Cât te dezvoltă cărţile de dezvoltare personală

Cine a zis că românul nu mai citeşte probabil n-a luat în calcul cărţile de dezvoltare personală. Ştiţi voi, chestiile alea care cică te-ar învăţa cum să te descurci în viaţă, în relaţii, la serviciu şi cum să te minţi singur că poţi răsturna munţii. Am citit şi eu câteva cărţi de gen, mai mult ca să mă distrez, aşa că vi le povestesc şi vouă, ca să vă distraţi şi voi şi, dacă se poate, să vă salvez banii pe care i-aţi fi dat pe basme.

 

  1. Gary Chapman – Cele cinci limbaje ale iubirii

Ideea cărţii este că fiecare om are propriul limbaj al iubirii, adică vrea ceva anume de la celălalt ca să se simtă iubit, iar nenea ăsta ne învaţă cum să vorbim pe limba partenerului. Noroc cu el, altfel cine s-ar fi gândit că într-o relaţie funcţională trebuie să-i oferi celuilalt ce-şi doreşte? Omul ăsta a descoperit apa udă :))

Cele cinci limbaje sunt după cum urmează:

  1. Declaraţiile (cuvinte de laudă, complimente, încurajări, minţit mişto şi altele ca acestea)
  2. Timpul în doi (zău, cine s-ar fi gândit că un cuplu trebuie să petreacă timpul împreună? Tipul ăsta merită o medalie!)
  3. Darurile (aici se includ nu numai cadourile materiale, ci şi chestiile de la punctele 1 şi 2, că şi astea sunt tot daruri)
  4. Serviciile (extraordinar, gagiul s-a prins că o relaţie merge mai bine dacă partenerii fac chestii unul pentru celălalt. Aproape că-mi vine să-i fac statuie!)
  5. Contactul fizic (aici se includ mângâierile, îmbrăţişările şi sexul – adică, într-un final, tipul s-a prins că sexul e important. Mă duc să caut material pentru statuie!)

Sfaturile alea obosite de genul ”Iubirea este o alegere şi fiecare partener trebuie să înceapă alegerea chiar de acum” or fi prinzând în lumea imaginară a autorului sau în bula lui, unde singura chestie pe care o mai ai de reparat în viaţă e relaţia/căsnicia. În România normală, cartea asta nu poate fi decât carte de bancuri. Nu scrie nicăieri cum s-o scoţi la capăt când pleci la muncă înainte de răsărit şi te mai întorci pe-aproape de al doilea răsărit, când staţi cu părinţii/socrii, când aveţi datorii şi facturi neplătite, când unul e în România şi celălalt pe unde a avut norocul să găsească de lucru. Nu, nimic de genul ăsta. Cuplurile alea din carte sunt teribil de odihnite şi altă grijă n-au decât să se gândească ce le mai lipseşte.

 

  1. Sherry Argov – De ce bărbaţii se însoară cu scorpii

Aici, ”scorpie” nu este folosit cu sensul de femeie ticăloasă, care şterge cu bărbaţii pe jos şi le face viaţa un iad. În cartea asta, scorpia e femeia sigură pe ea, care ştie ce vrea de la viaţă în general şi de la bărbat în special, care nu se dă de ceasul morţii că n-are verigheta pe deşt, care gândeşte cu propriul creier şi n-are nevoie de un prost care să-i spună că locul ei e la cratiţă, o femeie care se respectă suficient încât să nu-şi piardă minţile când vede o pereche de nădragi şi care se simte bine în pielea ei. Practic, o femeie normală.

Gagica asta începe să dea sfaturi femeilor normale cum să pună mâna pe Făt-Frumos, că deh, cât oi fi tu de deşteaptă, tot e mai bine să ai un sufleţel lângă tine. Deci, dacă vrei să prinzi peştişorul de aur, iată cam ce trebuie să faci:

  1. Să fii o femeie puternică şi demnă – suficient de puternică şi demnă încât, când o să-l vezi leşinat de dragul tău, cu privirea de viţel şi cu inelul în mână, pregătit să te adore tot restul vieţii lui, să-i dai decisiva: ”S-o trimiţi la cratiţă pe mă-ta!”
  2. Să nu te laşi călcată în picioare, dominată şi manipulată. Ideal ar fi să-l contrazici tot timpul, ca să vadă că eşti independentă.
  3. Să nu-i arăţi că vrei să faceţi sex (mai bine frigidă decât nimfomană, ce naiba!), iar dacă totuşi faci sex cu el (deşi ar fi mai bine să-l amâni cât poţi de mult) gândeşte-te doar la plăcerea ta. Pe el dă-l naibii, doar nu te culci cu el ca să-l faci pe el să se simtă bine!
  4. Să nu-i dai de înţeles că vrei să te măriţi cu el. Din contră, dă-i de înţeles că vrei să te retragi din relaţie. Orice bărbat zdravăn la cap vrea să se însoare cu una care-i dă papucii :)) Culmea, în alt capitol, tuta asta zice că nu trebuie să-i forţezi mâna – că vrăjeala cu ”mă fac că plec doar ca să mă ceri de nevastă” nu înseamnă să-i forţezi mâna.
  5. Să nu fii prea drăguţă cu el, pentru că – zice tuta – el o să creadă că eşti drăguţă cu orice bărbat. Deci fii jigodie. Sigur îl cucereşti. N-o să-şi mai dorească nimic altceva decât să fie umilit de prea importanta ta persoană pentru tot restul vieţii lui.

 

  1.  Alan H. Cohen – Viaţa ca o ţeapă

Partea cea mai tare la cartea asta e povestea autorului care spune că dirigintele unor cursuri de ”reintegrare în viaţa activă” s-a sinucis la şase săptămâni de la începerea cursurilor. Adică un individ plătit pentru a-i învăţa pe oameni cum să se descurce în viaţă s-a descurcat atât de bine încât şi-a făcut felul. Ceea ce, cred eu, spune destul de multe despre cât de eficiente sunt cărţile de genul ăsta.

Cartea colcăie de sfaturi despre cum să nu mai fii ţepuit şi de clişee obosite: să nu-i pui pe ceilalţi mai presus de tine, să-ţi asculţi intuiţia, să nu-i laşi pe alţii să aleagă pentru tine, să gândeşti pozitiv, să renunţi la prejudecăţi, să lupţi pentru ce-ţi doreşti, să faci doar ce-ţi place, să ignori idioţii, să accepţi oamenii aşa cum sunt, să te hrăneşti corect şi să dormi suficient. E ceva ce n-aţi mai auzit de o milion de ori până acum? Aşa mă gândeam şi eu. Am dat 7 lei ca să citesc că apa e udă şi roata e rotundă.

 

  1. Hannes Stein – Cum m-am lăsat de gândit

Am cumpărat cartea asta pentru că m-a amuzat titlul. Nu ştiu cine ar vrea la modul serios să devină prost, dar dacă vrea totuşi cineva, iată paşii.

Pasul 1 – evită disputele, fii întotdeauna de acord cu ceilalţi, fii o oaie din turmă.

Pasul 2 – Fii cât mai religios, patriot, tradiţionalist. Mai pe scurt, român. Şi mai pe scurt: Coaliţia pentru Familie :))

Pasul 3 – dovedeşte-ţi simţul umorului. Fă haz de necaz, râzi la glume proaste şi uită-te la emisiuni de divertisment.

Pasul 4 – consideră-te cel mai tare din parcare, iar pe cei care te critică trimite-i la naiba (chiar/mai ales dacă au dreptate).

Pasul 5 – să nu taci niciodată. Vorbeşte mult, cât mai mult, mai ales despre chestii pe care nu le cunoşti.

Pasul 6 – aderă la o religie extremistă şi fii cel mai fanatic dintre fanatici. Autorul recomandă islamismul, dar merge orice altceva. Orice religie dusă la extrem anulează gândirea, aşa că fuga la pupat de moaşte şi marşul pentru normalitate :))

Pasul 7 – renunţă la citit. Şi ai grijă să nu te mai reapuci câte zilişoare vei avea.

Pasul 8 – consumă droguri, apucă-te de băut şi, în combinaţie cu ceilalţi şapte paşi, creierul tău va deveni mai neted decât funduleţul unui bebeluş.

That’s all. Prosteală plăcută! 😀

Am lăsat la sfârşit cele trei cărţi care au pretenţia că mă învaţă cum să scriu. Bine că nu m-am apucat să le citesc înainte să scriu primul roman, că-mi făceam praf stilul! Am găsit în ele câteva sfaturi bune şi multe încurajări să continui, dar de învăţat n-am învăţat decât atât: să nu mai dau banii pe cărţi de genul ăsta.

Dacă oricare din cărţile astea de dezvoltare personală ar servi pe tavă reţeta fericirii, a iubirii şi a succesului, lumea ar fi plină de cupluri fericite, oameni realizaţi şi scriitori plătiţi la adevărata lor valoare. Costă maxim 30 de lei să afli cum să ajungi în rai înainte să mori, cum ar veni, fericirea e cum nu se poate mai accesibilă. Mă rog, fiecare e liber să-şi facă iluzii… Eu am o singură curiozitate: ce cărţi de dezvoltare personală au citit Bill Gates, Mark Zuckerberg sau Steve Jobs? Sau n-au avut timp de aşa ceva, pentru că au fost prea ocupaţi să muncească pentru a ajunge cineva? 😀

Anunțuri

”Întâlnirea de zece ani”, un fel de telenovelă

După o lună în care n-am mai deschis nicio carte, aseară m-a lovit cheful de lectură. M-am gândit să iau o pauză de la crime şi de la mult iubitul meu Poirot, aşa că am citit un roman de dragoste. De vreo trei-patru luni încerc să-l citesc, dar până aseară n-am trecut de primele două capitole. Uite că acum am reuşit să dau gata toate cele 44 de capitole, deşi mai corect ar fi să spun că ele m-au dat gata pe mine.

Povestea o are în prim plan pe Lavinia, care în prima zi de liceu nu remarcă decât doi colegi. Unul e Bogdan, care îi e antipatic înainte să apuce bietul de el să deschidă gura, iar celălalt e Paul, de care Lavinia e puţin fascinată. Puţin, nu mult. Şi ca să fie treaba treabă, cei doi îi devin colegi de bancă.

În vreme ce Paul se gudură ca un căţeluş pe lângă ea, Bogdan o ia la mişto, face glume proaste, se ceartă cu ea non-stop, dar şi Lavinia e tare-n clonţ şi îi dă motive de ceartă. Abia când sunt aleşi să facă un proiect împreună încep să se poarte ca oamenii unul cu altul, de ajung ceilalţi să creadă că până atunci s-au tachinat din dragoste. Paul, săracu’, era leşinat de dragul Laviniei, topit tot, ce să mai… deşi fata i-a spus că nu-i împărtăşeşte dragostea, el juca rolul de ”doar prieten” tot sperând că poate-poate are vreo şansă. Vezi să nu!

Când Lavinia a fost operată de apendicită, Paul a venit la ea cu flori, dar ea a fost mai impresionată de cadoul de la Bogdan, o păpuşă care-i semăna şi la care visa de ceva timp. Ca să vedeţi ce scârbă e karma, Lavinia s-a îndrăgostit lulea de Bogdan fix când el s-a cuplat cu Ramona, o colegă dintr-o clasă paralelă. Dramă, nu glumă!

Bineînţeles că Paul n-a ratat ocazia şi a consolat-o ca un ”bun prieten”, tot sperând că poate o cucereşte. Mda, şi mie mi s-a părut că e cam fraier, dar când eşti îndrăgostit nu prea ai cum să fii altfel… În cele din urmă, stratagema a dat rezultate şi Lavinia s-a cuplat cu el, că dacă tot nu ajungea la struguri era bun şi Paul.

Bogdan, care habar n-avea că fraiera îl iubeşte, a început să i se confeseze despre problemele lui cu Ramona şi n-a găsit alt loc pentru treaba asta decât garsoniera unui văr de-al lui. Atât i-a trebuit Laviniei, să se vadă singură cu el, că n-a mai ţinut cont nici că abia se combinase cu Paul, nici că ăştia doi erau cei mai buni prieteni, aşa că şi-a pierdut virginitatea cu Bogdan, cu doar câteva zile înainte s-o piardă şi cu Paul.

Ce nu era ea îndrăgostită de iubitul ei până atunci, dar după asta a început să-i caute nod în papură. Şi-a găsit, că Paul era gelos şi posesiv, chestie care n-o deranjase până atunci. Colac peste pupăză, a mai aflat şi că Bogdan a iubit-o de la început, dar că a fost destul de prost încât să-i promită lui Paul că nu se bagă pe ea. Interesant, avem de-a face cu o dragoste interzisă…

Într-o zi, în timp ce se plimba cu pretenu’ şi ea tot încerca să-l pună la punct, au văzut-o pe Ramona ieşind dintr-un hotel cu proful lor de fizică. Lavinia, care avea boală pe fata asta doar pentru că era iubita lui Bogdan, a urmărit-o şi a aflat că e borţoasă, iar tatăl nu era Bogdan, că tocmai ce-i povestise că n-a reuşit să marcheze. Mult mai nasol era că sarcina ei se apropia vertiginos de luna a treia, şi tocmai când le spunea chestia asta lui Paul şi profesoarei lor de engleză, Alexandra (care era confidenta tuturor elevilor), a apărut şi Bogdan şi-a auzit bomba. I-a dat papucii Ramonei fără să mai stea pe gânduri şi fără să-l impresioneze că fata a încercat să-şi ceartă iertare. Ironia face că ultimele cuvinte pe care i le-a adresat au fost ”Să te ierte Dumnezeu, eu n-am puterea aia”. Al naibii de ironic, având în vedere că, după câteva zile, Ramona a murit pe masa ginecologului.

Singurul care a suferit a fost proful de fizică, pentru că o iubise pe bune. În rest, fiecare şi-a văzut de treaba lui: Lavinia a reuşit cu chiu cu vai să-i dea papucii lui Paul, pe care oricum îl ţinea de papagal, pentru că şi-o mai trăgea şi cu Bogdan, care i se părea mai bun la pat. Anemona, o colegă de-a lor cu care Lavinia era un fel de prietenă, avea bucurii la Paul şi bucuria ei a fost că ăştia doi s-au despărţit. Bogdan avea o aventură cu profa de română, ceea ce i-a cam stârnit gelozia Laviniei, de parcă ea ar fi stat pe uscat.

În vacanţa de vară, a aflat că proful ei de geografie, domnul Nicula, are leucemie şi nu mai are mult de trăit. A luat-o pe Alexandra de mânuţă şi s-au dus la el să-şi ia rămas-bun, chestie care a dat-o complet peste cap. La înmormântare, vorba lui Mărgineanu, ”plângeau şi caii de la dric”, pentru că domnul Nicula fusese un profesor şi un om excelent; i-a trebuit mult Laviniei să-şi revină, dar cu ajutorul celorlalţi a scos-o cumva la capăt.

Toate au fost bune şi frumoase până când a început să se simtă rău – greţuri, ameţeli şi alte chestii din astea, cam la o lună după ce şi-o trăsese cu Bogdan. Spre norocul ei, nu era gravidă, dar avea o anemie cam naşpa care, zicea doctorul, ar fi putut duce la leucemie. Fix boala de care murise profesorul ei. Aşa că s-a îndopat cu pastile până şi-a revenit, dar până atunci i-a înnebunit pe toţi de cap cu schimbările ei de dispoziţie. De ameţită ce era, l-a vizitat pe Paul ca să-şi facă temele împreună şi au dat-o în diverse. Măcar de data asta a fost mulţumită de prestaţia lui.

În următoarea vacanţă de vară a plecat la bunici, ca întotdeauna, dar s-a întors după vreo trei săptămâni ca să meargă la mormântul domnului Nicula. Atunci a aflat că Paul o vrăjeşte pe Suzana, fata răposatului, tot atunci i-a spus lui Bogdan că s-a săturat de farsa cu iubirea interzisă şi că mai bine se potolesc şi, la mormântul profului ei, l-a cunoscut pe Ciprian, vărul Ramonei, cu care s-a împrietenit instantaneu. De dragul lui, a amânat cu o săptămână întoarcerea la bunici, chestie pe care n-o mai făcuse niciodată până atunci.

Între timp, Paul (care i-a explicat că între el şi Suzana nu e nimic şi că sunt doar prieteni) i-a dat Laviniei cinci caiete cu ceea ce numea el ”povestire”, rugând-o să-şi spună părerea. Doar că povestirea nu era tocmai povestire, ci biografia domnului Nicula. În ziua în care şi-a serbat majoratul, bunica ei i-a dat un cec pe care depusese în fiecare lună câte ceva şi pe care se adunaseră bani frumoşi. Lavinia s-a gândit că ar putea folosi o parte din bani ca să publice cartea lui Paul. La majoratul ei a venit şi Alexandra, care avea nevoie de încurajări pentru că era în divorţ.

Când s-a întors acasă, după ce a discutat cu maică-sa despre biografia scrisă de Paul şi după ce s-a consultat cu Ciprian şi cu Suzana, a trimis manuscrisul la o editură. Când să zică şi ea că toate sunt roz şi că relaţia cu Ciprian părea să devină oficială, a aflat că Bogdan pleacă în Anglia. Of, ce dor, ce chin, ce jale! A căzut într-o depresie de nici ei nu-i venea să creadă. I-a îndepărtat pe toţi de ea, mai ales pe Ciprian, care se cam săturase s-o vadă plângând după fostul. Doar cu Paul a reuşit să vorbească în cele din urmă, iar după vreo lună s-a trezit că i s-a cam făcut dor de fostul/actualul/potenţialul ei iubit, aşa că l-a căutat. De unde până atunci fusese îndrăgostit lulea, Ciprian a primit-o cu răceală şi mai că n-a dat-o pe poartă afară, chestie care a făcut-o să realizeze că îl iubeşte. S-a duc cu mucii-n batistă la Paul, care a râs auzind-o că e îndrăgostită de Ciprian. Cred şi eu că era de râs, pentru că Ciprian era în spatele ei, iar primirea deloc călduroasă fusese o farsă pusă la cale de cei doi. Deci, până la urmă, toate bune şi frumoase.

Vreo doi ani, totul a mers ca pe roate. Cei doi porumbei aveau o relaţie de vis, Paul devenise un fustangiu, că deh, acum era scriitor şi era şi cam frumuşel, cu Bogdan mai vorbea din când în când ca doi vechi prieteni, iar viaţa ar fi fost în continuare idilică dacă lui Bogdan nu-i venea ideea de a participa şi el la balul de absolvire. Atunci s-a trezit şi gelozia în Ciprian, chestie care a înfuriat-o pe Lavinia şi, de nervi, de la bal a plecat direct la hotel cu Bogdan, că uitase ce armăsar e şi trebuia să-şi împrospăteze memoria…

A doua zi, Lavinia a pierdut tot: prietenia lui Paul, care a aflat de iubirea clandestină dintre ea şi Bogdan (şi doar îi spusese că aşa ceva nu le-ar ierta în ruptul capului) şi relaţia cu Ciprian, care a aflat de noaptea pătimaşă petrecută cu fostul ei iubit. Aşa că s-a trezit singură, şi doar Bogdan ce-i mai era alături, cel puţin până pleca înapoi în Anglia…

În următorii trei ani a fost ocupată cu facultatea de jurnalism şi cu un job de doi lei la o revistă obscură, aşa că n-a mai avut timp de romanţe. Dar, dacă nu căuta ea încurcăturile, o căutau ele pe ea… Pentru început, l-a reîntâlnit pe Paul, căruia îi trecuse supărarea şi-i părea rău că a pus boticul ca un prost. Era acum logodit cu Suzana şi îşi făcuse deja un renume ca scriitor, deci pentru el era numa’ bine. La scurt timp, Bogdan a invitat-o în Anglia ca să vadă dacă le mai zboară fluturii prin stomac, iar ea s-a dus. Se pare că nu, îi trecuse, cel puţin dragostea, că atracţia dintre ei era la fel de… fatală. Cu dragostea s-a lămurit când l-a întâlnit, pur întâmplător, pe Ciprian, care lucra ca jurnalist în Anglia. Ei i s-au înmuiat picioarele, dar el a fost extrem de rece, chestie care nu i-a picat tocmai bine. S-a întors acasă la Bogdan plângând, s-au îmbătat ca porcii şi s-au hârjonit toată noaptea. A doua zi, încă mahmuri, s-au hotărât să se căsătorească; Bogdan i-a spus că, dacă până la reuniunea de zece ani nici unul din ei n-are pereche, o cere de nevastă în faţa colegilor lor, iar a acceptat, amuzată.

Când s-a întors în ţară, cu moralul făcut pilaf din cauza lui Ciprian, s-a dus la Paul. Pentru el, toate erau bune: i se aprobase publicarea poveştii lor de dragoste (trimisese manuscrisul înainte să se reîntâlnească) şi se pregătea de nuntă cu Suzana. L-a amuzat teribil făcătura de logodnă dintre Lavinia şi Bogdan şi a acceptat să-i năşească.

Între timp, Lavinia a terminat facultatea şi s-a angajat la o revistă pe care visa s-o conducă într-o bună zi. Cu Bogdan se întâlnea la câteva luni, luându-şi logodna în serios. Când şeful ei, Luca, a aflat că ea este eroina romanului lui Paul, a fost impresionat, aşa cum au fost de altfel şi colegii ei, dar mai ales Adela, care îi era şi prietenă şi care era o admiratoare înfocată a lui Paul. Când Lavinia i-a spus că e logodită cu Liviu din roman, nu i-a venit să creadă, aşa că l-a adus pe Bogdan în redacţie.

N-a trecut mult şi l-a întâlnit pe Ciprian într-un parc. Se întorsese în ţară ca să fie alături de unchiul lui grav bolnav. Au ieşit la un pahar de vorbă, dar Ciprian nu s-a putut abţine să nu-i reproşeze, încă o dată, că l-a înşelat tocmai cu tipul cu care e logodită acum. S-a întors acasă, unde locuia cu Bogdan (doar erau logodiţi, nu?), şi a citit toate mailurile pe care i le trimisese Ciprian în tot acest timp, mailuri care colcăiau de declaraţii de dragoste. A doua zi, Bogdan a rupt logodna, spunându-i că el o iubeşte cu adevărat şi că nu vrea o căsătorie la mişto, că nu el trebuie să fie partenerul la reuniunea care se apropia, ci adevăratul bărbat al vieţii ei. Cum bărbatul vieţii ei făcea fiţe, Lavinia l-a rugat să meargă totuşi împreună, iar el a zis ”da” din gură dar a făcut cu totul altceva: l-a trimis în locul lui pe Ciprian, care părea să revină la sentimente mai bune. Au vrăjit puţin la reuniune, mai mult de ochii lumii, iar a doua zi şi-au dar întâlnire în cimitir, acolo unde se întâlniseră prima dată. Au hotărât s-o ia mai uşor, până i s-a pus pata Laviniei şi şi-a spus că au pierdut deja zece ani, aşa că s-a dus la uşa lui şi i-a spus că-l iubeşte şi că-l vrea înapoi. Săruturi, ”şi eu te iubesc”, şi când să treacă la fapte i-a sunat telefonul lui Ciprian, anunţându-l că unchiul lui a murit. După câteva minute, şi Lavinia a aflat că Luca a murit. Atunci s-a prins că e vorba de una şi aceeaşi persoană.

Pentru că devenise redactor-adjunct al revistei, Lavinia a decretat doliu în toată firma şi s-a mutat la Ciprian, ca să-l ajute să depăşească momentul. Când şi-a mai revenit, Ciprian a anunţat-o că Luca i-a lăsat prin testament conducerea revistei şi au dat o petrecere la firmă pe chestia asta. Adela a anunţat că pleacă în Anglia, iar Lavinia s-a prins că nu întâmplător îşi depusese CV-ul tocmai acolo; văzuse de la început cum i se scurg ochii după Bogdan, aşa că i-a urat succes pe ambele planuri. Ciprian a cerut-o în căsătorie, sub privirile întregului colectiv, iar ea s-a amuzat spunând că i-au trebuit zece ani să pună întrebarea asta.

Naşi le-au fost Paul şi Suzana, care o săptămână mai târziu i-au năşit pe Bogdan şi Adela. Aşadar, la final toate ”ie bune”, ca-n orice telenovelă.

 

 

Ah, da… am omis să spun de la început… ”Întâlnirea de zece ani” e primul roman pe care l-am scris :))

Omul obsedat de cărţi

Într-o seară bântuiam pe Libris cu gând să nu comand nimic şi brusc mi-a venit ideea de a cumpăra totuşi o carte (una de Ion Creangă, n-aveţi voi treabă). Era cartea mai ieftină decât transportul, mi-era şi jenă să dau o comandă atât de mică, aşa că am mai comandat la plesneală una doar pentru că am văzut o bibliotecă pe copertă. N-aveam niciun gând s-o citesc prea curând, o ţineam pe birou doar aşa, să admir coperta care e, ca să folosesc o metaforă, pizdoasă rău.

Acum câteva seri mi-a venit cheful s-o răsfoiesc, măcar să ştiu ce e în ea, ca să nu mor cum doar eu ştiu că sunt. Asta a fost pe la 9. Pe la 1 noaptea am închis-o, cu părere de rău că n-am reuşit s-o termin şi mirându-mă ce baftă am să dau peste aşa o scriitură genială. Nu ştiu cum se face, dar nimeresc cărţi mişto doar din pură întâmplare, că dacă le caut cu tot dinadinsul nu găsesc decât aiureli.

Povestea (cât se poate de reală) e scrisă de o jurnalistă şi e despre un individ pasionat de cărţi vechi, rare şi prea scumpe ca să şi le permită. Aşa că le fură. Şi fură azi, şi fură mâine, până se enervează un anticar păgubit şi porneşte pe urmele lui. Deşi hoţul, Gilkey pe numele lui, îşi petrecea timpul prin închisori pentru înşelăciune, că dacă se întâmpla să cumpere rarităţi le cumpăra cu cărţi de credit furate, poliţia nu reuşea să-l înfunde prea tare, iar de recuperat cărţile nici atât. Iar tipul ieşea, mai fura câteva cărţi super-valoroase, parcă să le facă în ciudă anticarilor, apoi se mai făcea de un sejur la bulău.

Într-una din zilele când era la răcoare, jurnalista asta de-a scris cartea i-a trimis o scrisoare, spunându-i că vrea să-l cunoască. Gilkey a fost de acord, că hoţul până nu-i fudul parcă nu e hoţ destul, şi a început să-i povestească despre pasiunea lui pentru cultură, despre cum îşi dorea o bibliotecă plină de cărţi rare şi scumpe, aşa cum aveau toţi barosanii cu care visa el să se bată pe burtă. Întâlnirile în scop literar au continuat şi după eliberarea lui, mă rog, după fiecare eliberare, că nu se putea abţine să nu mai adauge o carte la colecţia destul de stufoasă.

Partea interesantă nu e goana lui Gilkey după cărţile care i-ar fi putut aduce un statut pe care-l visează oricine, ci poveştile despre lumea colecţionarilor, o lume în care cărţile se cumpără mai mult pentru a epata decât pentru a studia, şi vorbim de cărţi de mii, zeci de mii, chiar sute de mii de dolari. Atâta bănet pentru nişte vechituri cu autograf, şi eu am avut palpitaţii când am comandat o carte de 40 de lei…

În toţi anii de documentare, Gilkey i-a povestit jurnalistei cum şterpelea cărţile, ce metode folosea şi cât de nedrept i se părea că el nu are bani să cumpere volumele pe care şi le dorea. Aici îl înţeleg, că şi eu mă oftic că nu-mi permit toate cărţile pe care le-aş vrea.

Spre final, Gilkey părea că se face băiat cuminte şi-şi îmbogăţeşte biblioteca pe căi legale. Chiar îi spunea jurnalistei că ăsta va fi sfârşitul – va munci şi va cere plata în cărţi, va ruga oamenii să-i doneze cărţile pe care nu apucase să le fure, orice, dar nu va mai face prostioare. Iar finalul fix ăsta a fost: i-a trolat pe anticari într-un mare stil şi a furat din nou.

Ce am înţeles eu din cartea asta e că sunt o incultă. Habar n-am de titlurile clasice şi, ce e mai grav, nici nu mă interesează. Şi-am mai înţeles că valoarea unei biblioteci nu e dată de preţul cărţilor din ea, dar despre asta voi vorbi în alt episod…

 

Aveți aici și un rezumat serios.

Baltagul

IMG_20170801_205746

Duminică am avut întâlnire cu o tanti pe care n-o mai văzusem din liceu. Probabil vă amintiți de ea. O cheamă Vitoria Lipan și se ocupă cu făcut chestii în cartea lui Sadoveanu.

Știu că toată lumea a citit cartea, dar mai știu că nimeni nu s-a obosit să rețină despre ce e vorba, pentru că e scrisă într-un limbaj greoi și pe deasupra mai e și lectură obligatorie, așa că am să vă povestesc eu minunăția asta de capodoperă literară, care promovează familia tradițională mai bine decât zece coaliții.

Personajul principal e Vitoria Lipan, de meserie nevastă și mamă. E măritată cu Nechifor Lipan, pe care de fapt îl chema Gheorghiță; în copilărie se îmbolnăvise și făcuseră babele nu știu ce vrăjitorie și i-au schimbat numele, ca să nu-l recunoască boala, de parcă boală ar cunoaște oamenii după nume. În fine… Au doi copii, un băiat pe nume Gheorghiță și o fată pe nume Minodora; avuseseră șapte copii, dar ăilalți muriseră de mici din cauza diverselor boli. O fi fost și Vitoria vreo antivaccinistă sau, cel mai probabil, nu se găseau vaccinuri la ei la Cuca Măcăii. Ce mi se pare interesant e că autorul spune că numele și chipurile copiilor s-au uitat odată cu trecerea timpului. Adică orice om normal își amintește numele cățelușului care i-a murit în copilărie, iar asta uitase numele pruncilor pe care-i născuse.

Cei doi aveau o căsnicie fericită, ca orice căsnicie tradițională: Nechifor mai juca și-n deplasare, ea era cu clonțu’ mare, el o mai altoia (din dragoste, evident), dar ea îl iubea ca-n prima zi.

Toate au fost bune și frumoase până când Nechifor a plecat pe oareșce coclauri să cumpere niște oi și dus a fost. La început, Vitoria nu prea s-a ambalat, s-a gândit că omul a încheiat tranzacția, s-a îmbătat ca porcul și doarme pe la vreo fufă, conform tradiției. După un timp, și-a zis că e ceva în neregulă. Știa ea că omul ei curvăsărește cât curvăsărește, dar tot acasă vine. În plus, îl visase trecând călare o apă, cu fundul la ea și, cum muieretul de la țară e specialist în descifrarea viselor, a tras concluzia că Nechifor al ei a cam mierlit-o.

În lumea normală, s-ar fi dus la poliție și l-ar fi dat dispărut, dar Sadoveanu n-a făcut-o ditamai personajul principal ca să stea acasă și poliția să-i facă treaba. Așa că Vitoria s-a dus la popă, spunându-i ce problemă are și rugându-l să-i scrie lui Gheorghiță, să vină acasă că treaba e nasoală. După asta s-a dus la vrăjitoare și i-a dat o cârcă de bani ca să-i spună aia că bărba’su e cu una cu ochii verzi.

Vitoria ia hotărârea să-și caute singură curvarul, dar nu înainte de a ține post negru timp de 12 vineri, ca să fie sigură de ajutorul celui de sus. La o adică, idiotul se putea sătura de bagabonțeală până termina ea de postit, iar dacă era deja mort, tot mort îl găsea și peste 12 săptămâni. I-a spus juniorului că în trei luni au de făcut un drum; ăstuia nu prea i-a convenit, că avea programate niște trageri, dar nici n-avea tupeu să crâcnească în fața maică-sii.

Între timp, Vitoria s-a dus și la autorități, ca să se afle în treabă, pentru că ăia n-au putut să spună decât că Nechifor ori e mort, ori e la curve. După 12 săptămâni, l-a luat pe junior, cu tot cu baltagul lui, și au plecat să-l caute pe Nechifor. Pe Minodora a trimis-o la mănăstire, că i se cam făcuse de mătărângă și vrăjea cu unul, Ghiță Topor, pe care asta bătrână nu-l voia de ginere nici în ruptul capului.

Ajunși pe coclaurile pe care umblase Nechifor, au început să umble din crâșmă în crâșmă, că unde altundeva puteau găsi carmolistul! Cam peste tot aceeași poveste: trei inși le intraseră în cârciumă, adică Nechifor și doi săteni, pe numele lor Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Unii o mai luau și la mișto, că de ce îl mai caută dacă tot crede că e mort, la care Vitoria a răspuns: „Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci viu se poate întoarce și singur.” Zic, hai că nu-i chiar atât de proastă proasta!

La un moment dat, află că în cârciumă au intrat numai doi, adică sătenii pe care de altfel i-a și căutat, că i se dezvoltaseră capacitățile de detectiv, ceva de speriat. Mai ales Bogza i s-a părut suspect și a început să-l tragă de limbă, doar-doar se dă prostul de gol și mărturisește că i-a făcut de petrecanie lui Nechifor. Ăsta nimic. Nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i miroasea.

În curtea altui sătean, Vitoria și-a găsit câinele, cu care bărbatul ei plecase la drum. L-a luat, s-au mai învârtit pe ici pe colo și deodată a început câinele să se agite și să latre spre o râpă. În care Vitoria a găsit oasele lui Nechifor. Fusese pălit în cap cu un baltag.

Pentru că atunci s-au găsit și autoritățile să-și facă treaba, nu au lăsat-o să scoată hoitul din râpă, așa că i-a organizat priveghiul acolo. După trei zile, conform tradiției, l-a îngropat și, ca să fie treaba treabă, i-a chemat la paranghelie și pe cei doi săteni pe care-i bănuia că au lăsat-o văduvă. La pomană a început circul…

L-a luat pe Bogza mai pe ocolite, că ce baltag frumos are, că parcă scrie ceva pe el, că i-a povestit hoitul lui Nechifor cum s-a petrecut crima și că ea știe, de la spiritul lui bărba’su, că el, Bogza, e criminalul. Bogza nu și nu, că el n-are nicio legătură. Dar ea, șmecheră, a dat drumul câinelui, care a recunoscut criminalul stăpânului lui și i-a sărit la beregată. Ăsta, speriat c-o să moară, a recunoscut că s-a întâmplat fix așa cum a spus ea și și-a cerut iertare. De unde tragem concluzia că o femeie, chiar și atunci când întârzie, tot face treabă mai bună decât autoritățile.

Fiind toate aranjate, Vitoria și juniorul au plecat înapoi acasă, urmând să se întoarcă la anumite intervale de timp ca să facă pomenile. Sigur că nu tușea dacă le făcea în satul lor, dar se vede treaba că se cam spurcase cucoana la plimbări. Și-apoi, dacă tot nu mai avea grija bărbatului, de ce să nu-și trăiască și ea viața?

Când mă gândesc că asta se învață la școală, ba chiar e prezentată drept capodoperă, îmi vine să-mi trag un baltag în cap..

Despre cea mai controversată carte

Zilele trecute, o prietenă a postat pe Facebook că citeşte Fluturii Irinei Binder. Şi să te ţii comentarii, că nu există om care să fi citit măcar o frază de Irina Binder şi să nu aibă o părere. Orice s-ar spune, tipa asta provoacă întotdeauna o reacţie. După ce o citeşti, îţi vine să te duci la ea s-o pupi sau să-i dai cu cartea-n cap. Sau s-o pupi după ce-i dai cu cartea-n cap. Sau invers.

Până în 2013, când am comandat primele două volume din Fluturi, avusesem vreo câţiva ani – nu mulţi, doar vreo 8-9 – în care nu citisem nimic. Sau, mă rog, citeam ce scriam eu, dar asta nu se pune la socoteală. Fluturii mi-au redeschis apetitul pentru cărţi, de fapt abia atunci am devenit cu adevărat cititoare, că până atunci citisem doar cărţi de şcoală şi ce mai găsisem prin biblioteca alor mei. De-aia nu pot să spun că e o carte proastă, pentru că a fost piatra de temelie a propriei mele biblioteci.

Ar mai fi două motive pentru care nu şterg pe jos cu cartea asta, două chestii la care nu pare să se gândească nimeni. Primo, e o carte de debut, şi în general la început scrii numai bălării, că nu poţi să ajungi mare fără să fi fost mai întâi mic. Secundo, Irina Binder a avut curaj să scrie povestea asta. Eu n-aş avea curajul ăsta. M-am gândit şi eu, şi asta înainte să citesc Fluturii, că ar fi frumos să consemnez undeva prima mea poveste de iubire. Pentru mine, nu pentru public. Şi nici pentru asta n-am destul sânge-n vene! Iar ea a povestit nişte chestii pe care eu, dacă aş fi fost în locul ei, aş fi făcut tot posibilul să le uit.

În fine, n-o să mă leg de faptul că unele aspecte ale poveştii miros de la o poştă a ficţiune, deşi autoarea zice că totul e sută la sută real. N-o să mă leg nici de stilul de scriere, că se putea şi mai rău. Doar l-am citit pe Saramago şi cred că mai naşpa de atât nu se poate. Ce nu mi-a plăcut, în primul rând, a fost că una-două îl băga pe Dumnezeu în faţă. Să fi văzut cum citea agnostica de mine şi-şi dădea palme peste frunte, de mă dureau mâinile la sfârşitul lecturii. Am înţeles, îl iubeşti pe Dumnezeu, dar chiar trebuie să întrerupi povestea la fiecare câteva pagini ca să ne aminteşti treaba asta?

Apoi, toată chestia cu sacrificiul lui Robert, cum lasă el baltă iubirea ca să nu-l rănească pe Matei… Cum a zis vecina mea, ”Unde e prietenul ăla care să renunţe la tot pentru tine?” Tipa are 17 ani şi mult mai mulţi neuroni decât gospodinele telenoveliste care spun că Fluturi e cea mai bună carte pe care au citit-o vreodată.

Foarte curios e faptul că, deşi nu lucrează şi nici de la Matei nu vrea bani, Irina are tot timpul bani încât să dea şi altora. Ca să nu mai zic că, deşi propovăduieşte independenţa femeii şi iubirea fără pată, îi permite lui Matei s-o înşele, s-o lovească, s-o terorizeze, s-o abuzeze, şi după toate astea zice că e un om bun şi că-l iubeşte. Frumos exemplu, n-am ce zice…

Şi mă dă pe spate faptul că, deşi ăla o urmăreşte peste tot şi pare că o aduce înapoi la el cu forţa, în realitate ea se duce de bunăvoie. Că cică-l iubeşte şi speră să-l schimbe – eterna iluzie a femeilor.

Acum ce să zic, nu regret că am citit cărţile astea, dar aş fi putut trăi foarte bine şi fără să le citesc. Că bine a zis-o Mirabela: ”În literatura contemporană e o mare risipă de hârtie. Bineînţeles că nu toată. Dar sunt multe cărţi la citirea cărora plângi soarta copacilor şi a celor care vor lua de bun ce citesc.” Bravo, fată! Ăsta ar trebui să fie cel mai viralizat citat de pe Facebook!

Premiul Nobel pentru blabla-uri

”Pe unii scriitori, chiar laureaţi Nobel, poţi să-i citeşti cu ventilatorul deschis la viteza de o sută de pagini pe minut.”

(Vasile Ghica)

Când am citit aforismul ăsta, mi-am zis: Câtă răutate! Nu ştiu cum e cu Nobelul, dar mi-am imaginat că se acordă pentru niscaiva merite. Acum îl înţeleg pe bietul Ghica – o fi fost omu’ traumatizat de vreo carte proastă, şi-i înţeleg suferinţa. Sper că acum e bine, că io de vreo două săptămâni sunt întoarsă pe dos şi mă gândesc să consult o duzină de psihologi şi-un sobor de psihiatri, doar-doar mi-oi reveni.

Totul a început când, în loc să-mi bag un băţ în fund, că ar fi fost mai puţin dureros, am comandat cartea lui Saramago, ”Toate numele”. Nea ăsta a fost laureat Nobel pentru literatură, deşi nu-mi dau seama din ce motive. În fine… mi-am imaginat că romanul colcăie de nume, să mă tot inspir, că eram într-un mic impas cu alegerea numelui unui personaj. Puteam să-l aleg ca de obicei, la plesneală, şi ieşeam mai ieftin. Şi nici nu rămâneam cu sechele.

Povestea ar fi fost interesantă dacă ar fi scris-o un scriitor adevărat.

Cică undeva există Arhiva Generală a Stării Civile, un loc unde se depozitează toate certificatele de naştere, căsătorie, divorţ şi deces. Nu se spune unde e undeva-ul ăsta dar, având în vedere că scriitorul (mă rog, vorba vine scriitor) era portughez, nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai seama. Un funcţionăraş dus cu pluta, pe nume Jose (ce original a fost autorul, să-i dea personajului numele lui), care vorbea cu tavanul şi tavanul îi răspundea, a descoperit dosarul unei cucoane şi a făcut o obsesie pentru ea, aşa că a pornit s-o caute.

A obţinut cu chiu cu vai o învoire de la şef’su – pentru că pe acolo nu e ca la noi, să plece funcţionarii în pauză de cafea câte o juma’ de zi – şi s-a dus la ultima adresă cunoscută a cucoanei. Partea proastă e că aia se mutase. Partea bună e că în acelaşi bloc a dat de o babă care era naşa cucoanei. Partea proastă e că baba nu mai ştia nimic de fină-sa de când era mică; fina a bătrână rupsese orice legătură pentru că baba şi-o trăsese cu finul ăl bătrân. Tot ce a aflat Jose a fost numele şcolii unde învăţase aia mică.

Nu se putea duce ca orice om normal să ceară informaţii de la director, aşa că a spart geamul şcolii, a umblat prin dosare, s-a cocoţat în pod după alte dosare, s-a servit din frigider şi a tras un pui de somn în biroul directorului. În afara unor poze din copilăria cucoanei n-a găsit nimic.

Mare lucru n-a aflat până în ziua când, umblând în sertarul unde era dosarul femeii, a văzut că nu mai era acolo. Asta nu putea însemna decât că femeia murise şi că dosarul ei se afla acum în arhiva morţilor, în care el, teoretic, nu prea avea ce căuta. Practic, el se credea Sherlock Holmes + Colombo + Hercule Poirot, totul la puterea a zecea, aşa că s-a furişat într-o noapte în arhivă (locuia exact lângă, ce noroc pe capul lui), a scotocit cu o chinezărie de lanternă şi a găsit dosarul femeii. Ăla de când era vie. N-a găsit certificatul de deces, deci nu ştia de ce-a crăpat duduia, aşa că i s-a pus pata să afle.

Lângă Arhivă era Cimitirul General, numit ”Toate numele” – de aici şi titlul, pentru că, am uitat să menţionez, scrântitul ăsta e singurul care are nume în cartea asta. Cimitirul ăsta nu era un cimitir normal, ci un super-cimitir, cu morminte de peste 400 de ani, un fel de labirint în care aveai nevoie de ghid şi hartă ca să găseşti o cruce. Femeia era la sinucigaşi; i-a trebuit lui Jose vreo juma’ de zi să găsească mormântul, nu că i-ar fi folosit la ceva, dar măcar a tras un pui de somn şi-n cimitir.

A luat apoi legătura cu părinţii femeii, le-a spus că Arhiva Generală e mai nou interesată şi de poveştile oamenilor şi a cerut să vadă apartamentul în care locuise femeia. Tacsu s-a cam pus contra, dar mă-sa i-a dat cheile pe şestache şi i-a spus adresa. Nebunul a dormit o noapte şi acolo, dar tot ce a aflat a fost că madam fusese profesoară la liceul unde învăţase. Între timp, a trecut şi pe la babă ca s-o anunţe că fină-sa a dat colţu’. A plâns aia cu muci, deşi n-o mai văzuse de 30 de ani.

Când s-a apropiat de casă, a văzut lumina aprinsă. Şi-a dat seama că nu putea fi altcineva decât şef’su, care intra la el ca pe tarlaua proprie. Jose o cam băgase pe mânecă, mai ales că trăsese chiulul de la muncă şi-n casă avea dosarele furate de la arhivă, pozele furate de la şcoală şi-un jurnal în care notase toate drăcoveniile pe care le făcuse de când începuse căutările. A intrat în casă pregătit să fie concendiat dar, surpriză, şef’su era la fel de idiot şi a fost chiar încântat de apucăturile prosteşti ale lui Jose.

Finalul e chiar mai prost decât restul cărţii: şeful zice că ar fi mai bine să mute dosarul femeii înapoi la vii şi să facă bucăţi certificatul de deces, în caz că-l găseşte. Cică, dacă în lumea reală morţii nu sunt amestecaţi cu cei vii, măcar la arhivă să stea împreună.

Povestea ar mai fi cum ar mai fi dacă măcar ar fi scrisă bine. Dar stilul lui Saramago e infect! În cartea asta nu există liniuţe de dialog, replicile sunt despărţite doar de virgule şi să dai cu tunul nu găseşti un semn de întrebare. Nu există niciun fel de spaţiu în făcătura asta de roman, ceea ce îl face foarte greu de citit. Aproape îmi vine să mă felicit că am reuşit să-l termin.

E o carte proastă pe toată linia. Cea mai proastă carte pe care am citit-o vreodată. Atât de proastă încât primul meu roman în varianta lui iniţială, înaintea celor 15-20 de re-editări, pare capodoperă. În comparaţie cu Saramago, Poptămaş e geniu, Tudor Chirilă e cel mai tare scriitor al tuturor timpurilor şi Irina Binder poate preda lejer lecţii de scriere creativă.

Mă duc să înhaţ un Nobel pentru literatură. Dacă Saramago a putut, atunci poate orice prost.