât credea. În jurul ei sunt fotografii cu ea şi bărbatul din dormitor. Când îl ia la întrebări, bărbatul îi spune că e Ben, soţul ei, că sunt căsătoriţi de 25 de ani şi că se iubesc la fel ca-n prima zi. Chestie pe care Christine n-o crede din prima.

(La faza asta am dat ochii peste cap. Şi amnezica mea află că e logodită cu un bărbat de care se miră că s-a putut îndrăgosti vreodată. Se pare că oamenii care scriu despre amnezie nu sunt deloc originali.)

Ben îi spune că suferă de amnezie ca urmare a unui accident, că tot ce trăieşte pe parcursul unei zile i se şterge din memorie în timpul somnului şi că treaba asta durează de vreo două decenii. Îmi venea să-i plâng de milă bietului om care timp de douăzeci de ani a trebuit să-i explice nevesti-sii, zi de zi, cine e şi pe ce lume trăieşte.

După ce Ben pleacă la serviciu (cică era profesor), Christine e sunată de un bărbat care se recomandă a fi medicul ei. Puţin suspicioasă la început, acceptă să se întâlnească şi află că a făcut progrese, de care Ben nu pare conştient, pentru că nu ştie de aceste întâlniri. Doctorul o sfătuieşte să ţină un jurnal în care să noteze tot ce trăieşte şi ce află de-a lungul unei zile.

(Asta-i culmea! Pentru a doua oară dau ochii peste cap. Nici dacă aş fi citit cartea asta înainte să scriu romanul n-aş fi scris cu atâta exactitate scena în care psihologul îi dăruieşte amnezicei o agendă în care să noteze toate chestiile care ar putea s-o ajute. Iar Eva mea nici măcar nu-şi pierdea memoria în fiecare noapte!)

În timpul unei plimbări cu Ben, Christine are câteva flash-uri cu o prietenă din adolescenţă, Claire, despre care soţul ei îi spune că s-a mutat în Noua Zeelandă. Apoi îşi aminteşte că a avut un fiu, deşi Ben îi spusese că n-au avut copii. Află că fiul ei a murit în război, în Afghanistan, cu un an în urmă. Mai află că a publicat un roman; Ben nu îi spusese că e scriitoare, iar în casă nu găseşte niciun exemplar al cărţii ei.

(A treia coincidenţă: şi în cazul personajului meu, jurnalul era cea de-a doua carte pe care o scria. Mă rog, eu am scris numele real al primului meu roman…)

Deşi Ben îi spusese că a rămas amnezică în urma unui accident de maşină, Christine îşi aminteşte că a fost strangulată de un bărbat cu care a avut o aventură. Vă daţi seama cam cât a crescut Ben în ochii ei, dacă în loc să-i scoată ochii pentru infidelitate o îngrijeşte cu devotament de douăzeci de ani. Că îl mai prinde şi cu minciunica, asta e partea a doua.

Spre marea ei uimire, află că prietena ei Claire nu e plecată din ţară, iar prin Noua Zeelandă n-a călcat în viaţa ei. Se întâlnesc (fără ştirea lui Ben) şi află că într-adevăr a avut o aventură. Pe parcurs, mai află şi alte chestii interesante: că Ben a divorţat de ea, că Adam, fiul ei,  trăieşte, că soţul ei nu e profesor şi cu atât mai puţin şef de catedră cum pretinde el, ci un simplu laborant. În seara în care Ben o loveşte (după ce îi povesteşte despre întâlnirile cu medicul ei şi despre jurnal), Christine o sună pe Claire şi îi povesteşte ce s-a întâmplat. După obişnuitele ”Vai, dar Ben e în limbă după tine, el n-ar face rău nici măcar unei muşte”, Claire îi pune o întrebare de-o pune-n cur: ”Ben are cumva o cicatrice?” După ce Christine îi spune că nu, prietena ei dă bomba: ”Nu ştiu cu cine locuieşti, dar ăla nu e Ben!”

Pam pam! Când ”Ben” o duce în camera de hotel în care fusese strangulată, Christine înţelege că individul e chiar e cel care a atacat-o şi că în ultimii douăzeci de ani a trăit alături de cel care i-a produs amnezia. Nimeni altul decât bărbatul cu care avusese o aventură şi de care se despărţise spunându-i că îşi iubeşte soţul. Dar falsul Ben nu se lasă: dacă vede că nu merge cu bâzâielile, că te iubesc, că suntem făcuţi unul pentru altul, că ştiu că şi tu mă iubeşti, încearcă din nou să o stranguleze (perseverent tipul, orice aţi zice). Înainte de asta, se gândeşte să ardă jurnalul în care se aflau singurele amintiri ale Christinei.

Cum ”Ben” (pe care de fapt îl chema Mike) nu dădea pe dinafară de inteligenţă, provoacă un incendiu de mai mare dragul, în care, din fericire, moare ca prostul. Pe principiul ”cui pe cui se scoate”, după ce e gâtuită a doua oară, Christine începe să-şi recapete memoria. În final, toate sunt bune şi frumoase: se reîntâlneşte cu adevăratul Ben şi cu fiul lor – era şi cazul, că deja eram la un pas de preinfarct.

Deşi am cumpărat cartea asta mai mult de curiozitate, să văd ce mai scriu şi alţii despre amnezie, am fost absolut fascinată de ea. Ca să vă daţi seama cam cât de fascinată, pot spune că Agatha Christie, cu tot cu Poirot al ei (pe care îl iubesc sincer) pare amatoare. Păi nici ea, care a scris zeci de romane, nu m-a ţinut cu sufletul la gură cum a făcut tipul ăsta care era debutant! Cu alte cuvinte, un ORL-ist de 40 de ani scrie mai mişto decât o tanti care era scriitoare de meserie. Mult mai mişto. Asta chiar a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme!

Cât te dezvoltă cărţile de dezvoltare personală

Cine a zis că românul nu mai citeşte probabil n-a luat în calcul cărţile de dezvoltare personală. Ştiţi voi, chestiile alea care cică te-ar învăţa cum să te descurci în viaţă, în relaţii, la serviciu şi cum să te minţi singur că poţi răsturna munţii. Am citit şi eu câteva cărţi de gen, mai mult ca să mă distrez, aşa că vi le povestesc şi vouă, ca să vă distraţi şi voi şi, dacă se poate, să vă salvez banii pe care i-aţi fi dat pe basme.

 

  1. Gary Chapman – Cele cinci limbaje ale iubirii

Ideea cărţii este că fiecare om are propriul limbaj al iubirii, adică vrea ceva anume de la celălalt ca să se simtă iubit, iar nenea ăsta ne învaţă cum să vorbim pe limba partenerului. Noroc cu el, altfel cine s-ar fi gândit că într-o relaţie funcţională trebuie să-i oferi celuilalt ce-şi doreşte? Omul ăsta a descoperit apa udă :))

Cele cinci limbaje sunt după cum urmează:

  1. Declaraţiile (cuvinte de laudă, complimente, încurajări, minţit mişto şi altele ca acestea)
  2. Timpul în doi (zău, cine s-ar fi gândit că un cuplu trebuie să petreacă timpul împreună? Tipul ăsta merită o medalie!)
  3. Darurile (aici se includ nu numai cadourile materiale, ci şi chestiile de la punctele 1 şi 2, că şi astea sunt tot daruri)
  4. Serviciile (extraordinar, gagiul s-a prins că o relaţie merge mai bine dacă partenerii fac chestii unul pentru celălalt. Aproape că-mi vine să-i fac statuie!)
  5. Contactul fizic (aici se includ mângâierile, îmbrăţişările şi sexul – adică, într-un final, tipul s-a prins că sexul e important. Mă duc să caut material pentru statuie!)

Sfaturile alea obosite de genul ”Iubirea este o alegere şi fiecare partener trebuie să înceapă alegerea chiar de acum” or fi prinzând în lumea imaginară a autorului sau în bula lui, unde singura chestie pe care o mai ai de reparat în viaţă e relaţia/căsnicia. În România normală, cartea asta nu poate fi decât carte de bancuri. Nu scrie nicăieri cum s-o scoţi la capăt când pleci la muncă înainte de răsărit şi te mai întorci pe-aproape de al doilea răsărit, când staţi cu părinţii/socrii, când aveţi datorii şi facturi neplătite, când unul e în România şi celălalt pe unde a avut norocul să găsească de lucru. Nu, nimic de genul ăsta. Cuplurile alea din carte sunt teribil de odihnite şi altă grijă n-au decât să se gândească ce le mai lipseşte.

 

  1. Sherry Argov – De ce bărbaţii se însoară cu scorpii

Aici, ”scorpie” nu este folosit cu sensul de femeie ticăloasă, care şterge cu bărbaţii pe jos şi le face viaţa un iad. În cartea asta, scorpia e femeia sigură pe ea, care ştie ce vrea de la viaţă în general şi de la bărbat în special, care nu se dă de ceasul morţii că n-are verigheta pe deşt, care gândeşte cu propriul creier şi n-are nevoie de un prost care să-i spună că locul ei e la cratiţă, o femeie care se respectă suficient încât să nu-şi piardă minţile când vede o pereche de nădragi şi care se simte bine în pielea ei. Practic, o femeie normală.

Gagica asta începe să dea sfaturi femeilor normale cum să pună mâna pe Făt-Frumos, că deh, cât oi fi tu de deşteaptă, tot e mai bine să ai un sufleţel lângă tine. Deci, dacă vrei să prinzi peştişorul de aur, iată cam ce trebuie să faci:

  1. Să fii o femeie puternică şi demnă – suficient de puternică şi demnă încât, când o să-l vezi leşinat de dragul tău, cu privirea de viţel şi cu inelul în mână, pregătit să te adore tot restul vieţii lui, să-i dai decisiva: ”S-o trimiţi la cratiţă pe mă-ta!”
  2. Să nu te laşi călcată în picioare, dominată şi manipulată. Ideal ar fi să-l contrazici tot timpul, ca să vadă că eşti independentă.
  3. Să nu-i arăţi că vrei să faceţi sex (mai bine frigidă decât nimfomană, ce naiba!), iar dacă totuşi faci sex cu el (deşi ar fi mai bine să-l amâni cât poţi de mult) gândeşte-te doar la plăcerea ta. Pe el dă-l naibii, doar nu te culci cu el ca să-l faci pe el să se simtă bine!
  4. Să nu-i dai de înţeles că vrei să te măriţi cu el. Din contră, dă-i de înţeles că vrei să te retragi din relaţie. Orice bărbat zdravăn la cap vrea să se însoare cu una care-i dă papucii :)) Culmea, în alt capitol, tuta asta zice că nu trebuie să-i forţezi mâna – că vrăjeala cu ”mă fac că plec doar ca să mă ceri de nevastă” nu înseamnă să-i forţezi mâna.
  5. Să nu fii prea drăguţă cu el, pentru că – zice tuta – el o să creadă că eşti drăguţă cu orice bărbat. Deci fii jigodie. Sigur îl cucereşti. N-o să-şi mai dorească nimic altceva decât să fie umilit de prea importanta ta persoană pentru tot restul vieţii lui.

 

  1.  Alan H. Cohen – Viaţa ca o ţeapă

Partea cea mai tare la cartea asta e povestea autorului care spune că dirigintele unor cursuri de ”reintegrare în viaţa activă” s-a sinucis la şase săptămâni de la începerea cursurilor. Adică un individ plătit pentru a-i învăţa pe oameni cum să se descurce în viaţă s-a descurcat atât de bine încât şi-a făcut felul. Ceea ce, cred eu, spune destul de multe despre cât de eficiente sunt cărţile de genul ăsta.

Cartea colcăie de sfaturi despre cum să nu mai fii ţepuit şi de clişee obosite: să nu-i pui pe ceilalţi mai presus de tine, să-ţi asculţi intuiţia, să nu-i laşi pe alţii să aleagă pentru tine, să gândeşti pozitiv, să renunţi la prejudecăţi, să lupţi pentru ce-ţi doreşti, să faci doar ce-ţi place, să ignori idioţii, să accepţi oamenii aşa cum sunt, să te hrăneşti corect şi să dormi suficient. E ceva ce n-aţi mai auzit de o milion de ori până acum? Aşa mă gândeam şi eu. Am dat 7 lei ca să citesc că apa e udă şi roata e rotundă.

 

  1. Hannes Stein – Cum m-am lăsat de gândit

Am cumpărat cartea asta pentru că m-a amuzat titlul. Nu ştiu cine ar vrea la modul serios să devină prost, dar dacă vrea totuşi cineva, iată paşii.

Pasul 1 – evită disputele, fii întotdeauna de acord cu ceilalţi, fii o oaie din turmă.

Pasul 2 – Fii cât mai religios, patriot, tradiţionalist. Mai pe scurt, român. Şi mai pe scurt: Coaliţia pentru Familie :))

Pasul 3 – dovedeşte-ţi simţul umorului. Fă haz de necaz, râzi la glume proaste şi uită-te la emisiuni de divertisment.

Pasul 4 – consideră-te cel mai tare din parcare, iar pe cei care te critică trimite-i la naiba (chiar/mai ales dacă au dreptate).

Pasul 5 – să nu taci niciodată. Vorbeşte mult, cât mai mult, mai ales despre chestii pe care nu le cunoşti.

Pasul 6 – aderă la o religie extremistă şi fii cel mai fanatic dintre fanatici. Autorul recomandă islamismul, dar merge orice altceva. Orice religie dusă la extrem anulează gândirea, aşa că fuga la pupat de moaşte şi marşul pentru normalitate :))

Pasul 7 – renunţă la citit. Şi ai grijă să nu te mai reapuci câte zilişoare vei avea.

Pasul 8 – consumă droguri, apucă-te de băut şi, în combinaţie cu ceilalţi şapte paşi, creierul tău va deveni mai neted decât funduleţul unui bebeluş.

That’s all. Prosteală plăcută! 😀

Am lăsat la sfârşit cele trei cărţi care au pretenţia că mă învaţă cum să scriu. Bine că nu m-am apucat să le citesc înainte să scriu primul roman, că-mi făceam praf stilul! Am găsit în ele câteva sfaturi bune şi multe încurajări să continui, dar de învăţat n-am învăţat decât atât: să nu mai dau banii pe cărţi de genul ăsta.

Dacă oricare din cărţile astea de dezvoltare personală ar servi pe tavă reţeta fericirii, a iubirii şi a succesului, lumea ar fi plină de cupluri fericite, oameni realizaţi şi scriitori plătiţi la adevărata lor valoare. Costă maxim 30 de lei să afli cum să ajungi în rai înainte să mori, cum ar veni, fericirea e cum nu se poate mai accesibilă. Mă rog, fiecare e liber să-şi facă iluzii… Eu am o singură curiozitate: ce cărţi de dezvoltare personală au citit Bill Gates, Mark Zuckerberg sau Steve Jobs? Sau n-au avut timp de aşa ceva, pentru că au fost prea ocupaţi să muncească pentru a ajunge cineva? 😀

”Întâlnirea de zece ani”, un fel de telenovelă

După o lună în care n-am mai deschis nicio carte, aseară m-a lovit cheful de lectură. M-am gândit să iau o pauză de la crime şi de la mult iubitul meu Poirot, aşa că am citit un roman de dragoste. De vreo trei-patru luni încerc să-l citesc, dar până aseară n-am trecut de primele două capitole. Uite că acum am reuşit să dau gata toate cele 44 de capitole, deşi mai corect ar fi să spun că ele m-au dat gata pe mine.

Povestea o are în prim plan pe Lavinia, care în prima zi de liceu nu remarcă decât doi colegi. Unul e Bogdan, care îi e antipatic înainte să apuce bietul de el să deschidă gura, iar celălalt e Paul, de care Lavinia e puţin fascinată. Puţin, nu mult. Şi ca să fie treaba treabă, cei doi îi devin colegi de bancă.

În vreme ce Paul se gudură ca un căţeluş pe lângă ea, Bogdan o ia la mişto, face glume proaste, se ceartă cu ea non-stop, dar şi Lavinia e tare-n clonţ şi îi dă motive de ceartă. Abia când sunt aleşi să facă un proiect împreună încep să se poarte ca oamenii unul cu altul, de ajung ceilalţi să creadă că până atunci s-au tachinat din dragoste. Paul, săracu’, era leşinat de dragul Laviniei, topit tot, ce să mai… deşi fata i-a spus că nu-i împărtăşeşte dragostea, el juca rolul de ”doar prieten” tot sperând că poate-poate are vreo şansă. Vezi să nu!

Când Lavinia a fost operată de apendicită, Paul a venit la ea cu flori, dar ea a fost mai impresionată de cadoul de la Bogdan, o păpuşă care-i semăna şi la care visa de ceva timp. Ca să vedeţi ce scârbă e karma, Lavinia s-a îndrăgostit lulea de Bogdan fix când el s-a cuplat cu Ramona, o colegă dintr-o clasă paralelă. Dramă, nu glumă!

Bineînţeles că Paul n-a ratat ocazia şi a consolat-o ca un ”bun prieten”, tot sperând că poate o cucereşte. Mda, şi mie mi s-a părut că e cam fraier, dar când eşti îndrăgostit nu prea ai cum să fii altfel… În cele din urmă, stratagema a dat rezultate şi Lavinia s-a cuplat cu el, că dacă tot nu ajungea la struguri era bun şi Paul.

Bogdan, care habar n-avea că fraiera îl iubeşte, a început să i se confeseze despre problemele lui cu Ramona şi n-a găsit alt loc pentru treaba asta decât garsoniera unui văr de-al lui. Atât i-a trebuit Laviniei, să se vadă singură cu el, că n-a mai ţinut cont nici că abia se combinase cu Paul, nici că ăştia doi erau cei mai buni prieteni, aşa că şi-a pierdut virginitatea cu Bogdan, cu doar câteva zile înainte s-o piardă şi cu Paul.

Ce nu era ea îndrăgostită de iubitul ei până atunci, dar după asta a început să-i caute nod în papură. Şi-a găsit, că Paul era gelos şi posesiv, chestie care n-o deranjase până atunci. Colac peste pupăză, a mai aflat şi că Bogdan a iubit-o de la început, dar că a fost destul de prost încât să-i promită lui Paul că nu se bagă pe ea. Interesant, avem de-a face cu o dragoste interzisă…

Într-o zi, în timp ce se plimba cu pretenu’ şi ea tot încerca să-l pună la punct, au văzut-o pe Ramona ieşind dintr-un hotel cu proful lor de fizică. Lavinia, care avea boală pe fata asta doar pentru că era iubita lui Bogdan, a urmărit-o şi a aflat că e borţoasă, iar tatăl nu era Bogdan, că tocmai ce-i povestise că n-a reuşit să marcheze. Mult mai nasol era că sarcina ei se apropia vertiginos de luna a treia, şi tocmai când le spunea chestia asta lui Paul şi profesoarei lor de engleză, Alexandra (care era confidenta tuturor elevilor), a apărut şi Bogdan şi-a auzit bomba. I-a dat papucii Ramonei fără să mai stea pe gânduri şi fără să-l impresioneze că fata a încercat să-şi ceartă iertare. Ironia face că ultimele cuvinte pe care i le-a adresat au fost ”Să te ierte Dumnezeu, eu n-am puterea aia”. Al naibii de ironic, având în vedere că, după câteva zile, Ramona a murit pe masa ginecologului.

Singurul care a suferit a fost proful de fizică, pentru că o iubise pe bune. În rest, fiecare şi-a văzut de treaba lui: Lavinia a reuşit cu chiu cu vai să-i dea papucii lui Paul, pe care oricum îl ţinea de papagal, pentru că şi-o mai trăgea şi cu Bogdan, care i se părea mai bun la pat. Anemona, o colegă de-a lor cu care Lavinia era un fel de prietenă, avea bucurii la Paul şi bucuria ei a fost că ăştia doi s-au despărţit. Bogdan avea o aventură cu profa de română, ceea ce i-a cam stârnit gelozia Laviniei, de parcă ea ar fi stat pe uscat.

În vacanţa de vară, a aflat că proful ei de geografie, domnul Nicula, are leucemie şi nu mai are mult de trăit. A luat-o pe Alexandra de mânuţă şi s-au dus la el să-şi ia rămas-bun, chestie care a dat-o complet peste cap. La înmormântare, vorba lui Mărgineanu, ”plângeau şi caii de la dric”, pentru că domnul Nicula fusese un profesor şi un om excelent; i-a trebuit mult Laviniei să-şi revină, dar cu ajutorul celorlalţi a scos-o cumva la capăt.

Toate au fost bune şi frumoase până când a început să se simtă rău – greţuri, ameţeli şi alte chestii din astea, cam la o lună după ce şi-o trăsese cu Bogdan. Spre norocul ei, nu era gravidă, dar avea o anemie cam naşpa care, zicea doctorul, ar fi putut duce la leucemie. Fix boala de care murise profesorul ei. Aşa că s-a îndopat cu pastile până şi-a revenit, dar până atunci i-a înnebunit pe toţi de cap cu schimbările ei de dispoziţie. De ameţită ce era, l-a vizitat pe Paul ca să-şi facă temele împreună şi au dat-o în diverse. Măcar de data asta a fost mulţumită de prestaţia lui.

În următoarea vacanţă de vară a plecat la bunici, ca întotdeauna, dar s-a întors după vreo trei săptămâni ca să meargă la mormântul domnului Nicula. Atunci a aflat că Paul o vrăjeşte pe Suzana, fata răposatului, tot atunci i-a spus lui Bogdan că s-a săturat de farsa cu iubirea interzisă şi că mai bine se potolesc şi, la mormântul profului ei, l-a cunoscut pe Ciprian, vărul Ramonei, cu care s-a împrietenit instantaneu. De dragul lui, a amânat cu o săptămână întoarcerea la bunici, chestie pe care n-o mai făcuse niciodată până atunci.

Între timp, Paul (care i-a explicat că între el şi Suzana nu e nimic şi că sunt doar prieteni) i-a dat Laviniei cinci caiete cu ceea ce numea el ”povestire”, rugând-o să-şi spună părerea. Doar că povestirea nu era tocmai povestire, ci biografia domnului Nicula. În ziua în care şi-a serbat majoratul, bunica ei i-a dat un cec pe care depusese în fiecare lună câte ceva şi pe care se adunaseră bani frumoşi. Lavinia s-a gândit că ar putea folosi o parte din bani ca să publice cartea lui Paul. La majoratul ei a venit şi Alexandra, care avea nevoie de încurajări pentru că era în divorţ.

Când s-a întors acasă, după ce a discutat cu maică-sa despre biografia scrisă de Paul şi după ce s-a consultat cu Ciprian şi cu Suzana, a trimis manuscrisul la o editură. Când să zică şi ea că toate sunt roz şi că relaţia cu Ciprian părea să devină oficială, a aflat că Bogdan pleacă în Anglia. Of, ce dor, ce chin, ce jale! A căzut într-o depresie de nici ei nu-i venea să creadă. I-a îndepărtat pe toţi de ea, mai ales pe Ciprian, care se cam săturase s-o vadă plângând după fostul. Doar cu Paul a reuşit să vorbească în cele din urmă, iar după vreo lună s-a trezit că i s-a cam făcut dor de fostul/actualul/potenţialul ei iubit, aşa că l-a căutat. De unde până atunci fusese îndrăgostit lulea, Ciprian a primit-o cu răceală şi mai că n-a dat-o pe poartă afară, chestie care a făcut-o să realizeze că îl iubeşte. S-a duc cu mucii-n batistă la Paul, care a râs auzind-o că e îndrăgostită de Ciprian. Cred şi eu că era de râs, pentru că Ciprian era în spatele ei, iar primirea deloc călduroasă fusese o farsă pusă la cale de cei doi. Deci, până la urmă, toate bune şi frumoase.

Vreo doi ani, totul a mers ca pe roate. Cei doi porumbei aveau o relaţie de vis, Paul devenise un fustangiu, că deh, acum era scriitor şi era şi cam frumuşel, cu Bogdan mai vorbea din când în când ca doi vechi prieteni, iar viaţa ar fi fost în continuare idilică dacă lui Bogdan nu-i venea ideea de a participa şi el la balul de absolvire. Atunci s-a trezit şi gelozia în Ciprian, chestie care a înfuriat-o pe Lavinia şi, de nervi, de la bal a plecat direct la hotel cu Bogdan, că uitase ce armăsar e şi trebuia să-şi împrospăteze memoria…

A doua zi, Lavinia a pierdut tot: prietenia lui Paul, care a aflat de iubirea clandestină dintre ea şi Bogdan (şi doar îi spusese că aşa ceva nu le-ar ierta în ruptul capului) şi relaţia cu Ciprian, care a aflat de noaptea pătimaşă petrecută cu fostul ei iubit. Aşa că s-a trezit singură, şi doar Bogdan ce-i mai era alături, cel puţin până pleca înapoi în Anglia…

În următorii trei ani a fost ocupată cu facultatea de jurnalism şi cu un job de doi lei la o revistă obscură, aşa că n-a mai avut timp de romanţe. Dar, dacă nu căuta ea încurcăturile, o căutau ele pe ea… Pentru început, l-a reîntâlnit pe Paul, căruia îi trecuse supărarea şi-i părea rău că a pus boticul ca un prost. Era acum logodit cu Suzana şi îşi făcuse deja un renume ca scriitor, deci pentru el era numa’ bine. La scurt timp, Bogdan a invitat-o în Anglia ca să vadă dacă le mai zboară fluturii prin stomac, iar ea s-a dus. Se pare că nu, îi trecuse, cel puţin dragostea, că atracţia dintre ei era la fel de… fatală. Cu dragostea s-a lămurit când l-a întâlnit, pur întâmplător, pe Ciprian, care lucra ca jurnalist în Anglia. Ei i s-au înmuiat picioarele, dar el a fost extrem de rece, chestie care nu i-a picat tocmai bine. S-a întors acasă la Bogdan plângând, s-au îmbătat ca porcii şi s-au hârjonit toată noaptea. A doua zi, încă mahmuri, s-au hotărât să se căsătorească; Bogdan i-a spus că, dacă până la reuniunea de zece ani nici unul din ei n-are pereche, o cere de nevastă în faţa colegilor lor, iar a acceptat, amuzată.

Când s-a întors în ţară, cu moralul făcut pilaf din cauza lui Ciprian, s-a dus la Paul. Pentru el, toate erau bune: i se aprobase publicarea poveştii lor de dragoste (trimisese manuscrisul înainte să se reîntâlnească) şi se pregătea de nuntă cu Suzana. L-a amuzat teribil făcătura de logodnă dintre Lavinia şi Bogdan şi a acceptat să-i năşească.

Între timp, Lavinia a terminat facultatea şi s-a angajat la o revistă pe care visa s-o conducă într-o bună zi. Cu Bogdan se întâlnea la câteva luni, luându-şi logodna în serios. Când şeful ei, Luca, a aflat că ea este eroina romanului lui Paul, a fost impresionat, aşa cum au fost de altfel şi colegii ei, dar mai ales Adela, care îi era şi prietenă şi care era o admiratoare înfocată a lui Paul. Când Lavinia i-a spus că e logodită cu Liviu din roman, nu i-a venit să creadă, aşa că l-a adus pe Bogdan în redacţie.

N-a trecut mult şi l-a întâlnit pe Ciprian într-un parc. Se întorsese în ţară ca să fie alături de unchiul lui grav bolnav. Au ieşit la un pahar de vorbă, dar Ciprian nu s-a putut abţine să nu-i reproşeze, încă o dată, că l-a înşelat tocmai cu tipul cu care e logodită acum. S-a întors acasă, unde locuia cu Bogdan (doar erau logodiţi, nu?), şi a citit toate mailurile pe care i le trimisese Ciprian în tot acest timp, mailuri care colcăiau de declaraţii de dragoste. A doua zi, Bogdan a rupt logodna, spunându-i că el o iubeşte cu adevărat şi că nu vrea o căsătorie la mişto, că nu el trebuie să fie partenerul la reuniunea care se apropia, ci adevăratul bărbat al vieţii ei. Cum bărbatul vieţii ei făcea fiţe, Lavinia l-a rugat să meargă totuşi împreună, iar el a zis ”da” din gură dar a făcut cu totul altceva: l-a trimis în locul lui pe Ciprian, care părea să revină la sentimente mai bune. Au vrăjit puţin la reuniune, mai mult de ochii lumii, iar a doua zi şi-au dar întâlnire în cimitir, acolo unde se întâlniseră prima dată. Au hotărât s-o ia mai uşor, până i s-a pus pata Laviniei şi şi-a spus că au pierdut deja zece ani, aşa că s-a dus la uşa lui şi i-a spus că-l iubeşte şi că-l vrea înapoi. Săruturi, ”şi eu te iubesc”, şi când să treacă la fapte i-a sunat telefonul lui Ciprian, anunţându-l că unchiul lui a murit. După câteva minute, şi Lavinia a aflat că Luca a murit. Atunci s-a prins că e vorba de una şi aceeaşi persoană.

Pentru că devenise redactor-adjunct al revistei, Lavinia a decretat doliu în toată firma şi s-a mutat la Ciprian, ca să-l ajute să depăşească momentul. Când şi-a mai revenit, Ciprian a anunţat-o că Luca i-a lăsat prin testament conducerea revistei şi au dat o petrecere la firmă pe chestia asta. Adela a anunţat că pleacă în Anglia, iar Lavinia s-a prins că nu întâmplător îşi depusese CV-ul tocmai acolo; văzuse de la început cum i se scurg ochii după Bogdan, aşa că i-a urat succes pe ambele planuri. Ciprian a cerut-o în căsătorie, sub privirile întregului colectiv, iar ea s-a amuzat spunând că i-au trebuit zece ani să pună întrebarea asta.

Naşi le-au fost Paul şi Suzana, care o săptămână mai târziu i-au năşit pe Bogdan şi Adela. Aşadar, la final toate ”ie bune”, ca-n orice telenovelă.

 

 

Ah, da… am omis să spun de la început… ”Întâlnirea de zece ani” e primul roman pe care l-am scris :))

Omul obsedat de cărţi

Într-o seară bântuiam pe Libris cu gând să nu comand nimic şi brusc mi-a venit ideea de a cumpăra totuşi o carte (una de Ion Creangă, n-aveţi voi treabă). Era cartea mai ieftină decât transportul, mi-era şi jenă să dau o comandă atât de mică, aşa că am mai comandat la plesneală una doar pentru că am văzut o bibliotecă pe copertă. N-aveam niciun gând s-o citesc prea curând, o ţineam pe birou doar aşa, să admir coperta care e, ca să folosesc o metaforă, pizdoasă rău.

Acum câteva seri mi-a venit cheful s-o răsfoiesc, măcar să ştiu ce e în ea, ca să nu mor cum doar eu ştiu că sunt. Asta a fost pe la 9. Pe la 1 noaptea am închis-o, cu părere de rău că n-am reuşit s-o termin şi mirându-mă ce baftă am să dau peste aşa o scriitură genială. Nu ştiu cum se face, dar nimeresc cărţi mişto doar din pură întâmplare, că dacă le caut cu tot dinadinsul nu găsesc decât aiureli.

Povestea (cât se poate de reală) e scrisă de o jurnalistă şi e despre un individ pasionat de cărţi vechi, rare şi prea scumpe ca să şi le permită. Aşa că le fură. Şi fură azi, şi fură mâine, până se enervează un anticar păgubit şi porneşte pe urmele lui. Deşi hoţul, Gilkey pe numele lui, îşi petrecea timpul prin închisori pentru înşelăciune, că dacă se întâmpla să cumpere rarităţi le cumpăra cu cărţi de credit furate, poliţia nu reuşea să-l înfunde prea tare, iar de recuperat cărţile nici atât. Iar tipul ieşea, mai fura câteva cărţi super-valoroase, parcă să le facă în ciudă anticarilor, apoi se mai făcea de un sejur la bulău.

Într-una din zilele când era la răcoare, jurnalista asta de-a scris cartea i-a trimis o scrisoare, spunându-i că vrea să-l cunoască. Gilkey a fost de acord, că hoţul până nu-i fudul parcă nu e hoţ destul, şi a început să-i povestească despre pasiunea lui pentru cultură, despre cum îşi dorea o bibliotecă plină de cărţi rare şi scumpe, aşa cum aveau toţi barosanii cu care visa el să se bată pe burtă. Întâlnirile în scop literar au continuat şi după eliberarea lui, mă rog, după fiecare eliberare, că nu se putea abţine să nu mai adauge o carte la colecţia destul de stufoasă.

Partea interesantă nu e goana lui Gilkey după cărţile care i-ar fi putut aduce un statut pe care-l visează oricine, ci poveştile despre lumea colecţionarilor, o lume în care cărţile se cumpără mai mult pentru a epata decât pentru a studia, şi vorbim de cărţi de mii, zeci de mii, chiar sute de mii de dolari. Atâta bănet pentru nişte vechituri cu autograf, şi eu am avut palpitaţii când am comandat o carte de 40 de lei…

În toţi anii de documentare, Gilkey i-a povestit jurnalistei cum şterpelea cărţile, ce metode folosea şi cât de nedrept i se părea că el nu are bani să cumpere volumele pe care şi le dorea. Aici îl înţeleg, că şi eu mă oftic că nu-mi permit toate cărţile pe care le-aş vrea.

Spre final, Gilkey părea că se face băiat cuminte şi-şi îmbogăţeşte biblioteca pe căi legale. Chiar îi spunea jurnalistei că ăsta va fi sfârşitul – va munci şi va cere plata în cărţi, va ruga oamenii să-i doneze cărţile pe care nu apucase să le fure, orice, dar nu va mai face prostioare. Iar finalul fix ăsta a fost: i-a trolat pe anticari într-un mare stil şi a furat din nou.

Ce am înţeles eu din cartea asta e că sunt o incultă. Habar n-am de titlurile clasice şi, ce e mai grav, nici nu mă interesează. Şi-am mai înţeles că valoarea unei biblioteci nu e dată de preţul cărţilor din ea, dar despre asta voi vorbi în alt episod…

 

Aveți aici și un rezumat serios.

Baltagul

IMG_20170801_205746

Duminică am avut întâlnire cu o tanti pe care n-o mai văzusem din liceu. Probabil vă amintiți de ea. O cheamă Vitoria Lipan și se ocupă cu făcut chestii în cartea lui Sadoveanu.

Știu că toată lumea a citit cartea, dar mai știu că nimeni nu s-a obosit să rețină despre ce e vorba, pentru că e scrisă într-un limbaj greoi și pe deasupra mai e și lectură obligatorie, așa că am să vă povestesc eu minunăția asta de capodoperă literară, care promovează familia tradițională mai bine decât zece coaliții.

Personajul principal e Vitoria Lipan, de meserie nevastă și mamă. E măritată cu Nechifor Lipan, pe care de fapt îl chema Gheorghiță; în copilărie se îmbolnăvise și făcuseră babele nu știu ce vrăjitorie și i-au schimbat numele, ca să nu-l recunoască boala, de parcă boală ar cunoaște oamenii după nume. În fine… Au doi copii, un băiat pe nume Gheorghiță și o fată pe nume Minodora; avuseseră șapte copii, dar ăilalți muriseră de mici din cauza diverselor boli. O fi fost și Vitoria vreo antivaccinistă sau, cel mai probabil, nu se găseau vaccinuri la ei la Cuca Măcăii. Ce mi se pare interesant e că autorul spune că numele și chipurile copiilor s-au uitat odată cu trecerea timpului. Adică orice om normal își amintește numele cățelușului care i-a murit în copilărie, iar asta uitase numele pruncilor pe care-i născuse.

Cei doi aveau o căsnicie fericită, ca orice căsnicie tradițională: Nechifor mai juca și-n deplasare, ea era cu clonțu’ mare, el o mai altoia (din dragoste, evident), dar ea îl iubea ca-n prima zi.

Toate au fost bune și frumoase până când Nechifor a plecat pe oareșce coclauri să cumpere niște oi și dus a fost. La început, Vitoria nu prea s-a ambalat, s-a gândit că omul a încheiat tranzacția, s-a îmbătat ca porcul și doarme pe la vreo fufă, conform tradiției. După un timp, și-a zis că e ceva în neregulă. Știa ea că omul ei curvăsărește cât curvăsărește, dar tot acasă vine. În plus, îl visase trecând călare o apă, cu fundul la ea și, cum muieretul de la țară e specialist în descifrarea viselor, a tras concluzia că Nechifor al ei a cam mierlit-o.

În lumea normală, s-ar fi dus la poliție și l-ar fi dat dispărut, dar Sadoveanu n-a făcut-o ditamai personajul principal ca să stea acasă și poliția să-i facă treaba. Așa că Vitoria s-a dus la popă, spunându-i ce problemă are și rugându-l să-i scrie lui Gheorghiță, să vină acasă că treaba e nasoală. După asta s-a dus la vrăjitoare și i-a dat o cârcă de bani ca să-i spună aia că bărba’su e cu una cu ochii verzi.

Vitoria ia hotărârea să-și caute singură curvarul, dar nu înainte de a ține post negru timp de 12 vineri, ca să fie sigură de ajutorul celui de sus. La o adică, idiotul se putea sătura de bagabonțeală până termina ea de postit, iar dacă era deja mort, tot mort îl găsea și peste 12 săptămâni. I-a spus juniorului că în trei luni au de făcut un drum; ăstuia nu prea i-a convenit, că avea programate niște trageri, dar nici n-avea tupeu să crâcnească în fața maică-sii.

Între timp, Vitoria s-a dus și la autorități, ca să se afle în treabă, pentru că ăia n-au putut să spună decât că Nechifor ori e mort, ori e la curve. După 12 săptămâni, l-a luat pe junior, cu tot cu baltagul lui, și au plecat să-l caute pe Nechifor. Pe Minodora a trimis-o la mănăstire, că i se cam făcuse de mătărângă și vrăjea cu unul, Ghiță Topor, pe care asta bătrână nu-l voia de ginere nici în ruptul capului.

Ajunși pe coclaurile pe care umblase Nechifor, au început să umble din crâșmă în crâșmă, că unde altundeva puteau găsi carmolistul! Cam peste tot aceeași poveste: trei inși le intraseră în cârciumă, adică Nechifor și doi săteni, pe numele lor Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Unii o mai luau și la mișto, că de ce îl mai caută dacă tot crede că e mort, la care Vitoria a răspuns: „Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci viu se poate întoarce și singur.” Zic, hai că nu-i chiar atât de proastă proasta!

La un moment dat, află că în cârciumă au intrat numai doi, adică sătenii pe care de altfel i-a și căutat, că i se dezvoltaseră capacitățile de detectiv, ceva de speriat. Mai ales Bogza i s-a părut suspect și a început să-l tragă de limbă, doar-doar se dă prostul de gol și mărturisește că i-a făcut de petrecanie lui Nechifor. Ăsta nimic. Nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i miroasea.

În curtea altui sătean, Vitoria și-a găsit câinele, cu care bărbatul ei plecase la drum. L-a luat, s-au mai învârtit pe ici pe colo și deodată a început câinele să se agite și să latre spre o râpă. În care Vitoria a găsit oasele lui Nechifor. Fusese pălit în cap cu un baltag.

Pentru că atunci s-au găsit și autoritățile să-și facă treaba, nu au lăsat-o să scoată hoitul din râpă, așa că i-a organizat priveghiul acolo. După trei zile, conform tradiției, l-a îngropat și, ca să fie treaba treabă, i-a chemat la paranghelie și pe cei doi săteni pe care-i bănuia că au lăsat-o văduvă. La pomană a început circul…

L-a luat pe Bogza mai pe ocolite, că ce baltag frumos are, că parcă scrie ceva pe el, că i-a povestit hoitul lui Nechifor cum s-a petrecut crima și că ea știe, de la spiritul lui bărba’su, că el, Bogza, e criminalul. Bogza nu și nu, că el n-are nicio legătură. Dar ea, șmecheră, a dat drumul câinelui, care a recunoscut criminalul stăpânului lui și i-a sărit la beregată. Ăsta, speriat c-o să moară, a recunoscut că s-a întâmplat fix așa cum a spus ea și și-a cerut iertare. De unde tragem concluzia că o femeie, chiar și atunci când întârzie, tot face treabă mai bună decât autoritățile.

Fiind toate aranjate, Vitoria și juniorul au plecat înapoi acasă, urmând să se întoarcă la anumite intervale de timp ca să facă pomenile. Sigur că nu tușea dacă le făcea în satul lor, dar se vede treaba că se cam spurcase cucoana la plimbări. Și-apoi, dacă tot nu mai avea grija bărbatului, de ce să nu-și trăiască și ea viața?

Când mă gândesc că asta se învață la școală, ba chiar e prezentată drept capodoperă, îmi vine să-mi trag un baltag în cap..