Ce ne spunem când nu ne vorbim

Acum patru ani şi restul zile, când am avut ghinionul să-mi sară titlul ăsta în ochi, mi-am imaginat că e o carte mişto, mai ales că a fost scrisă în decursul a opt ani. Cum la vremea respectivă nu scrisesem niciun roman, am crezut că rezultatul e o super-extra-mega capodoperă, că doar nu se chinuie nimeni atâţia ani ca să scrie aiureli. După ce am citit-o, mi-am zis că e cea mai proastă carte care s-a scris vreodată şi mi-am jurat să n-o mai deschid niciodată. Nu ştiu ce m-a apucat zilele astea, probabil a dat masochismul în mine sau am vrut să mă asigur că e la fel de proastă cum mi s-a părut prima dată, cert e că am recitit-o.

Iniţial, pare a fi un schimb de mail-uri între doi îndrăgostiţi, Floarea Soarelui şi Zmeul Albastru, despărţiţi pentru scurt timp sau cel puţin aşa reiese din corespondenţa lor. Începe foarte romantic, cu Floarea Soarelui care stă pe budă şi-i scrie Zmeului nişte chestii de dragoste, semn că îl iubeşte de se cacă pe ea. Continuă cu ea scriind chestii mai degrabă filozofice decât romantice şi el răspunzând pe arătură, de nu mai înţelegi ce se întâmplă acolo. Ba că el a înşelat-o, ba că el iubeşte pe alta, ba că o iubeşte pe ea, whatever, ea zice una şi el alta, dar ideea e că se iubesc cum o singură dată în viaţă se poate iubi.

Pe la jumătatea cărţii, lucrurile încep să se clarifice, sau cel puţin aşa pare: cei doi sunt căsătoriţi, iar ea fuge de el pentru că, după ce a avut un avort spontan, a aflat că are cancer uterin. Cancer pe care ea îl numeşte foarte frumos ”crin sălbatic”. În loc să fugă în braţele lui vânjoase, dispare din viaţa lui şi îi trimite nişte mail-uri evazive, din care bietul om nu înţelege nimic. Chestia cu cancerul e în draft, lui îi scrie doar că-l iubeşte, că dragoste ca a lor n-a avut nici Romeo şi Julieta, plus nişte bullshit-uri care m-au făcut să cred că tipa era drogată.

După altă serie de mail-uri atât de aiurite încât eu nu le-aş putea compune nici beată, floricica îi scrie zmeului că i-a scris peste 600 de scrisori electronice, pe care n-a avut curaj să i le trimită. Chestie care m-a băgat în ceaţă: ce era cu mail-urile lui? Şi, mai ales, ce fumase gagica de-şi imaginase asemenea epistole amoroase?

După nişte ani de delir virtual, timp în care tipul şi-a găsit una mai zdravănă, Floarea Soarelui află că e sănătoasă tun, că primise din greşeală rezultatele analizelor altei femei, care nu se tratase şi murise. Ceva mai încolo, pe la ultimele pagini, în care delirul atinge cote maxime, aflăm că Floarea Soarelui nici măcar nu fusese bolnavă, că inventase toată povestea pentru că de fapt nu-l iubea pe Zmeu şi că voia să se elibereze de relaţia lor, pe care o vedea ca pe o boală. Ah, da, şi că abia după 14 ani de relaţie şi după ce-l înnebunise de cap cu boala ei imaginară, a început să-l iubească.

După patru ani în care am citit şi alte cărţi proaste, asta încă mi se pare cea mai penibilă dintre toate. Tare mi-e teamă că, dacă-l recitesc pe Coelho, o să mi se pară un geniu. Partea bună e că oricum aveam de gând să scriu o povestire despre o femeie care află că e pe moarte şi începe să facă tot felul de chestii pe care nu îndrăznise să le facă până atunci; n-am reuşit să mă apuc de scris pentru că, la cât de sictirită de viaţă am fost în ultima vreme, nu credeam că poate ieşi ceva bun. Acum, după ce am recitit tentativa asta de poveste, ştiu că mai prost de-atât n-am cum să scriu.

Pe bune acum, Chris Simion, opt ani de zile şi asta e tot ce poţi?

Reclame

Cortina: ultimul caz al lui Poirot

Dacă primul caz rezolvat de Poirot a fost la Styles, se cuvenea ca ultimul să fie rezolvat tot acolo.

Poirot îl cheamă pe Hastings în locul plin de amintiri care acum era total schimbat – casa doamnei Inglethorp era acum o pensiune întreţinută de doamna Daisy Luttrell împreună cu soţul ei, colonelul Luttrell. Hastings avea patru copii cu Cenuşăreasa lui, care între timp murise, iar una din fetele lui, Judith, femeie de ştiinţă, era la Styles cu şeful ei, doctorul John Franklin, un individ preocupat doar de munca lui.

Nici excentricul Poirot nu mai era ce fusese odată. Era aproape paralizat din cauza artritei, dar creierul lui era la fel de ager. Îi face lui Hastings un rezumat a cinci crime diferite, spunându-i că un singur om, un misterios X, stă în spatele acestor crime şi că X e acum la Styles.

Când colonelul Luttrell o împuşcă din greşeală pe Daisy în timp ce vâna un iepure, Hastings îşi dă seama că e mâna lui X, care o împuşcase fix când colonelul împuşca iepurele. Din fericire, Daisy îşi revine, la fel şi căsnicia lor, care până atunci fusese cam pe butuci. Hastings îl ia în vizor pe Allerton, un individ dubios cu care Judith îşi petrecea cam prea mult timp, iar când află că tipul vrea s-o seducă pe fiică-sa se hotărăşte să-l omoare. Noroc că adoarme înainte să-şi pună planul în aplicare.

După o zi în care îi exasperase pe toţi cu boala ei imaginară, Barbara Franklin, nevasta doctorului, insistă să ia cina cu toţii şi mai târziu începe să se simtă rău – de data asta pe bune. A doua zi de dimineaţă moare şi a treia zi se află că a fost otrăvită. Poirot depune mărturie că a văzut-o pe însăşi Barbara ieşind din laboratorul soţului ei cu o sticluţă în mână, aşa că verdictul e clar: sinucidere.

Stephen Norton, unul din oaspeţii de la Styles, îi spune lui Poirot că a văzut ceva ce ar putea avea legătură cu moartea doamnei Franklin. După ce vorbeşte cu Poirot, Norton e găsit în patul lui, împuşcat fix în mijlocul frunţii. Chestie de simetrie…

Vine momentul cel mai trist al cărţii, acela în care Poirot, care avea inima în piuneze, se pensionează în sfârşit. Definitiv. E înmormântat la Styles, locul plin de amintiri în care bla bla bla, iar la patru luni de la moartea lui vine şi momentul şocant când Hastings primeşte o scrisoare pe care Poirot le-o dăduse avocaţilor lui. În scrisoare, îi mărturiseşte lui Hastings că a venit la Styles hotărât să-l omoare pe X – moment de ”what the fuck, e cumva o glumă, Poirot e criminal???”. Al doilea moment de hai-să-mi-bag-una e când îi spune că X era Stephen Norton, tipul aparent blând şi afectuos, dar plin de complexe, care le inocula tuturor ideea crimei. Chiar şi Hastings fusese la un pas să-l omoare pe Allerton la sugestia lui Norton, dar Poirot îi pusese somnifere în ciocolata caldă. Aproape râde de Hastings că nu s-a prins de chestia cu împuşcătura simetrică.

Îi mai spune că l-a îndepărtat pe George, bătrânul şi credinciosul lui valet, pentru că el ar fi ştiut că, în realitate, nu era chiar aşa neajutorat cum pretindea. Îi spune de asemenea că otrava din cafeaua Barbarei Franklin era destinată soţului ei, de care voia să scape, dar din greşeală căzuse în groapa săpată de ea. Şi-l mai informează că Judith n-are nicio treabă cu Allerton. Practic, Poirot l-a chemat la Styles doar ca să-i arate cât e de prost sau ceva…

Măcar cineva e fericit în toată povestea asta: Judith şi Franklin, care se logodesc şi pleacă împreună în Africa.

 

Fluturi, volumul 2

Primul volum al ”Fluturilor” a fost aşa, de încălzire, abia acum începe acţiunea – care e o simbioză între filmele cu mafioţi, filmele cu proşti şi multă fantezie. Am stabilit de la început că o citesc ca pe o poveste fictivă, dar chiar şi pentru o poveste fictivă e prea de tot.

Aşadar… genul programului: telenovelă.

Povestea începe cu vizita unui nene care o caută pe Irina la Snagov (se hotărâse pentru a 2757859437-a oară să-i dea papucii lui Matei, dar tot prin vila lui îşi făcea veacul). Irina îl cunoscuse pe nenea ăsta când avea ea opt anişori şi tatăl ei o lăsase în grija lui pentru o scurtă perioadă. Şi-a avut ăla o grijă de ea, ceva de speriat: o ţinea nemâncată, o punea la şmotru, o mângâia de se lăsa cu vânătăi, iar când asta mică a găsit un căţeluş abandonat cu care împărţea puţina ei mâncare, bestia i-a dat o sapă-n cap de l-a făcut tochitură. Şi după 14 ani de la fazele astea, individul s-a gândit să o caute fix pe Irina, că se terminaseră oamenii miloşi de pe planetă… Îi toarnă o poveste cum că nepoţelul lui e bolnav, genul de caz la care Irina arunca banii ca maneliştii. Îl dă afară pe individ, dar îi trimite totuşi bani pentru ăla mic.

Ca s-o mai înveselească, Robert o duce în Italia la prietena ei, Luminiţa. Normal că o duce Robert, că Matei nu putea lipsi de la firmă ca să-i facă o bucurie iubitei lui… Se distrează, atât cât se putea în situaţia dată, iar Luminiţa o duce într-un magazin cu rochii de mireasă şi îi cumpără una bucată rochie cu care ea nu avea să o vadă îmbrăcată. Vă daţi seama că Robert era ud tot, Irina se gândea că el e singurul cu care s-ar mărita când i-o veni cheful să se mărite, dar nu se putea pentru că erau proşti amândoi. Chiar şi Luminiţa i-a spus să nu se mai sacrifice atât pentru cine nu merită, dar Irina nu, batman, batman, că ea vrea să-i fie fidelă iubitului ei curvar, egocentric şi posesiv.

Când se întoarce în ţară, se întâlneşte cu Angel, care o cere de nevastă şi îi spune că Matei nu o merită. Ea se enervează, bineînţeles, pentru că adevărul doare – ar fi trebuit să-şi dea seama şi singură, la scurt timp, când află că gagică-său se culcase cu una, Beatrice, care era îndrăgostită de el (altă fraieră). De supărare, se duce la Angel şi petrece cu el vreo două zile platonice, apoi îl roagă s-o ducă înapoi la Snagov. Matei, care îl iubea pe Angel ca sarea-n ochi, se enervează, mai ales că Irina îi trage tipului un mozol aşa, să vadă şi curvarul cum e.

Curvarul, bineînţeles, n-a priceput lecţia, pentru că tot el a făcut pe ofensatul şi a luat-o la palme. Robert a sărit să-i ia apărarea, dar Matei i-a zis una de am rămas tablou vreun sfert de oră: ”Trage-i şi tu o tură şi dimineaţă să nu o mai văd aici! Aaa! şi trece-o în listă! La un loc cu toate târfele!” După cum se poate vedea, o iubea nespus…

După toate astea, fraiera îl iartă, dar pleacă pentru câteva zile la Braşov, să se reculeagă. Îi povesteşte Simonei ce şi cum, iar ea se ia cu mâinile de cap când vede ce prietenă tută are: îi spune că n-ar fi trebuit să-l ierte şi că, dacă tot zice că-l iubeşte pe Robert, să treacă la acţiune (acelaşi lucru i-l spusese şi Luminiţa). Ţi-ai găsit! Fugea Irinuca noastră de mătărângă ca de nu ştiu ce! Îi povesteşte şi prietenului imaginar toate cele şi încep să comunice prin mesaje. Bad idea, pentru că Matei îi găseşte telefonul şi o mai ia o tură la palme, zicând că îl traduce cu ăla. Da, ştiu, şi eu mă mir de unde atâta tupeu!

Sătulă să o tot ia în bot, Irina se hotărăşte să plece în Germania, că ea se ducea la cursuri doar când era rău în şucăr cu ghiolbanul ei. În gară vede o femeie amărâtă, cu un copil invalid, şi îi dă frumoasa sumă de o mie trei sute de dolari, că ea oricum culegea alţii din cozile câinilor care umblau prin Germania. Nu ajunge însă acolo, pentru că apare Robert s-o ducă înapoi la Matei. O iubea şi ăsta la disperare, dacă o tot ducea la ghiolban…

La Matei are parte de o primire călduroasă: îi zice că, dacă mai încearcă să fugă, o să-i însceneze ceva naşpa şi că o să le facă rău şi prietenilor ei (deh, n-o putea ţine lângă el decât cu forţa şi cu ameninţările). Irina are un atac de panică şi ajunge la spital, unde tot Robert o veghează, că pe Matei îl durea la pipotă de ea. Ca şi cum nu era de ajuns, îşi dă seama că e gravidă. Exact asta-i mai lipsea, un copil cu mafiotul!

După ce merg la o petrecere, Matei (care încă nu ştia că va fi tătic) o duce într-o pădure şi o lasă acolo, după ce îi dăduse o palmă care o proiectase în apă. Bineînţeles că o recuperează Robert, umbra ei credincioasă… Când aude Simona ce poznă a mai făcut idiotul, se înfoaie toată şi îi spune că Irina e gravidă, chestie care-l face să se poarte mai frumos cu ea. Atât de frumos încât se duce cu Robert la o vilă de-a lor în Sinaia, la curve ca băieţii… Irina îi surprinde şi face mega-scandal, iar el îşi ia mutra aia de băieţel inocent, că a fost doar o rătăcire, că câr, că mâr…

Când să zică şi ea că îi e mai bine, domnul Horaţiu moare, iar ea, la scurt timp, pierde sarcina. Pleacă de la Snagov, să bocească liniştită, şi chiar părea să iasă soarele pe strada ei când l-a cunoscut pe Alex, cu care n-a mai făcut fasoane şi s-a culcat după a doua întâlnire. Pentru că o cunoscuse prin intermediul unei prostituate, Alex a crezut că şi Irina e de-alea şi i-a trimis un plic cu o mie de dolari. Adică, dacă tot a făcut-o curvă, măcar să fie una de lux! După ce lămuresc situaţia, încep o frumoasă relaţie în care nu se putea să nu intervină Matei şi Robert, care ziceai că sunt super-spioni, ştiau tot timpul unde e şi ce face zâna lor. Matei o duce târâş pe un câmp şi o violează, apoi i-o aduce înapoi lui Alex. Ca-n filmele cu proşti: Irina are o mutră spăşită de ziceai că ea l-a violat pe Matei, iar mafiotul îi spune că el a forţat-o, dar că ei i-a plăcut. Pentru că Alex nu pune botul la faza asta, face Matei ce face şi o duce la vila lui, o droghează, o dezbracă şi îl cheamă pe Alex, ca să îi arate că uite, Irina şi-a tras-o cu el. De data asta, bietul băiat cade în capcană, mai ales că Irina se comporta de parcă ea l-ar fi drogat pe Matei şi ar fi tras de el.

Matei varsă nişte lacrimi de crocodil, că nu ştie ce e cu el, că o iubeşte, că draci să-l pieptene, iar ea, desigur, se întoarce la el. O ia şi pe Simona, să aibă şi ea o bucurie în casa aia, pentru că Robert era cu una, Diana, şi nu mai avea timp de stat după fundul ei. Se întâlneşte pe ascuns cu Alex, aşa, ca prieteni, iar Matei află şi îi angajează un bodyguard, o bunăciune după care Simonei i se scurg ochii. Numai Irina nu vedea ce animal sexos o păzeşte, că n-avea ochi decât pentru bestia de Matei… Logic, sexosul se îndrăgosteşte de Irina, pentru că toţi bărbaţii de pe planetă se îndrăgostesc inevitabil de ea.

Ca de fiecare dată când era scoasă din sărite, Irina începe să se poarte urât. Se duce peste Robert şi Diana în pat, spunându-le cu o voce de copilaş speriat că a visat urât, şi sare de cinci metri în sus că cică s-a speriat de erecţia lui Robert (zise ea de parcă nu s-ar fi înfipt în… mă rog). Dup-aia o apucă bunătatea şi pregăteşte nişte pachete pe care să le împartă în memoria părinţilor lui Robert (care muriseră când avea el 11 ani), apoi îi pregăteşte ditamai petrecerea de ziua lui – petrecere la care Diana anunţă cu fast că e puţin gravidă. După câteva zile în care îl terorizează pe Robert, spune că, vezi doamne, a fost doar o alarmă falsă.

Într-o zi, Irina realizează că nu-l mai iubeşte pe Matei. Amână să-i spună chestia asta, pentru că Luminiţa o anunţă că va veni în ţară şi nu voia s-o supere, că şi-aşa era ultima oară când vedea biata de ea România şi numai de dramele sclifositei n-avea chef. Ca să-i facă o bucurie, îi pregătesc brad de Crăciun, deşi era septembrie, dar ştiau că ea n-o să apuce Crăciunul adevărat şi voiau să-i facă o bucurie. După ce Luminiţa pleacă înapoi, Irina îi spune în sfârşit lui Matei că pleacă. Îi mai spune şi că s-a îndrăgostit de Robert, dar el o crede din părţi şi râde de se prăpădeşte.

Cu ocazia că a scăpat de tiran, fata noastră mai trece şi pe la facultate prin Germania, apoi merge în Italia la Luminiţa, care o trimite într-o excursie la Veneţia, unde ghiciţi pe cine întâlneşte… Exact, pe Robert! Dacă asta nu e telenovelă, eu sunt fată mare! Acum erau amândoi singuri, departe de tot şi toate, n-avea ce să le mai stea în cale. Sau avea, dacă ne gândim despre ce fraieri vorbim… Că cum să-l rănească ea pe Matei, de ziceai că Matei ăsta e Făt-Frumos cu stea în frunte, nu un nebun care mai avea puţin şi-o lega în beci de mult ce-o iubea. Până la urmă, ajung şi la partea aia pe care o aşteptam de un capitol jumate… Păzea, că urmează scene pe lângă care cea mai diabetică telenovelă e de grădiniţă. Ei nu şi-o trag pur şi simplu… nuuuu… ei fac dragoste plângând. PLÂNGÂND, bă, cum să zic eu, Irina măcar era mică şi proas… scuzaţi, netrecută prin viaţă, dar Robert părea ceva mai normal, cum mama lu’ moş Crăciun mai avea ăla erecţie când o vedea pe Irina cu mucii curgându-i în valuri? Ăsta a fost momentul în care am zis: dă-o naibii de treabă, până aici a mai fost cum a mai fost, dar aici e prea de poveste! Ori Irina chiar era atât de proastă, ori chiar atât de proşti îşi crede cititorii încât să le toarne aşa ceva…

A doua zi, Robert o cere de nevastă, spunându-i că e dispus s-o ia de la capăt, fără Matei, fără bani, că o iubeşte de nu mai poate şi alte chestii pe care orice femeie vrea să le audă din gura bărbatului pe care pretinde că-l iubeşte. Dar ea refuză, din prostie, că alt motiv nu văd. Chiar şi Simona îi spune să rămână cu Robert, că s-a sacrificat destul pentru Matei, dar ea nu şi nu, că fidelitate, că onestitate, că draci bălţaţi…

Până la urmă îi spune lui Matei că nu-l mai iubeşte şi că pleacă-n lume, şi se hotărăşte să se mărite cu Robert, ăsta fiind primul moment când dă dovadă de inteligenţă. Îi trece repede, pentru că află, pur întâmplător, cine era ”prietenul imaginar” – Robert, cine altcineva? Îi face un scandal monstru, că se simte manipulată, că ea a avut încredere în el, de parcă ar fi pus-o cineva să aibă încredere într-un personaj pe care nu-l văzuse niciodată şi a cărui voce n-o auzise.

În finalul cărţii, Robert vine în camera ei, dar nu ca s-o împace, ci ca să-i dea o scrisoare pe care Luminiţa i-o lăsase la păstrare pentru ziua în care ea avea să moară. Iar ziua aceea tocmai sosise… Nu bag mâna-n foc pentru veridicitatea scrisorii publicată de Irina, dar scria chestii frumoase, emoţionante, genul de chestii pe care i le-ai scrie unei prietene dacă ai şti că urmează să mori. Doar finalul e din altă poveste: ”Şi nu uita: Nihil sine Deo – Nimic fără Dumnezeu…”, frază care n-avea ce căuta acolo, pentru că nu se potrivea absolut deloc cu restul scrisorii.

Nu zic că, pe alocuri, nu mi-a plăcut, ba chiar m-au impresionat nişte faze, iar la unele chiar am plâns. Mai mult din cauză că oricum aveam chef şi motive să bocesc, dar totuşi… În linii mari însă, dacă la primul capitol am mai crezut că e o poveste reală, acum nu mă poate convinge nimic că e aşa. Poveştile mele fictive sunt mult mai reale decât povestea asta ”reală”! Nu există bărbat atât de prost încât să nu-şi dea seama că nu mai e iubit şi să insiste aiurea, aşa cum e prezentat Matei. Nu există bărbat heterosexual care să plângă ca o muiere în faţa femeii pe care cică o iubeşte, aşa cum e prezentat Robert. Nu există femeie care să dea cu piciorul sufletului ei pereche pentru un idiot pe care nu-l mai iubeşte, dacă l-o fi iubit vreodată cu adevărat. Nu există nicio situaţie în viaţa de zi cu zi în care oamenii să vorbească fix ca-n cărţi, şi nu există femei care, la 20 de ani, să fie mai mult cerebrale decât îndrăgostite. Nu poţi să spui despre o bestie ca Matei că e atent, iubitor şi un om bun. Cartea asta m-a făcut să exclam la fiecare câteva pagini ”Aşa ceva nu poate fi pe bune!” Şi nu mă convinge nimeni că telenovela asta s-a întâmplat cu adevărat. Singurul personaj real din cartea asta, singurul normal, e Simona. O ador pe fata asta! Restul… personaje fictive într-o poveste fictivă…

Fluturi, volumul 1

Ştiu că a cam trecut moda făcutului mişto de Irina Binder şi cei 537873209 ”fluturi” ai ei, ştiu că geme netul de păreri şi nu mai era nevoie şi de a mea, dar cum stăteam eu şi cugetam (de fapt, mai mult stăteam), mi-am dat seama că n-am citit niciun articol despre acţiunea propriu-zisă, ci doar despre cum cartea asta nu e capodoperă şi nu te învaţă nimic. Aşa că m-am hotărât să citesc ”Fluturi” ca şi cum ar fi prima oară şi n-aş avea nici cea mai vagă idee cine e Irina Binder şi ce scrie în cărţile ei. S-o citesc strict ca pe o poveste de ficţiune, făcând abstracţie de titlul care-mi evocă fix genul de carte pe care n-aş citi-o nici sub ameninţarea cu tortura (gen tăiat pletele sau răpit cărţile cu Poirot).

Deci…

Irina e o puştoaică de 19 ani, blonduţă, cu ochii verzi şi cu ditamai pieptul. Deşi are vârsta care cu greu se poate numi vârstă, lumea o consideră mai deşteaptă decât pe altele de vârsta ei. Are destui bani, deşi n-are vreo ocupaţie – mă rog, cică e studentă cu bursă în Germania, dar pe parcursul cărţii de-abia dă pe acolo.

Într-o seară, se duce la discotecă împreună cu una din prietenele ei, Simona, o zăpăcită şi jumătate. Cum se destrăbălau ele cu un suc, apar două mega-bunăciuni, Matei şi Robert, care erau un fel de feţi frumoşi bogaţi şi săcsi în neştire. Din toată discoteca, Matei o ocheşte fix pe Irina, care nici nu-l bagă în seamă. Simona era udă toată, s-ar fi băgat la un menaje-a-trois cu cei doi, dar Irina îl trata pe Matei de parcă ea ar fi fost prinţesa prinţeselor şi ăla era ultimul sărăntoc.

Matei mi-a lăsat impresia că nu era prea zdravăn la cap: a urmărit-o pe Irina cu merţanul lui ultimul râgâit, mai-mai să facă accident, doar ca s-o îmbrăţişeze pe fiţoasă, şi a dat nişte bani ca să-i afle numărul de telefon în loc să i-l ceară direct. Dar na, când ai bani de te enervează, de ce să deranjezi fata cu întrebări din astea inutile?

De fapt, nici unul dintre ei nu pare să aibă toate ţiglele pe casă. Irina avea un ”prieten imaginar”, care era de fapt o persoană în carne şi oase, care o suna doar ca s-o asculte vorbind, dar el nu vorbea niciodată. Robert, prietenul cel mai bun al lui Matei, practic a brother from another mother, părea să sufere de dublă personalitate: ba o trata cu repulsie, ba se ţinea după ea ca un căţeluş şi îi făcea toate mofturile.

În fine, după ce s-a dat hard to get vreo lună, Irina s-a dus la Matei, la viloiul lui de la Snagov, unde locuia şi Robert. Era deja îndrăgostită lulea de el, el de ea, aşa că n-avea niciun motiv să nu-l viziteze. N-a trecut mult şi s-a îndrăgostit şi de Robert, chestie care era cât se poate de reciprocă, dar s-a abţinut să se bage pe el, că doar avea principii morale solide şi îl iubea pe Matei, care era, citez, ”perfect”, am încheiat citatul. Cred că i-a venit să-şi dea cu principiile în cap când a aflat că bărbatul ei perfect a înşelat-o…

Iar ea l-a iertat – ba că îl iubea şi, când iubeşti, mai acorzi o şansă, ba că nu putea trăi fără fetiţa lui, Cesara (am uitat să spun că Matei era divorţat şi avea o fetiţă, pe care o creştea el), ba că se simţea vinovată că-l iubea şi pe Robert, cu care ar fi rupt patul dacă n-ar fi avut principiile morale de care ziceam. Iar boul, în loc să zică săru’ mâna că-l ierta, era gelos şi posesiv, o îndepărtase de prietenii ei şi n-o lăsa să facă doi paşi singură. Doar pe Robert nu era gelos, deşi pe el chiar ar fi avut motiv să fie.

Bietul Robert era ţinut de papagal, de best friend, deşi era mult mai demn de dragostea Irinei decât idiotul ăla egocentric. Robert ştia tot ce-i place sau nu-i place prinţesei, ştia cum să se poarte cu ea când era obosită, tristă, pe ciclu sau stresată şi îi asculta toate poveştile – nişte poveşti fascinante: despre Rareş, iubitul ei de la 17 ani, care murise într-un accident de maşină, despre tatăl ei, care o crescuse ca pe o lady, despre domnul profesor Horaţiu, care îi era ca un tată. Voia Irina să dea bani la un orfelinat, unui bătrân sau să meargă la dracu-n praznic? Robert sărea în ajutor, spre deosebire de Matei, pe care-l durea în freză de amărâţi sau de confortul psihic al iubitei lui. Nici măcar n-o lăsa să aibă un job. Doar Robert era non-stop la dispoziţia ei, şi a rămas aşa chiar şi după ce s-a cuplat cu Lavinia (pe care oricum o înşela pe toate drumurile).

Într-o zi, a apucat-o strechea să caute prin lucrurile lui Robert şi a găsit un plic de la Luminiţa, prietena ei cea mai bună, care era cu zece ani mai mare şi se măritase în Italia. Tipa îi scria că are leucemie şi că nu mai are mult de trăit… După ce a plâns zdravăn, s-a dus nervoasă peste Robert, care şi-o trăgea cu una, şi l-a făcut albie de porci pentru că i-a ascuns boala Luminiţei. Văzuse şi ea că Luminiţa îl rugase să nu-i spună, dar avea o plăcere deosebită să-l porcăiască din orice motiv. Când am zis că tipul e un papagal, am fost prea blândă.

Între timp, îl cunoaşte pe Angel, amantul Sandrei (prietena cea mai bună a fraţilor Petreuş). Tipul fusese pe felie cu ex-nevasta lui Matei, până să i-o sufle el, drept pentru care se urau de moarte. Angel ăsta, în ciuda numelui, s-a comportat ca un drac: i-a şterpelit inelul de pe deget, ca s-o convingă să se întâlnească. Să mai zic că, până la urmă, Robert i-a recuperat inelul?

Nu ştiu de ce, dar toţi trăgeau la Irina ca ursul de miere, de ziceai că le-a făcut farmece. Până şi petreuşii, care avuseseră femei de nu le mai ştiau numărul, nu fuseseră niciodată îndrăgostiţi până a apărut puştoaica. Şi cred că avea un dar de-i făcea pe toţi să vorbească numa-n dodii, într-un limbaj pe care niciun om real nu l-ar folosi în viaţa de zi cu zi.

Robert se combină cu Alexandra, care era îndrăgostită de el, iar Irina e mega-geloasă. Îi spionează când fac sex şi e răutăcioasă cu biata fată, care era cam prostuţă, ca s-o spun cinstit… Robert îi zice Irinei că a încurcat lucrurile, că de fapt n-o iubeşte, de plânge Irinuca noastră în hohote, numai că, foarte curând, surprinde o conversaţie între Robert şi Cosmin, un prieten de-al lui, căruia îi spunea că o iubeşte pe Irina. Se ştie doar că bărbaţii îşi fac confidenţe şi recunosc că sunt preş la picioarele femeii iubite, cum naiba! Când fata noastră cu principii morale vrea să plece, tocmai ca să nu-şi facă ţăndări principiile (pentru că avea nişte mâncărimi între coapse de abia mai rezista să se ducă la Roby s-o scarpine), fraierul o roagă în genunchi să nu plece şi-i bagă nişte texte cauzatoare de diabet.

Se hotărăşte să plece în Germania, dar nu apucă, pentru că papagalul îi ia toate actele, iar boul i le taie cu foarfeca (inclusiv buletinul şi certificatul de naştere). Ăla era în stare s-o lege, numai ca s-o ţină lângă el! Dar nici ea, după cum am stabilit, n-avea toată ţigla pe casă – începe să facă gălăgie la nişte ore de-alea mici, se duce peste Robert şi Alexandra, întrerupându-le fwtaiul, şi mănâncă slănină cu ceapă în aşternuturile lor preţioase, le găteşte petreuşilor fix mâncărurile care nu le plăceau şi multe alte copilării.

Îşi revin toţi într-o zi, când o apucă pe Irina dorul de ducă şi merg în patru la Plaiul Foii, iar acolo e pace şi armonie, toată lumea e fericită, că se apropie finalul cărţii şi trebuia să fie mişto. E cu regăsirea de sine, cu zâmbete şi iubire, plus nişte aiureli cu Dumnezeu şi o conversaţie a lui Robert cu tatăl mort al Irinei, căruia îi mulţumeşte că a crescut o asemenea prinţesă.

Una peste alta, e o carte captivantă, cu personaje interesante. Cel mai mult îmi place Simona, că e mai crazy aşa, ca mine, Irina e acceptabilă, cu momente în care e adorabilă, papagalul de Robert e simpatic (deşi Irina l-a făcut să pară fătălăul fătălăilor), iar boul de Matei mi se pare bou cam tot timpul, dar are totuşi ceva fascinant. De n-ar fi fost pasajele alea diabetice şi aiurelile spirituale, nu mi-ar fi părut rău de banii daţi pe carte!

Să începem cu începutul: ”Misterioasa afacere de la Styles”

Prima carte publicată a Agathei și, de altfel, prima în care apare iubirea vieții mele, Poirot, e ”Misterioasa afacere de la Styles”. Acțiunea e povestită de Arthur Hastings, partenerul și prietenul cel mai drag al lui Poirot.

Când se întoarce în Anglia, rănit pe front și cu moralul la pământ, Hastings întâlnește un vechi prieten, John Cavendish, care îl invită la casa lui de la Styles. Îl pune la curent cu noutățile – cum ar fi că mama lui s-a măritat cu un individ dubios pe nume Alfred Inglethorp, ceva mai tinerel decât ea, dar când sunt bani mulți la mijloc astea-s amănunte nesemnificative. Hastings acceptă invitația și merge la Styles.

Acolo le cunoaște pe soția lui John, Mary (după care i se cam aprind călcâiele) și pe cele două protejate ale lui Emily – Evie și Cynthia. Evie e o arțăgoasă care se ceartă non-stop cu Alfred și îl acuză că s-a însurat cu Emily pentru bani. Același lucru i-l spune și lui Emily – înainte de a pleca din casă, urlă că Alfred o va ucide în propriul ei pat.

Cynthia, care lucra la o farmacie, e mai simpatică. Chiar are glume în program cu Hastings, care o întreabă câți oameni a otrăvit, și îi primește la ea la serviciu pe Hastings, pe John și pe Lawrence, fratele lui John. Lawrence își bagă nasul în dulapul cu otrăvuri – din pură curiozitate, zice el, dar chestia asta o să cam fie folosită împotriva lui ceva mai târziu.

Hastings pleacă de la farmacie împreună cu Cynthia și Lawrence (care cam aveau bucurii unul la altul) și dă nas în nas cu Hercule Poirot, vechi prieten, fost șef al poliției belgiene, actualmente detectiv. Bătrânul Poirot e încântat să afle că Hastings stă la Styles, pentru că Emily Inglethorp era binefăcătoarea lui, care îi oferise adăpost lui și altor șapte imigranți belgieni. Bineînțeles, își propune s-o viziteze, ca s-o mai asigure o dată de profunda lui recunoștință.

Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, într-o noapte Emily are convulsii iar soțul ei e de negăsit (se bănuia că ar fi la niscaiva fetițe). Înainte de a muri – pentru că era logic că moare până la urmă – Emily rostește numele bărbatului ei, ceea ce dă naștere la interpretări: ori îl acuză că i-a provocat moartea, ori îi face o ultimă declarație de dragoste, naiba știe…

Hastings bănuiește că Emily a fost otrăvită, iar când doctorul îi spune că e ceva suspect și că e nevoie de autopsie, îl cheamă pe Poirot, știind că belgianul e dracu` pe sârmă și genial de-a dreptul și c-o să găsească sigur vinovatul. Apare și Japp, inspectorul de la Scotland Yard, total inutil de altfel, pentru că Poirot face toată treaba.

Alfred e arestat pentru uciderea nevesti-sii dar, pentru că nu existau suficiente probe împotriva lui, e eliberat, prilej pentru Evie să mai facă puțină gălăgie că incompetenții ăia lasă criminalul în libertate. Următorul arestat e John, deși toți începuseră să-l suspecteze pe Lawrence, care abia reușise să-i convingă pe anchetatori că nu umblase la dulapul cu otrăvuri în scopuri dubioase. Când Hastings spune, melodramatic, că nu-i vine să creadă că vechiul lui prieten e un criminal, Poirot îi dă o replică genială: ”Fiecare criminal este probabil vechiul prieten al cuiva”. Din fericire, John se dovedește a fi nevinovat.

În final, toate sunt bune (mai puțin pentru Emily): John și Mary, care aveau ceva probleme casnice, își dau seama cât de mult se iubesc, iar Cynthia și Lawrence se cuplează. Poirot dezvăluie numele criminalilor: Alfred și Evie, care erau pe felie de ceva timp și plănuiseră să-i facă de petrecanie bătrânei ca să-i moștenească banii. Asta explică de ce Emily îi spusese numele înainte să moară: știa sărăcuța de unde i se trage…

Clişee romantice

Celor care mă cunosc nu-i nevoie să le mai spun că evit cât pot să mă uit la un film dacă am citit cartea, iar dacă totuşi fac chestia asta, o fac doar ca să mă conving că întotdeauna e mai bună cartea. De data asta am citit o carte care mi-a plăcut mai puţin decât filmul făcut după ea.

E vorba de The notebook, cred că-l ştie toată lumea, iar dacă nu-l ştiţi vă zic eu: e povestea a doi adolescenţi, Noah şi Allie (de la Allison, dar nu-i zice nimeni Allison). Se cunosc – fata venise cu ai ei, care aveau ceva treabă în satul lui Noah sau cam aşa ceva -, se îndrăgostesc, se joacă de-a mama şi de-a tata, apoi fata pleacă şi ai ei n-o mai lasă să continue relaţia, că ei voiau ceva mai de soi pentru fata lor. După 15 ani, Allie îl caută pe Noah, deşi era logodită bine, în câteva săptămâni urma să se mărite cu un avocat renumit. Îl găseşte, se îndrăgostesc iar unul de altul mai dihai ca prima dată şi îşi petrec următoarele zile în pat. Apare logodnicul, căruia Allie îi dă papucii şi se mărită cu Noah. După 43 de ani de căsnicie fericită, Allie e diagnosticată cu Alzheimer, e internată într-un azil şi Noah stă mereu pe lângă ea, citindu-i din jurnalul poveştii lor de iubire, chestie care o face pe Allie să-şi amintească de el din când în când. În final, mor împreună, ce romantic, ce frumos…

Acum vreo juma’ de an am cumpărat cartea ”Jurnalul unei iubiri” şi după câteva pagini mi-am dat seama că e vorba fix de povestea aia. Ei, drăcie, mă gândeam eu, ce rost mai are s-o citesc dacă ştiu deja finalul? Dar a meritat s-o citesc, pentru că e o adevărată enciclopedie de clişee romantice. Atâtea idei fanteziste adunate la un loc n-am mai văzut de când m-a adus barza.

1. Când doi adolescenţi se îndrăgostesc, nu se poate să nu se pună cineva contra. Ori părinţii ei, ori părinţii lui, ori vreo fufă care-l vrea pe el, ori vreun prost care-o vrea pe ea. Zău dacă înţeleg amestecul ăsta din exterior! Adolescenţii se descurcă de minune să-şi pună beţe-n roate singuri, aşa că oamenii ăia nesuferiţi care nu-i vor împreună se agită degeaba.

2. Sexul la adolescenţi n-are nicio treabă cu hormonii şi orgasmele, e doar aşa, o dovadă de afecţiune, împletirea sufletelor, plm…, dar pentru că bietul băiat nu-şi găseşte sufletul să-l împletească, îşi ia penisul, pe care nu poate să-l împletească, aşa că şi-l bagă pe unde poate. Dar asta e doar aşa, un simbol al iubirii infinite, nu o dorinţă pur carnală. Dracu-a mai pomenit adolescent care să vrea să şi-o tragă!

3. Femeile habar n-au că sunt frumoase, deştepte şi speciale dacă nu le zice vreun hăndrălău treaba asta. Umblă prin viaţă ca nişte găini bete, considerându-se urâte, proaste şi comune, până apare el, the one, şi le informează că sunt fix pe dos. Aşa şi Allie, care se lăsase de pictură şi era sigură că n-ar mai fi bună de nimic. Cum i-a zis Noah să se apuce de treabă, cum s-a apucat cu aşa un spor de-a ajuns una din cele mai bune pictoriţe.

4. Erotismul din cărţile astea e la ani lumină de realitate. Ori autorul nu mai făcuse sex cam de multişor, ori habar n-avea ce-i place unei femei, ori fumase hârtie igienică, altfel nu-mi explic cum a putut scrie că Allie se excita la mirosul natural al lui Noah şi că era în extaz când îi simţea transpiraţia. Daaa, sigur, eu mă umezesc toată când simt miros de transpiraţie şi peşte, iar când îi curg sudorile pe mine, ce să mai zic, am orgasme multiple!

Ca să nu mai vorbim de momentul finalului, când Noah şi Allie, a câte 80 de ani fiecare şi gata să dea colţu’, se sărută, da’ nu oricum, ci cu împletire de limbi, chestii, trestii… În film, se aşează liniştiţi unul lângă altul şi mor, dar în carte nu. Se mozolesc zdravăn, după care Allie îi desface uşor nasturii cămăşii. Bine că s-a terminat aici, că n-aveam chef să citesc cum şi-au tras-o ei pentru ultima dată. Asta ar fi fost prea de tot.

5. Dacă e scris ca porumbeii să rămână împreună într-un final, apăi n-are unul vreo relaţie mai de doamne-ajută între timp! El se mai combină cu câte una doar aşa, de dragul sexului – că dorinţe pur carnale are doar cu altele, cu aleasa lui e un simbolism pentru împletirea sufletelor, pana mea -, iar ea găseşte vreun prost care o tratează ca pe o prinţesă. În cazul de faţă, pe avocat îl ţinea pe uscat şi cum apare Noah, cum îşi desface picioarele. Bine, mi s-a părut cam prea de tot să spună că în timpul ăsta a stat ca Maica Tereza, de zici că se terminaseră armăsarii la Noah…

6. Oricât timp ar trece, ea continuă să fie cea mai frumoasă pentru el, dacă nu chiar mai frumoasă decât la început. Yeah, seems legit, o Allie de 20 de ani, zglobie, cu pielea fină şi cu sfârcurile-n vânt nici nu se compară cu Allie la 80 de ani, ridată toată, căruntă, cu pielea fleoşcăită. Că doar în cărţi femeile nu-şi fac probleme că îmbătrânesc…

7. Îndrăgostiţii n-au dialoguri normale. Nu vezi ”ăăăă”-uri şi ”păi”-uri, vorbesc de zici că-s la olimpiada de limba engleză, faza pe galaxie, sau la vreun concurs de ”cine scoate pe gură cele mai stupide clişee”.

8. Dragostea e vindecătoare de boli sau, în cel mai rău caz, amelioratoare. Cum stătea Noah la palavre cu Allie, cum îşi revenea femeia, de se mirau toţi doctorii. Adică toţi uitucii planetei mergeau din rău în mai rău, doar Allie turuia ore întregi şi îşi amintea nişte chestii pe care şi fără Alzheimer le-ar fi uitat. Dragostea asta, îi dădea pe spate pe doctori, care ziceau că n-au mai pomenit aşa ceva. Cred şi eu că n-au mai pomenit, din moment ce nu există!

9. Pe bune, o poveste de iubire scrisă în jurnal de un bărbat? Ce-o fi fumat Sparks, că pare de calitate! Dacă ar scrie vreun bărbat în jurnal, cu siguranţă n-ar avea tupeu să-i citească porcăriile alea unei cucoane de 80 de ani, să fim serioşi…

Filmul chiar mi-a plăcut, mai ales că rolul lui Allie (varianta tânără) e interpretat de Rachel MacAdams, care e cea mai dată-n mă-sa actriţă, şi chiar m-a emoţionat. Dar cartea m-a făcut să râd, cu atâtea stupizenii pe metru mătrat. Nici nu mai am tupeu să spun că scriu poveşti de dragoste; eu n-am să pot niciodată să delirez aşa frumos, să folosesc atâtea clişee siropoase şi să pompez iluzia iubirii perfecte în gospodinele degrabă vărsătoare de lacrimi. Clar, trebuie să mă las!

”Înainte să adorm” – S.J. Watson

Eram pe la jumătatea romanului în care scriam despre o tânără care se trezeşte amnezică – ştiu că habar n-aveaţi despre ce e vorba, pentru că nu v-am zis. Cum scrollam pe Libris în căutare de cărţi, mi-a sărit în ochi o carte care avea descrierea asta:

”Are 47 de ani şi e scriitoare. Se trezeşte în fiecare dimineaţă neştiind unde se află. O formă rară de amnezie o împiedică să reţină informaţii mai mult de 24 de ore. Crede că are cu 20 de ani mai puţin, că este singură şi că are întreaga viaţă înainte. Dar descoperă că locuieşte cu soţul ei, Ben, şi că majoritatea deciziilor importante din viaţa sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfătuieşte să ţină un jurnal care o ajută să-şi recompună amintirile de la o zi la alta. Dar într-o zi deschide jurnalul şi citeşte: ”Să nu ai niciodată încredere în Ben.” O cheamă Christine. Jurnalul vieţii ei se numeşte Înainte să adorm.”

Interesant, mi-am zis, o carte despre amnezie. Nici asta nu v-am zis, dar am început să scriu romanul ăsta fără să citesc înainte vreo carte de gen. Cartea părea promiţătoare, aşa că mi-am propus s-o citesc după ce termin romanul.

Acum vreo lună, am avut noroc s-o găsesc la juma’ de preţ, că nu dădeam 45 de lei pe ea. Tot atunci am aflat că s-a făcut şi film, cu Nicole Kidman în rolul amnezicei. Între timp, am terminat de scris romanul, iar cartea a stat neatinsă până ieri, pentru că am fost prea ocupată să mă delectez cu Agatha Christie ca să mai citesc şi altceva. Ieri însă m-am gândit să arunc un ochi prin ea, mai mult la mişto, să văd de ce mama naibii costă atât şi de ce s-a făcut şi film după ea. Adică, ce film poţi face despre o persoană fără amintiri? Aveam de gând să citesc câteva pagini din cele aproape 500 şi m-am trezit că au trecut vreo opt ore în care abia am lăsat cartea din mână.

Romanul este scris, aşa cum îmi place mie, la persoana întâi, şi este scris sub forma unui jurnal, chestie care îmi place şi mai mult.

Christine Lucas se trezeşte crezând că are 25 de ani, iar lângă ea se află (în sensul că doarme) un bărbat cu care îşi imaginează că a avut o aventură. Când se duce la baie şi se uită în oglindă, observă că e mai trecută decât credea. În jurul ei sunt fotografii cu ea şi bărbatul din dormitor. Când îl ia la întrebări, bărbatul îi spune că e Ben, soţul ei, că sunt căsătoriţi de 25 de ani şi că se iubesc la fel ca-n prima zi. Chestie pe care Christine n-o crede din prima.

(La faza asta am dat ochii peste cap. Şi amnezica mea află că e logodită cu un bărbat de care se miră că s-a putut îndrăgosti vreodată. Se pare că oamenii care scriu despre amnezie nu sunt deloc originali.)

Ben îi spune că suferă de amnezie ca urmare a unui accident, că tot ce trăieşte pe parcursul unei zile i se şterge din memorie în timpul somnului şi că treaba asta durează de vreo două decenii. Îmi venea să-i plâng de milă bietului om care timp de douăzeci de ani a trebuit să-i explice nevesti-sii, zi de zi, cine e şi pe ce lume trăieşte.

După ce Ben pleacă la serviciu (cică era profesor), Christine e sunată de un bărbat care se recomandă a fi medicul ei. Puţin suspicioasă la început, acceptă să se întâlnească şi află că a făcut progrese, de care Ben nu pare conştient, pentru că nu ştie de aceste întâlniri. Doctorul o sfătuieşte să ţină un jurnal în care să noteze tot ce trăieşte şi ce află de-a lungul unei zile.

(Asta-i culmea! Pentru a doua oară dau ochii peste cap. Nici dacă aş fi citit cartea asta înainte să scriu romanul n-aş fi scris cu atâta exactitate scena în care psihologul îi dăruieşte amnezicei o agendă în care să noteze toate chestiile care ar putea s-o ajute. Iar Eva mea nici măcar nu-şi pierdea memoria în fiecare noapte!)

În timpul unei plimbări cu Ben, Christine are câteva flash-uri cu o prietenă din adolescenţă, Claire, despre care soţul ei îi spune că s-a mutat în Noua Zeelandă. Apoi îşi aminteşte că a avut un fiu, deşi Ben îi spusese că n-au avut copii. Află că fiul ei a murit în război, în Afghanistan, cu un an în urmă. Mai află că a publicat un roman; Ben nu îi spusese că e scriitoare, iar în casă nu găseşte niciun exemplar al cărţii ei.

(A treia coincidenţă: şi în cazul personajului meu, jurnalul era cea de-a doua carte pe care o scria. Mă rog, eu am scris numele real al primului meu roman…)

Deşi Ben îi spusese că a rămas amnezică în urma unui accident de maşină, Christine îşi aminteşte că a fost strangulată de un bărbat cu care a avut o aventură. Vă daţi seama cam cât a crescut Ben în ochii ei, dacă în loc să-i scoată ochii pentru infidelitate o îngrijeşte cu devotament de douăzeci de ani. Că îl mai prinde şi cu minciunica, asta e partea a doua.

Spre marea ei uimire, află că prietena ei Claire nu e plecată din ţară, iar prin Noua Zeelandă n-a călcat în viaţa ei. Se întâlnesc (fără ştirea lui Ben) şi află că într-adevăr a avut o aventură. Pe parcurs, mai află şi alte chestii interesante: că Ben a divorţat de ea, că Adam, fiul ei,  trăieşte, că soţul ei nu e profesor şi cu atât mai puţin şef de catedră cum pretinde el, ci un simplu laborant. În seara în care Ben o loveşte (după ce îi povesteşte despre întâlnirile cu medicul ei şi despre jurnal), Christine o sună pe Claire şi îi povesteşte ce s-a întâmplat. După obişnuitele ”Vai, dar Ben e în limbă după tine, el n-ar face rău nici măcar unei muşte”, Claire îi pune o întrebare de-o pune-n cur: ”Ben are cumva o cicatrice?” După ce Christine îi spune că nu, prietena ei dă bomba: ”Nu ştiu cu cine locuieşti, dar ăla nu e Ben!”

Pam pam! Când ”Ben” o duce în camera de hotel în care fusese strangulată, Christine înţelege că individul e chiar e cel care a atacat-o şi că în ultimii douăzeci de ani a trăit alături de cel care i-a produs amnezia. Nimeni altul decât bărbatul cu care avusese o aventură şi de care se despărţise spunându-i că îşi iubeşte soţul. Dar falsul Ben nu se lasă: dacă vede că nu merge cu bâzâielile, că te iubesc, că suntem făcuţi unul pentru altul, că ştiu că şi tu mă iubeşti, încearcă din nou să o stranguleze (perseverent tipul, orice aţi zice). Înainte de asta, se gândeşte să ardă jurnalul în care se aflau singurele amintiri ale Christinei.

Cum ”Ben” (pe care de fapt îl chema Mike) nu dădea pe dinafară de inteligenţă, provoacă un incendiu de mai mare dragul, în care, din fericire, moare ca prostul. Pe principiul ”cui pe cui se scoate”, după ce e gâtuită a doua oară, Christine începe să-şi recapete memoria. În final, toate sunt bune şi frumoase: se reîntâlneşte cu adevăratul Ben şi cu fiul lor – era şi cazul, că deja eram la un pas de preinfarct.

Deşi am cumpărat cartea asta mai mult de curiozitate, să văd ce mai scriu şi alţii despre amnezie, am fost absolut fascinată de ea. Ca să vă daţi seama cam cât de fascinată, pot spune că Agatha Christie, cu tot cu Poirot al ei (pe care îl iubesc sincer) pare amatoare. Păi nici ea, care a scris zeci de romane, nu m-a ţinut cu sufletul la gură cum a făcut tipul ăsta care era debutant! Cu alte cuvinte, un ORL-ist de 40 de ani scrie mai mişto decât o tanti care era scriitoare de meserie. Mult mai mişto. Asta chiar a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme!