Lecţia de Facebook

Să luăm aminte…

Adică să iei aminte tu, prostuţă mică ce eşti, ca să nu zic că eşti proastă de-a binelea uneori (nu mereu, ci doar atunci când intri pe Facebook). Da, chiar tu, care în catalogul virtual porţi numele Alina Valentina Mihai. Stai jos, nota 2! Şi pentru data viitoare învaţă lecţia asta: ”Şase motive pentru care Facebook nu e pentru tine”. Ia un pix şi notează. Sau mai bine nu, că la ce scris ai nu-l înţeleg nici ăia care descifrează hieroglife!

Lecţia 1: Prietenii vin şi pleacă.

Nici măcar pentru prietenii reali (chiar aşa, verifică dacă-i mai ai) nu poţi băga mâna în foc. Ce pretenţii ai de la prietenii virtuali, care îţi sunt prieteni doar când le dai like-uri sau le apreciezi paginile? Într-o zi, descoperi că unii au renunţat la prietenia voastră virtuală deşi nu le-ai greşit cu nimic. Nu e nicio pierdere. S-au plictisit de tine şi au plecat din lista ta. Drum bun şi cale bătută, da-napoi să nu mai vină!

Lecţia 2: Nu ai selfie, nu exişti. Virtual vorbind.

Măi, fată dragă, eu te înţeleg că nu-ţi place să faci tot ce fac alţii. Înţeleg că un selfie nu transmite nimic şi că tu vrei doar poze care să transmită ceva. Ştiu că preferi să postezi o poză pe an decât zece selfie pe zi şi că te-ai săturat, ţi-e greaţă, faci alergie, nu mai suporţi să vezi selfie-uri. Te înţeleg perfect. Dar Facebook nu e galerie de artă, aşa că nu ai să vezi poze artistice decât pe paginile de fotografie. Te-ai găsit tu mai cu moţ să postezi doar poze ”normale”! Măi, fată dragă, dacă-i dai bunică-tii un telefon cu cameră, ştii ce-o să facă? O să-şi facă selfie! Acum îţi dai seama cât de înapoiată eşti?

Lecţia 3: Nimeni nu dă click pe link-uri.

Iar când spun asta, mă refer la cei din lista ta. Faptul că ai un like, două şi foarte rar trei la link-urile care duc către blogul tău se datorează doar celor câteva cuvinte pe care le-ai extras din text şi le-ai ataşat link-ului, ca să ştie oamenii despre ce e vorba în articol. Dacă încă mai crezi altceva, fă următorul experiment: scrie un articol despre orice. Poţi să scrii Luceafărul sau Moartea căprioarei, nu contează. Distribuie link-ul şi scrie: ”Am încercat să mă ascund, dar nu mai pot s-o fac, aşadar mărturisesc că sunt lesbiană”. Punem pariu că nimeni nu va avea habar ce ai scris în articol, pentru că toţi vor fi ocupaţi să îţi explice cum e cu normalitatea şi cât de anormală eşti?

Lecţia 4: Fanii paginii tale nu sunt deloc fani.

Dacă toţi cântăreţii şi actorii ar avea ”fanii” pe care-i ai tu, n-ar mai exista vedete pe lumea asta. De fapt, şi ei tot cam în situaţia asta sunt. O actriţă care arată de-nţepeneşti are un miliard de fani până când pune două grame pe ea sau e surprinsă de paparazzi cu cearcăne şi celulită. Pentru că în asta constă de fapt talentul ei actoricesc, în numărul de kilograme!

Nu interesează pe nimeni că ”Jurnalul” tău e chiar jurnal şi scrii fix ce-ţi trece prin cap. Nu interesează pe nimeni că internetul îţi merge atât de bine încât parcă zboară (de-aia nici nu prea apuci să-l vezi), că ai avut o zi extrem de proastă, că ţi-e rău, că eşti obosită de nici nu ţi-ai aminti cum te cheamă dacă nu ţi-ai vedea numele în titlul paginii. Nu! La prima postare care nu rezonează cu ideile cu care s-au trezit ”fanii” tăi, eşti taxată. Dacă absentezi câte o săptămână-două, ”fanii” te uită. Nu-ţi face speranţe că intră cineva special să-ţi citească postările, că îţi duce dorul atunci când nu ai net sau inspiraţie sau nu eşti în stare să scrii vreun cuvinţel, că există măcar o persoană care şi-a bifat opţiunea ”Primeşte notificări” în dreptul paginii tale de toată jena.

Lecţia 5: Să foloseşti prescurtări nu e o crimă, să scrii corect… cam este!

Faptul că tu ai ciulit urechile cu maximă atenţie la fiecare lecţie de gramatică nu-ţi dă niciun drept să îi desconsideri pe cei care au fost să ude buretele fix în orele alea. Pe cine crezi că interesează ce e corect şi ce nu? Îţi spun eu: doar pe tine. Şi pe maică-ta, care te iubeşte oricum ai fi, aşa proastă şi cu respect faţă de limba pe care o vorbești şi o scrii. Nu sunt toţi ca tine, să cântărească fiecare cuvânt şi să folosească în mod frecvent diacriticele. Alţii mai au şi alte treburi în viaţă, de-aia prescurtează cuvintele şi nu-şi bat capul cu cratima sau apostroful. Doar nu vrei să-şi irosească două secunde atâââââât de preţioase din viaţă să dea un ctrl+shift ca să pună căciuliţa la â, doar pentru că tu iubeşti atât de mult diacriticele încât, dacă ar fi posibil, te-ai mărita cu ele. Inadaptato!

Lecţia 6: Oamenii chiar nu te plac.

Nu poţi să te comporţi atât de normal, să fii atât de… tu însăţi şi să aştepţi ca lumea să te placă. Lumea nu vrea să ştie că tu citeşti până te tâmpeşti, că scrii poezii, că eşti prea ocupată să scrii primul tău roman şi de-aia n-ai timp şi nici chef de altceva, că ai învăţat una dintre cele mai mişto poezii pe care le-ai citit vreodată (ia postează treaba asta, să vedem dacă primeşti vreun like, că de felicitat n-o să te felicite decât maică-ta). Nu poţi să te prezinţi pe Facebook aşa cum eşti, cu bune şi cu rele, şi să crezi că impresionezi pe cineva. Fraiero care eşti tu fraieră :)))

Cam atât pentru azi. Până când nu înveţi lecţiile astea, să nu mai ai TUPEUL să calci pe tărâmul fermecat al Facebook-ului, ca să tulburi zen-ul cu scrisul tău corect, cu citatele alea faine pe care le culegi din cărţile pe care le citeşti şi cu alte tipuri de comportamente nepotrivite. Iar mâine să-mi vii la şcoală cu unghiile tăiate şi cu părinţii tunşi!

P.S. Acest text este un pamflet. Sau… nu?

*mai 2015*

Google nu le ştie chiar pe toate

Cred că nu sunt singura care s-a obişnuit ca bătrânul Google să-i răspundă la toate întrebările, dar nu e nici el aşa savant precum se dă… Eu i-am pus în ultimele zile aceeaşi întrebare folosind cuvinte diferite, şi de fiecare dată m-a lăsat să vorbesc singură. Sau să tastez, whatever

L-am întrebat, ca în multe alte dăţi, cine a scris un anumit citat. Până acum îmi răspundea de fiecare dată. Acum a intrat în grevă sau n-a citit cartea respectivă, sau vrea să mă motiveze să mai citesc nişte cărţi clasice. Că de o carte clasică e vorba.

Povestea e cam aşa: am avut întotdeauna obiceiul ca, din fiecare carte citită, să scot câte un citat, două sau nouăzeci şi nouă, depinde câte mi se păreau interesante. Şi am scos un citat pe care l-am notat ca fiind extras din cartea ”Marile speranţe”. Carte pe care puteam să jur că am citit-o şi că mi-a şi plăcut. Să-mi trag palme, chiar aşa mult am citit de mi se amestecă romanele în cap? :))

Nu mai ţin mintea acţiunea, dar parcă personajele aveau nume englezeşti. Se poate să fi fost şi româneşti, dar parcă totuşi nu :)) Singurul lucru care mi-e clar e că era vorba de o poveste de dragoste, şi sunt aproape sigură că era una interzisă. Ce de mai detalii :))))

Având încredere în mânuţa care a scris, pe la jumătatea liceului, că fraza face parte din romanul mai sus menţionat, mi s-a făcut dor să-l (re)citesc. Mă şi miram că nu îmi amintesc niciun cuvinţel din respectiva scriitură, dar la cât sunt de aiurită abia îmi recunosc propriile poezii când le găsesc prin calculator, la loc de cinste. Nu în Recycle Bin… încă.

Deci, iată-mă comandând celebrul roman ”Marile speranţe”, iată-mă citind ditamai cărţoiul de aproape 600 de pagini şi, să nu credeţi că mă laud, l-am citit în două zile. De fapt, mă cam laud. După ce am ajuns la pagina 572, acolo unde s-a încheiat povestea, am tras două concluzii:

  1. Citatul pe care-l căutam nu se află în cartea asta.
  2. Până acum două zile, nu mai citisem niciodată cartea. De-aia nu-mi aminteam de ea, nu din cauză că sunt aiurită.

De fapt, aiurită oricum sunt, altfel nu scriam în paranteza de după citat titlul unei cărţi pe care n-o citisem. Atunci mi-a venit ideea să-l întreb pe nea Google-ştie-tot, dar nea Google ori nu ştie tot, ori are ceva mai bun de făcut decât să-mi amintească ce cărţi am mai citit.

Ca şi cum nu aveam destule lucruri la care să mă gândesc, acum mă mai gândesc şi la citatul ăsta cu autor deocamdată necunoscut.

Deci nu pot să contez pe bătrânul Google să-mi răspundă la orice întrebare. Bine că e doar un site şi nu o persoană, pentru că m-aş fi simţit penibil să întreb un om ceva de genul ăsta: ”Băi, nene Google, eu am citit o carte care să-mi trag palme dacă mai ştiu cum se numeşte, în care era vorba de o dragoste interzisă, dacă nu cumva mă înşeală memoria, carte despre care până mai ieri (mai precis azi la prânz) am crezut că se numeşte ”Marile speranţe” dar se pare că nu e asta, deşi eu aşa am scris în paranteză atunci când am transcris citatul în caietul meu special de citate. Ştii tu cumva ce carte de dragoste am citit eu acum 12-13 ani?”

Clar, asemenea întrebare nu i-o puteam pune decât unui singur om, acela fiind psihiatrul!

Asta e fraza romantică despre care Google nu vrea să-mi spună nimic.

”N-aș mai putea trăi dacă dragostea ta nu m-ar face atât de fericită. Nu mi se mai poate întâmpla decât o singură nenorocire: să pierd această dragoste care mă face să simt bucuria de a trăi. Nu pot iubi altceva pe lume. Tu ești totul pentru mine. Sunt mai degrabă amantă decât fiică. Tata mi-a dat o inimă și tu o faci să bată.”

P.S. Mă bucur că în liceu am fost atât de ameţită încât să scriu greşit numele autorului şi al cărţii, altfel nu mă apuca strechea să citesc ”Marile speranţe”. Şi nici nu ştiam ce pierd!

Parcă era altfel acum zece ani…

Ce-i drept, acum zece ani eram… cu zece ani mai tânără, cu multe kile mai slabă şi n-aveam nevoie de internet ca să comunic cu lumea. Nici nu aveam internet, dar nici nu-mi trebuia, pentru că oamenii cu care îmi făcea plăcere să vorbesc erau destul de aproape, geografic vorbind, sau cel puţin aveau numărul meu de telefon şi nu se sfiau să-l formeze dacă aveau chef de vorbă.

Nu zic că internetul nu m-a ajutat. M-a ajutat să constat că, între timp, oamenii au devenit negativişti, cârcotaşi, puşi pe ceartă. Le-a pierit cheful de comunicare şi l-au înlocuit cu cel de criticat şi combătut. Nu mai poţi să spui o vorbă fără s-o interpreteze sau să te contrazică, zău aşa…

Nu bag mâna în foc că am dreptate, dar mi se pare că, acum, oamenii sunt mai rasişti, mai intoleranţi, homofobi şi hateri decât erau acum zece ani. Sau poate erau şi atunci, dar nu îşi exprimau ura cu atâta mândrie, de parcă ar fi o mare ispravă să fii mereu contra. Ţara lui contra – ăştia suntem.

Dacă acum zece ani aş fi povestit prietenilor despre ultima carte citită, spunându-le şi un citat-două, n-ar fi crezut (cum se întâmplă acum) că vreau să mă dau mare. Pentru că acum zece ani era ceva normal să citeşti, nu era snobism sau motiv de laudă. Ar fi luat de bun faptul că am vrut să împărtăşesc cu ei o bucurie, aşa cum se face de fapt între prieteni.

Dacă acum zece ani aş fi spus cuiva un citat, doar aşa, pentru că mi s-a părut interesant, lumea ar fi rezonat cu acel citat sau nu. Simplu. E un amărât de citat, dacă nu-ţi atinge vreo coardă sensibilă sau un neuron te faci că nu l-ai auzit. Asta s-ar fi întâmplat acum zece ani. Azi, dacă spun un citat şi vreun individ se trezeşte că nu-i place, zice că l-am postat ca să strâng like-uri sau ”stai aşa, că n-ai dreptate”. Sau ce-i mai trece prin cap, totul e să fie ceva negativ.

Acum zece ani, oamenii vedeau mai mult partea bună a lucrurilor şi nu simţeau nevoia să arate că ei au întotdeauna dreptate, chiar şi în cele mai banale chestii. Se întâmpla să mă înşel într-o privinţă, mare lucru, râdeam şi mă bucuram că am mai învăţat ceva. Nici cel care avea dreptate nu primea vreo medalie, nici pe mine nu mă omora nimeni dacă mă înşelam. Acum însă parcă am vrea să participăm cu toţii la concursul ”cine e deţinătorul adevărului absolut şi le ştie pe toate”. Încă nu s-a desemnat câştigătorul.

Acum zece ani, nu aveam tupeul ăla jegos să criticăm PE FAŢĂ preferinţele altora, decât dacă ne afectau cumva. Acum am auzit de libertatea de exprimare şi întindem de ea ca de ciungă. Acum zece ani, unui tip cu plete şi cu tricou de rocker nu-i spunea nimeni că e satanist, pentru că lumea nu prea ştia ce înseamnă termenul ăsta şi nu se grăbea să arunce cuvintele aiurea. Acum e de ajuns să arunce un ochi pe wikipedia ca să afle ce înseamnă satanismul, dar nici nu se deranjează… oamenii sunt prea ocupaţi să denigreze şi să speculeze, n-au ei timp de citit câteva cuvinte…

Acum zece ani, un ateu era pur şi simplu un om care nu credea în Dumnezeu, sfinţi şi draci. Nu era nici satanist, nici pericol public, nici terorist sau mai ştiu eu ce. Asta înseamnă că, acum zece ani, oamenii gândeau mai clar. De fapt, gândeau, punct. Au trecut zece ani, câteva apocalipse şi am trecut prin atâtea schimbări, am ajuns în era informaţiei, practic umblă câinii cu informaţiile în coadă, iar noi ne purtăm ca pe vremea inchiziţiei. E drept că nu ardem pe nimeni pe rug, dar concepţiile şi apucăturile tot cam alea sunt.

Acum zece ani, oamenii se ruşinau dacă se întâmpla să comită vreo greşeală gramaticală sau de exprimare. Acum se supără dacă îi corectezi, ce, gramatica e importantă sau ideea pe care o exprimă?

Oamenii au devenit atât de extremişti, de negativişti, de critici şi superficiali, încât mă întreb unde e evoluţia aia de care vorbesc toţi. Mie nu mi se pare că am evoluat, din contră, o luăm razna din ce în ce mai tare. Şi pare să ne facă plăcere. Ar fi şi culmea să evoluăm, dacă ne tot punem contra evoluţiei!

Cum recunoşti o femeie îndrăgostită

Dacă nu ştii cum e o femeie îndrăgostită, uită-te la un căţeluş care dă din coadă şi e gata să-şi sufoce stăpânul cu atâta dragoste. Ei, cam aşa e şi femeia, doar că ea chiar reuşeşte să-şi sufoce partenerul. E suficient să o asculţi vorbind despre obiectul adoraţiei ei (să-l numim, generic, ”iubi”) şi te prinzi cam cât de căzută e. Nici cel mai şmecher Făt-Frumos din basme nu are atâtea calităţi câte are iubi al ei!

Dacă îl cunoşti pe individ şi o auzi vorbind despre el, mai că-ţi vine s-o duci la oftalmolog, pentru că pare să aibă nişte probleme grave de vedere. N-are rost să deranjezi oftalmologul degeaba, tipa e doar îndrăgostită. Adică e mai grav decât credeai.

Iubi e frumos.

Practic, nu există vreun termen de comparaţie. Ştii care e cel mai mişto bărbat de pe planetă? Nici ea nu ştie dar, cu siguranţă, ăla e urât pe lângă iubi. Poate că tipul e un obez chel, cu strabism şi un picior de lemn. Ea nu vede nimic din toate astea. Şi, oricum, sufletul contează.

Iubi e deştept. Pardon, e genial.

Îl ştii pe Einstein? Pe lângă iubi, ăla era prostul proştilor! Sigur, iubi nu e om de ştiinţă, a fost multiplu campion la corijenţe în şcoală, dar dacă ar avea chef ar putea scorni şi el nişte teorii de i-ar lăsa pe toţi cu gura căscată. El are însă alte preocupări şi, în plus, fiind modest, nu vrea să devină celebru pentru inteligenţa lui sclipitoare.

Iubi este romantic. Cel mai romantic.

Când îi postează câte o manea pe Facebook sau îi aduce un buchet de curu` găinii (că trandafiri primesc toate proastele), o dă grămadă. Îi aduce şi cafeaua la pat, ce contează că ori e rece, ori a pus într-o singură ceaşcă un kil de zahăr, ori n-a pus deloc? Contează că e romantic, da?

Iubi e îndrăgostit nebuneşte de ea.

Atât de îndrăgostit încât ar încuia-o în casă (dacă n-a făcut-o deja) ca să se bucure numai el de ea. Ar pune stăpânire pe telefonul ei şi pe contul de Facebook (dacă n-a pus deja) ca să se asigure că nu există alt iubi în viaţa ei. I-ar citi gândurile, să fie sigur că nu se gândeşte la altul. Dacă nu i le-o fi citit deja.

Nu încerca să-i explici diferenţa între dragoste şi posesivitate, că oricum nu pricepe.

Iubi e foarte, foarte fidel.

De când a cunoscut-o pe ea, iubi nu s-a mai uitat la altă femeie. Dar ce zic eu uitat? Nici nu s-a mai gândit la altă femeie, n-ar face-o nici dacă ar fi înconjurat de finalistele de la Miss Univers sau îngeraşele de la Victoria`s Secret, a şi uitat că mai există alte femei pe lume (care nu-i sunt rude) şi nici măcar nu i se scoală la filme porno. Ah, stai, nu are voie să se uite la aşa ceva :))

Iubi e cel mai bun la pat.

Nu contează dacă a mai avut unul sau o sută înainte, el e cel mai bun. Ar putea, la o adică, să fi fost virgină până l-a cunoscut pe el, sigur nu există altul mai bun, nu că ar fi tentată să afle. Chiar dacă iubi suferă de ejaculare precoce şi micul lui prieten nu numai că e mic, dar e de-a dreptul microscopic, pentru ea nu contează. În cele 30 de secunde în care prestează, iubi e cel mai tare!

Ar fi mişto s-o înregistrezi când îl ridică în slăvi şi-i atribuie calităţi pe care nici prinţii din poveşti nu le au. Peste câteva luni, va vorbi, sictirită, despre mitocanul ăla urât, gelos, prost şi impotent. Ai ghicit, e vorba chiar de iubi! Femeile sunt chioare de-a binelea când sunt îndrăgostite, dar şi când le trece… chiar şi Făt-Frumos devine, în opinia lor, un porc misogin. Iar fostul iubi este, bineînţeles, cel mai mare porc!

Ce faci mâine?

Ce-a trecut timpul… a mai rămas doar o zi până la ”sărbătoarea iubirii”.

Facebook nu va mai fi albastru, ci roşu. Vom vedea roşu în faţa ochilor de atâtea inimioare. Wait, deja le vedem de vreo două săptămâni :))

Dacă de Crăciun ne enervează colindele şi îndemnul ”fii mai bun”, iar de Paşte suntem indispuşi dacă starea vremii nu ne permite să ieşim la un grătar (că de-aia e Paşte, să ne îndopăm, de parcă n-am mai pune apoi nimic în gură până la Paştele următor), pe 14 februarie nu ne mai enervează nimic. Suntem zen, logic… doar suntem îndrăgostiţi!

Glumeam. Ne enervează şi sărbătoarea asta. Care nu e luată din calendar, dar e mai sărbătorită decât Paştele şi Crăciunul la un loc. Putem să ne enervăm şi într-o astfel de zi în care dragostea pluteşte în aer. Nu mai poţi să respiri fără să îţi intre în gât un ursuleţ de pluş, o inimioară de ciocolată, o inimioară de pluş, o inimioară din trandafiri, o inimioară din frişcă, o inimioară de orice fel. Dulce să fie. Şi roşie.

Oricât m-aş strădui să fiu zen, aşa cum îi stă bine unei îndrăgostite, după o astfel de zi mi-e rău. Mă îmbolnăvesc de atâta dulcegărie, de atâta romantism forţat, de atâta ipocrizie.

Ce ar putea să mă enerveze într-o astfel de zi, în care îmi mai şi sărbătoresc numele de botez? Pe scurt…

– cuplurile care îşi celebrează iubirea masându-şi reciproc amigdalele în văzul întregii lumi;

– femeile care aşteaptă cadouri, că doar aşa se demonstrează dragostea, cu cadouri.

– femeile care se laudă cu darurile primite ca şi cum ele, darurile, ar fi un barometru al sentimentelor pe care i le poartă bărbatul din dotare; n-am văzut să se fi lăudat vreuna cu o ciocolată, o garoafă (ele vor de la zece trandafiri în sus) sau o carte, toate se dau rotunde cu smartfoane şi aifoane, cu chestii de firmă (mi se pare normal, dacă îţi aduce vreun parfum no name cică nu te iubeşte), cu biletele pentru excursia în Bora Bora, cu sticla de şampanie sau cu masa de la restaurantul unde a scos-o domnul;

– femeile care se plâng că sunt singure de ziua îndrăgostiţilor. Cum vine asta, în rest te lauzi că eşti singură, că nu s-a născut bărbatul care să te merite, dar azi te plângi?

– femeile care îşi amintesc că sunt îndrăgostite doar cu ocazia asta;

– femeile aflate într-o relaţie (chiar dacă e un jaf de relaţie, vai de steaua ei) care le râd în nas suratelor singure (şi mai fericite decât ele);

– avalanşa de melodii romantico-erotico-leşinate difuzate la radio, tv, cuptorul cu microunde, epilatorul electric şi fierul de călcat. Efectiv, nu poţi să bagi nimic în priză fără să auzi un cântec numai bun de tratat insomnia;

– textele dulcege despre frumuseţea iubirii postate de cele care, cu o săptămână în urmă, postau despre cât de dobitoci sunt bărbaţii. Nu toţi, doar ai lor.

– femeile care visează romantisme roz pe pereţi. Domnilor, faceţi şi voi puţin pe căţeluşii, daţi puţin din coadă, apoi puteţi redeveni voi înşivă. Până la 1 martie.

– cuplurile care îşi postează unul altuia pe profilul de Facebook inimioare şi fluturaşi, să vadă toată lumea ce mult se iubesc (şi să se oftice ăia care nu se iubesc); dacă vreţi să demonstraţi ceva, să ştiţi că noi nu vă credem. Sau nu ne interesează.

Ce voi face mâine? Mă voi delecta cu o cafea şi voi bea o carte. Pardon, invers :)). Mă voi uita la o comedie fără strop de romantism în ea. Sau mai bine la un thriller. Voi scrie ce-mi va trece prin cap. Deci, voi face tot ce fac de obicei. Şi probabil îmi voi măsura glicemia, că la cât lapte şi miere va curge pe Facebook mă simt în pericol :))

De Crăciun suntem buni. Şi apoi?

”De Crăciun fii mai bun” e poezioara pe care o tot auzim în perioada sărbătorilor. Trebuia să ne facă cineva program şi la asta… Şi apoi, ce facem? Redevenim răi sau cum? Că trebuie să fim cumva şi în restul zilelor, nu?

Eu mi-am făcut programul. Pe 25 decembrie sunt bună, că altfel fac notă discordantă cu restul populaţiei. Apoi urmează:

26 decembrie – şi mai bună;

27 decembrie – dubios de bună :))

28 decembrie – extenuată (credeţi că e uşor să fii bun trei zile consecutiv?);

29 decembrie – ocupată (pregătiri de revelion + şters etichetele pe care mi le-au pus cei care n-au avut altceva mai bun de făcut pe Facebook);
30 decembrie – teribil de ocupată (sarmalele nu se fac singure, iar la curăţenie nu vine niciun spiriduş să mă ajute);

31 decembrie – destul de beată;

1 ianuarie – plantă de beată;

2 şi 3 ianuarie – mahmură + ghiftuită la maxim;

4 ianuarie – în curs de reveneală;

5 ianuarie – nostalgică (fac planuri măreţe pentru noul an)

6 ianuarie – extrem de bine-dispusă (mi-am recitit planurile şi mă prăpădesc de râs);

7 ianuarie – relaxată (doar e sărbătoare, liber la frecat menta);

8 ianuarie – 24 decembrie – back in bussines!!! Asta înseamnă că revin cu postări şi povestioare mai mişto decât alea de anul trecut. Credeaţi că scăpaţi? :))))

Mai înseamnă de asemenea că, după ce trec alea trei zile în care sunt mai bună, redevin crizată, enervantă, egoistă, scorpie şi labilă psihic :))))))

Despre mine

Am găsit prin calculator niște rânduri scrise de mine acum câțiva ani, când eram la fel de zurlie ca și acum. După ce am râs de m-am mai îngrășat vreo două kile, am constatat că majoritatea prostiilor debitate acolo sunt valabile și acum, așa că le împart cu voi, ca să nu (mai) râd singură ca nebuna 😀

Ca orice femeie, sunt vorbăreaţă. Adevăru’ e că spun numai tâmpenii, dar îmi place să discut – pe orice temă (da’ să nu-mi ceri să nu vorbesc porcos, că nu mă pot abţine…)

Credeam într-un timp că după o zi de căutări găsesc fericirea lejer, de parcă ea e proastă să stea s-o prind eu… Cam care ar fi chestiile care mă fac fericită? Păi… let me think

să scriu o poezie pe care apoi s-o recitesc…

să fie cald afară şi eu să ies sexoasă şi toţi gâţii să se întoarcă după mine…

să fumez o ţigară în timp ce stau la palavre…

să ascult muzică…

să primesc complimente…

să fac poze…

să citesc o carte bună…

să scriu, să scriu, să scriu, să scriu…

Ce urăsc pe lumea asta:

– ştirile

– matematica (ştiinţele exacte)

– muzica clasică

– beţivii

– băieţii macho, plini de ei

– contur închis la ruj deschis

– majusculele

– regulile

– minciuna şi bârfa

– oamenii fără simţul umorului

– pilaful, varza, ciorbele

– băbăciunile

– insectele

– lăudăroşii.

Şi lista ar putea continua până la nesfârşitul  nesfârşitului…

Am o slăbiciune cu făcutul listelor. Listă de cumpărături, listă cu things i love şi alte soiuri de liste…

Unii mi-au spus că sunt realistă. Eu cred că sunt mai degrabă visătoare. Dar nici eu nu sunt prea sigură de chestia asta…

Cu respectul de sine stau foarte prost. În cea mai mare parte a timpului mă consider o imbecilă.

Chiar dacă sunt bătrână, tot nu ştiu ce vreau de la viaţă. Şi nici ce vrea ea de la mine…

Poate că pe lumea asta există şi alte lucruri mai cool decât să fii îndrăgostit, dar n-am aflat eu… Eu sunt topită de dragoste şi e fain de tot!

Mă apucă periodic puseele de romantism. Şi când m-apucă mult mă ţine…

Sunt o romantică şi o visătoare incurabilă (că la noi numa’ canceru’ şi romantismu’ sunt incurabile). Da’ nici că-mi e ruşine! Cred că e mişto să fii cu creieru’ în litosferă, măcar un pic…

Nişte oameni răi au zis că eu sunt o luptătoare. Ha-ha-ha şi iarăşi ha, precum şi hi-hi-hi, dacă eu sunt luptătoare maică-mea e virgină! Eu, care la orice fleac cad în depresie profundă, eu, care sunt o victimă a sorţii… auzi poantă!

Mă uitam la toate halurile mele de scris. În fiecare lună scriam altfel. Din ce în mai oribil.

Am o pasiune ieşită din comun să încurc chiar şi cele mai simple lucruri şi să dramatizez totul. Dar se acceptă, că doar sunt poetă… Chiar sunt un pic masochistă, parcă aş vrea să mor stresată… zău aşa!

Deşi uneori am nevoie de sfaturi, nu suport să mi se dea. Îmi place să fac ce mă taie capu’ chiar dacă fac numa’ pe invers… La ”modestia” mea, sunt de părere că eu ştiu ce e mai bine pentru moa! Desigur, n-am dreptate… dar accept sfaturi doar dacă le cer, altfel – scute-moa!

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt în limbă după limbile străine. Da’ tot româna e mai cool…

Îmi place să-mi recitesc poeziile. Astea de acum sunt bestiale faţă de cele din anii trecuţi – normal, acum trăiesc o dragoste de toată frumuseţea! Şi-apoi, acu’ sunt mai deşteaptă ca atunci – este? Este!

Cea mai tare invenţie de la facerea lumii încoace este oglinda. Eu mă uit şi-n oglinda retrovizoare când trec pe lângă daciile din cartier, ce să mai zic de oglinzile mele de acasă, au crăpat toate de ciudă că sunt eu cea mai mişto din casă…

Am câteodată un spirit de contrazicere că dup’aia nu mai sunt de acord nici cu mine însămi…

Sunt un pic sictirită pentru că lu’ pixu’ meu preferat i s-a terminat pasta şi pentru că toamna mi-a bătut în geam. Dar să nu alunecăm în bacovianismul meu morbid, care mă păleşte periodic în cutia craniană…

Nu zic că nu are fiecare anotimp farmecul lui, dar vara e de departe cea mai mişto. Nu neapărat că atunci pot purta fuste scurte, că yo mai port şi iarna (acu’ două ierni am ieşit cu un tip şi m-am băgat la cracu’ gol, de-şi uitase săracu’ replica de agăţat). Şi pentru că sunt născută vara, ar fi culmea să nu-mi placă vara. E ca şi cum nu-ţi place cafeaua dacă te-ai născut în Brazilia sau dacă nu-ţi place de Moş Crăciun dacă te-ai născut de Crăciun…

După cum m-am tot lăudat că scriu şi yo nişte poezii de toată jena, dacă mă pui să aleg care-mi place mă bagi în ceaţă totală. Toate sunt varză!

Într-o seară de încă vară, scriam în jurnal şi mă întrebam ce or mai scrie alţii. Trebuşoara asta, recte cărcălitul în jurnal, it really helps… şi nu cred că voi scăpa vreodată de boala asta!

A venit toamna. Acoperă-mi cracii cu ceva. Cu umbra unei pături sau mai bine cu suta ta (de kile). Hop şi-aşa.

Nu mi-am pus niciodată până acum o întrebare fundamentală. Ţin să-mi mulţumesc pe această cale pentru că mi-am pus-o. M-am întrebat aşa, la plesneală, când se scrie ”fi” cu un singur i şi când se scrie ”fii” cu doi de i. Şi acum mă mai întreb… De unde să ştiu yo, că doar am fost la uman!

Am o obsesie să pun puncte de suspensie peste tot. Sună a reflecţie profundă, şi doar ştii că sunt o tipă profundă! Bine că nu sunt singura care suferă de boala asta… (din nou punctuleţe de suspensie…)

Altă obsesie sunt parantezele. Şi altă obsesie este să scriu „yo” în loc de ”eu”, probabil pentru că le am cu hip-hopu’. Sigur că am o sută de milioane de obsesii şi n-am timp să le fac pomelnic.

Prima beţie am făcut-o pe la şapte ani. Am mers la o pomană în bloc şi după ce s-a terminat bairamu’ au rămas pe masă o droaie de pahare nu tocmai goale. Iar eu le-am scurs – de unde era să ştiu că e vin şi nu e suc? M-am făcut crăci şi drumul de la etajul unu până la trei a durat destul de mult, iar acest drum a fost parcurs în patru labe…

Prima poezie pe care am cărcălit-o a fost la zece ani. Era vorba de un gândăcel care a dat colţu’, deci din prima am luat-o cu bacovianisme…

Nu e nevoie de cine ştie ce tragedie ca să mă bâzâi ca o proastă. Mda, pot spune că sunt o plângăcioasă… Vorba latinului, ”există o plăcere chiar şi în a plânge”. Nu mă pune să dezvolt, că mă buşeşte plânsu’…

Sunt de profesie visătoare. Dacă aş lua la bani mărunţi prostiile alea pe care le scriu şi care în limbaj pompos se numesc ”poezii”, zici că sunt scrise în somn… Nu ştiu dacă la anii mei e frumos, dar eu calc în străchini de câte vise am în cap!

Ştii că dintotdeauna am avut o obsesie cu moartea, în special în poezii. Nu mai încerc să înţeleg de unde vine ţăcăneala asta, ci mă limitez la a cita nişte versuri. Ia de citeşte!

”vântul îmi urlă vorbe mortuare” (asta e boală de dus la doctor cu ea…)

„”e ceva cadaveric în fiecare-apus de soare”

”e rece şi pustie moartea/ mă cheamă”

”cadavre descompuse/ parfumul lor plutind prin aer”

”simt moartea cum m-apasă cu ghearele-i perverse”

”vreau să simt dulcele sărut al morţii”

”e totul cufundat în nefiinţă ca într-un sicriu”

”sunt cu un an mai aproape de moarte”.

Mă tot gândeam la specimele alea care la şcoală nu scot un piuit şi stau în banca lor. Tare mă întreb cu ce hal de amintiri pleacă din liceu… Da’ io, care în ore îmi trimiteam semeseuri cu Radu, mâncam floricele şi scriam poezii când alţii scriau teza, chiar am amintiri mişto! Că nu puteam să mă trezesc la bătrâneţe că spun ”bă, în liceu n-am făcut nicio tâmpenie şi am stat ca fraiera la locu’ meu…”

Orele mele preferate erau cele în care chiuleam în masă, da’ nu trebuie să-ţi mai spun că minunea asta se întâmpla când lipsea Iulica, şi ea lipsea enervant de rar! Io nu ştiu de ce credea fătuca asta că toate orele sunt obligatorii…