Clişee romantice

Celor care mă cunosc nu-i nevoie să le mai spun că evit cât pot să mă uit la un film dacă am citit cartea, iar dacă totuşi fac chestia asta, o fac doar ca să mă conving că întotdeauna e mai bună cartea. De data asta am citit o carte care mi-a plăcut mai puţin decât filmul făcut după ea.

E vorba de The notebook, cred că-l ştie toată lumea, iar dacă nu-l ştiţi vă zic eu: e povestea a doi adolescenţi, Noah şi Allie (de la Allison, dar nu-i zice nimeni Allison). Se cunosc – fata venise cu ai ei, care aveau ceva treabă în satul lui Noah sau cam aşa ceva -, se îndrăgostesc, se joacă de-a mama şi de-a tata, apoi fata pleacă şi ai ei n-o mai lasă să continue relaţia, că ei voiau ceva mai de soi pentru fata lor. După 15 ani, Allie îl caută pe Noah, deşi era logodită bine, în câteva săptămâni urma să se mărite cu un avocat renumit. Îl găseşte, se îndrăgostesc iar unul de altul mai dihai ca prima dată şi îşi petrec următoarele zile în pat. Apare logodnicul, căruia Allie îi dă papucii şi se mărită cu Noah. După 43 de ani de căsnicie fericită, Allie e diagnosticată cu Alzheimer, e internată într-un azil şi Noah stă mereu pe lângă ea, citindu-i din jurnalul poveştii lor de iubire, chestie care o face pe Allie să-şi amintească de el din când în când. În final, mor împreună, ce romantic, ce frumos…

Acum vreo juma’ de an am cumpărat cartea ”Jurnalul unei iubiri” şi după câteva pagini mi-am dat seama că e vorba fix de povestea aia. Ei, drăcie, mă gândeam eu, ce rost mai are s-o citesc dacă ştiu deja finalul? Dar a meritat s-o citesc, pentru că e o adevărată enciclopedie de clişee romantice. Atâtea idei fanteziste adunate la un loc n-am mai văzut de când m-a adus barza.

1. Când doi adolescenţi se îndrăgostesc, nu se poate să nu se pună cineva contra. Ori părinţii ei, ori părinţii lui, ori vreo fufă care-l vrea pe el, ori vreun prost care-o vrea pe ea. Zău dacă înţeleg amestecul ăsta din exterior! Adolescenţii se descurcă de minune să-şi pună beţe-n roate singuri, aşa că oamenii ăia nesuferiţi care nu-i vor împreună se agită degeaba.

2. Sexul la adolescenţi n-are nicio treabă cu hormonii şi orgasmele, e doar aşa, o dovadă de afecţiune, împletirea sufletelor, plm…, dar pentru că bietul băiat nu-şi găseşte sufletul să-l împletească, îşi ia penisul, pe care nu poate să-l împletească, aşa că şi-l bagă pe unde poate. Dar asta e doar aşa, un simbol al iubirii infinite, nu o dorinţă pur carnală. Dracu-a mai pomenit adolescent care să vrea să şi-o tragă!

3. Femeile habar n-au că sunt frumoase, deştepte şi speciale dacă nu le zice vreun hăndrălău treaba asta. Umblă prin viaţă ca nişte găini bete, considerându-se urâte, proaste şi comune, până apare el, the one, şi le informează că sunt fix pe dos. Aşa şi Allie, care se lăsase de pictură şi era sigură că n-ar mai fi bună de nimic. Cum i-a zis Noah să se apuce de treabă, cum s-a apucat cu aşa un spor de-a ajuns una din cele mai bune pictoriţe.

4. Erotismul din cărţile astea e la ani lumină de realitate. Ori autorul nu mai făcuse sex cam de multişor, ori habar n-avea ce-i place unei femei, ori fumase hârtie igienică, altfel nu-mi explic cum a putut scrie că Allie se excita la mirosul natural al lui Noah şi că era în extaz când îi simţea transpiraţia. Daaa, sigur, eu mă umezesc toată când simt miros de transpiraţie şi peşte, iar când îi curg sudorile pe mine, ce să mai zic, am orgasme multiple!

Ca să nu mai vorbim de momentul finalului, când Noah şi Allie, a câte 80 de ani fiecare şi gata să dea colţu’, se sărută, da’ nu oricum, ci cu împletire de limbi, chestii, trestii… În film, se aşează liniştiţi unul lângă altul şi mor, dar în carte nu. Se mozolesc zdravăn, după care Allie îi desface uşor nasturii cămăşii. Bine că s-a terminat aici, că n-aveam chef să citesc cum şi-au tras-o ei pentru ultima dată. Asta ar fi fost prea de tot.

5. Dacă e scris ca porumbeii să rămână împreună într-un final, apăi n-are unul vreo relaţie mai de doamne-ajută între timp! El se mai combină cu câte una doar aşa, de dragul sexului – că dorinţe pur carnale are doar cu altele, cu aleasa lui e un simbolism pentru împletirea sufletelor, pana mea -, iar ea găseşte vreun prost care o tratează ca pe o prinţesă. În cazul de faţă, pe avocat îl ţinea pe uscat şi cum apare Noah, cum îşi desface picioarele. Bine, mi s-a părut cam prea de tot să spună că în timpul ăsta a stat ca Maica Tereza, de zici că se terminaseră armăsarii la Noah…

6. Oricât timp ar trece, ea continuă să fie cea mai frumoasă pentru el, dacă nu chiar mai frumoasă decât la început. Yeah, seems legit, o Allie de 20 de ani, zglobie, cu pielea fină şi cu sfârcurile-n vânt nici nu se compară cu Allie la 80 de ani, ridată toată, căruntă, cu pielea fleoşcăită. Că doar în cărţi femeile nu-şi fac probleme că îmbătrânesc…

7. Îndrăgostiţii n-au dialoguri normale. Nu vezi ”ăăăă”-uri şi ”păi”-uri, vorbesc de zici că-s la olimpiada de limba engleză, faza pe galaxie, sau la vreun concurs de ”cine scoate pe gură cele mai stupide clişee”.

8. Dragostea e vindecătoare de boli sau, în cel mai rău caz, amelioratoare. Cum stătea Noah la palavre cu Allie, cum îşi revenea femeia, de se mirau toţi doctorii. Adică toţi uitucii planetei mergeau din rău în mai rău, doar Allie turuia ore întregi şi îşi amintea nişte chestii pe care şi fără Alzheimer le-ar fi uitat. Dragostea asta, îi dădea pe spate pe doctori, care ziceau că n-au mai pomenit aşa ceva. Cred şi eu că n-au mai pomenit, din moment ce nu există!

9. Pe bune, o poveste de iubire scrisă în jurnal de un bărbat? Ce-o fi fumat Sparks, că pare de calitate! Dacă ar scrie vreun bărbat în jurnal, cu siguranţă n-ar avea tupeu să-i citească porcăriile alea unei cucoane de 80 de ani, să fim serioşi…

Filmul chiar mi-a plăcut, mai ales că rolul lui Allie (varianta tânără) e interpretat de Rachel MacAdams, care e cea mai dată-n mă-sa actriţă, şi chiar m-a emoţionat. Dar cartea m-a făcut să râd, cu atâtea stupizenii pe metru mătrat. Nici nu mai am tupeu să spun că scriu poveşti de dragoste; eu n-am să pot niciodată să delirez aşa frumos, să folosesc atâtea clişee siropoase şi să pompez iluzia iubirii perfecte în gospodinele degrabă vărsătoare de lacrimi. Clar, trebuie să mă las!

Reclame

Ce am învăţat din cărţile Agathei

 

Când am început să citesc cărţile Agathei Mary Clarissa născută-Miller-măritată-Christie-măritată-a-doua-oară-Mallowan, mă interesa doar desfăşurarea cazurilor. Acum, după aproape trei ani şi 65 de cărţi, sunt mult mai interesată de poveştile de dragoste şi de viaţă, de obiceiurile oamenilor, de psihologia lor. De fapt, mă concentrez atât de mult pe chestiile astea încât rămân trăsnită că, pe parcurs, se comite şi câte o crimă.

Am avut ce învăţa de la lady Mallowan – cum erau oamenii acum un secol, cum gândeau, care era viaţa lor de zi cu zi şi alte chestii din astea interesante pe care vi le împărtăşesc, că aşa sunt eu, darnică.

1. La noi, veşnicia s-a născut la sat. La englezi, la sat s-a născut crima. În multe din cărţile Agathei, crimele se petrec în câte un sat mega-liniştit, plin de oameni cumsecade, care n-ar face rău nici unei muşte. Întotdeauna se găseşte câte un nefericit care se mută la ţară, la aer curat, în susur de izvoare şi ciripit de păsărele, deh, raiul pe pământ. Şi de fiecare dată apare câte-un nebun care-l mută din raiul pământesc în raiul celălalt. Bineînţeles că nebunul nu poate scăpa nepedepsit, pentru că de fiecare dată e cineva pe urmele lui: ba Poirot, ba Miss Marple, ba câte un fost poliţai care uită că s-a pensionat sau vreun localnic cu spirit aventurier.

2. Englezii beau ceaiul pe post de cafea. Asta mi s-a părut amuzant. Românii beau ceai doar când sunt bolnavi sau au insomnii, dar cred că englezii au un alt soi de ceai, că nu-ţi mai bea unul ceiuţ după 4-5 după-amiaza, ca să nu le fugă somnul. În schimb, beau cafea înainte de culcare. Zău, ce hal de cafea or avea ăştia? Şi-apoi, toţi cei care intră în contact cu Poirot consideră ciocolata caldă ca fiind, citez, dezgustătoare. Ce gusturi crăcănate au englezii ăştia…

3. Femeile scapă de orice grijă după ce se mărită. Chiar şi cele mai amărâte familii au menajeră, bucătăreasă şi grădinar, deci nu e de mirare că toate dau zor la măritiş ca ursul la miere.

4. Se pare că englezii Agathei nu-şi băteau femeile. Chiar dacă aveau motive întemeiate, să zicem că le prindea cu amantul, nu se comportau ca brutele. Cel mult le omorau. Asta e cu totul altceva, le împuşcau în mod civilizat, nu le stâlceau în bătaie cum ar face românul nostru…

5. Deşi majoritatea sunt creştini practicanţi, iar prietenul lor cel mai bun e vicarul (un soi de preot de la noi), englezii nu sunt habotnici – cu excepţia câtorva babe. Fără lumânări aprinse la morţi, fără pomeni din trei în trei zile, fără urlat de durere ca să ştie toată Anglia cât suferă ei şi fără propagandă religioasă. Din câte se pare, noi suntem mai înapoiaţi decât erau englezii acum o sută de ani.

6. Cei mai mulţi soţi dorm separat. Probabil de asta nu se omoară între ei (deşi există excepţii şi aici). Păi cum să nu fie pace şi armonie dacă nu auzi sforăituri, nu îi aduni şosetele nespălate de prin cameră (că doar am zis mai devreme, toţi au menajere) şi nu trebuie să împărţiţi telecomanda? Eu v-am zis că ăştia erau mai civilizaţi ca noi!

Dar de departe cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la Agatha Mary Clarissa Miller-Christie-Mallowan a fost acela că, oricât de mult ai scrie, întotdeauna rămân idei nedezvoltate (asta am aflat-o din ”Jurnalul secret”, carte scrisă de John Curran pe baza caietelor în care Agatha îşi nota ideile). Că poţi să scrii un roman în şase săptămâni şi să iasă ceva super-mişto, dacă îţi dai silinţa să iasă ceva super-mişto. Mulţumesc pentru toate lecţiile, lady Mallowan. Promit că, dacă voi avea vreo fată, îi voi pune numele tău – mă rog, unul din cele trei. You’re the best and i love you!

”Înainte să adorm” – S.J. Watson

Eram pe la jumătatea romanului în care scriam despre o tânără care se trezeşte amnezică – ştiu că habar n-aveaţi despre ce e vorba, pentru că nu v-am zis. Cum scrollam pe Libris în căutare de cărţi, mi-a sărit în ochi o carte care avea descrierea asta:

”Are 47 de ani şi e scriitoare. Se trezeşte în fiecare dimineaţă neştiind unde se află. O formă rară de amnezie o împiedică să reţină informaţii mai mult de 24 de ore. Crede că are cu 20 de ani mai puţin, că este singură şi că are întreaga viaţă înainte. Dar descoperă că locuieşte cu soţul ei, Ben, şi că majoritatea deciziilor importante din viaţa sa au fost deja luate. Doctorul ei o sfătuieşte să ţină un jurnal care o ajută să-şi recompună amintirile de la o zi la alta. Dar într-o zi deschide jurnalul şi citeşte: ”Să nu ai niciodată încredere în Ben.” O cheamă Christine. Jurnalul vieţii ei se numeşte Înainte să adorm.”

Interesant, mi-am zis, o carte despre amnezie. Nici asta nu v-am zis, dar am început să scriu romanul ăsta fără să citesc înainte vreo carte de gen. Cartea părea promiţătoare, aşa că mi-am propus s-o citesc după ce termin romanul.

Acum vreo lună, am avut noroc s-o găsesc la juma’ de preţ, că nu dădeam 45 de lei pe ea. Tot atunci am aflat că s-a făcut şi film, cu Nicole Kidman în rolul amnezicei. Între timp, am terminat de scris romanul, iar cartea a stat neatinsă până ieri, pentru că am fost prea ocupată să mă delectez cu Agatha Christie ca să mai citesc şi altceva. Ieri însă m-am gândit să arunc un ochi prin ea, mai mult la mişto, să văd de ce mama naibii costă atât şi de ce s-a făcut şi film după ea. Adică, ce film poţi face despre o persoană fără amintiri? Aveam de gând să citesc câteva pagini din cele aproape 500 şi m-am trezit că au trecut vreo opt ore în care abia am lăsat cartea din mână.

Romanul este scris, aşa cum îmi place mie, la persoana întâi, şi este scris sub forma unui jurnal, chestie care îmi place şi mai mult.

Christine Lucas se trezeşte crezând că are 25 de ani, iar lângă ea se află (în sensul că doarme) un bărbat cu care îşi imaginează că a avut o aventură. Când se duce la baie şi se uită în oglindă, observă că e mai trecută decât credea. În jurul ei sunt fotografii cu ea şi bărbatul din dormitor. Când îl ia la întrebări, bărbatul îi spune că e Ben, soţul ei, că sunt căsătoriţi de 25 de ani şi că se iubesc la fel ca-n prima zi. Chestie pe care Christine n-o crede din prima.

(La faza asta am dat ochii peste cap. Şi amnezica mea află că e logodită cu un bărbat de care se miră că s-a putut îndrăgosti vreodată. Se pare că oamenii care scriu despre amnezie nu sunt deloc originali.)

Ben îi spune că suferă de amnezie ca urmare a unui accident, că tot ce trăieşte pe parcursul unei zile i se şterge din memorie în timpul somnului şi că treaba asta durează de vreo două decenii. Îmi venea să-i plâng de milă bietului om care timp de douăzeci de ani a trebuit să-i explice nevesti-sii, zi de zi, cine e şi pe ce lume trăieşte.

După ce Ben pleacă la serviciu (cică era profesor), Christine e sunată de un bărbat care se recomandă a fi medicul ei. Puţin suspicioasă la început, acceptă să se întâlnească şi află că a făcut progrese, de care Ben nu pare conştient, pentru că nu ştie de aceste întâlniri. Doctorul o sfătuieşte să ţină un jurnal în care să noteze tot ce trăieşte şi ce află de-a lungul unei zile.

(Asta-i culmea! Pentru a doua oară dau ochii peste cap. Nici dacă aş fi citit cartea asta înainte să scriu romanul n-aş fi scris cu atâta exactitate scena în care psihologul îi dăruieşte amnezicei o agendă în care să noteze toate chestiile care ar putea s-o ajute. Iar Eva mea nici măcar nu-şi pierdea memoria în fiecare noapte!)

În timpul unei plimbări cu Ben, Christine are câteva flash-uri cu o prietenă din adolescenţă, Claire, despre care soţul ei îi spune că s-a mutat în Noua Zeelandă. Apoi îşi aminteşte că a avut un fiu, deşi Ben îi spusese că n-au avut copii. Află că fiul ei a murit în război, în Afghanistan, cu un an în urmă. Mai află că a publicat un roman; Ben nu îi spusese că e scriitoare, iar în casă nu găseşte niciun exemplar al cărţii ei.

(A treia coincidenţă: şi în cazul personajului meu, jurnalul era cea de-a doua carte pe care o scria. Mă rog, eu am scris numele real al primului meu roman…)

Deşi Ben îi spusese că a rămas amnezică în urma unui accident de maşină, Christine îşi aminteşte că a fost strangulată de un bărbat cu care a avut o aventură. Vă daţi seama cam cât a crescut Ben în ochii ei, dacă în loc să-i scoată ochii pentru infidelitate o îngrijeşte cu devotament de douăzeci de ani. Că îl mai prinde şi cu minciunica, asta e partea a doua.

Spre marea ei uimire, află că prietena ei Claire nu e plecată din ţară, iar prin Noua Zeelandă n-a călcat în viaţa ei. Se întâlnesc (fără ştirea lui Ben) şi află că într-adevăr a avut o aventură. Pe parcurs, mai află şi alte chestii interesante: că Ben a divorţat de ea, că Adam, fiul ei,  trăieşte, că soţul ei nu e profesor şi cu atât mai puţin şef de catedră cum pretinde el, ci un simplu laborant. În seara în care Ben o loveşte (după ce îi povesteşte despre întâlnirile cu medicul ei şi despre jurnal), Christine o sună pe Claire şi îi povesteşte ce s-a întâmplat. După obişnuitele ”Vai, dar Ben e în limbă după tine, el n-ar face rău nici măcar unei muşte”, Claire îi pune o întrebare de-o pune-n cur: ”Ben are cumva o cicatrice?” După ce Christine îi spune că nu, prietena ei dă bomba: ”Nu ştiu cu cine locuieşti, dar ăla nu e Ben!”

Pam pam! Când ”Ben” o duce în camera de hotel în care fusese strangulată, Christine înţelege că individul e chiar e cel care a atacat-o şi că în ultimii douăzeci de ani a trăit alături de cel care i-a produs amnezia. Nimeni altul decât bărbatul cu care avusese o aventură şi de care se despărţise spunându-i că îşi iubeşte soţul. Dar falsul Ben nu se lasă: dacă vede că nu merge cu bâzâielile, că te iubesc, că suntem făcuţi unul pentru altul, că ştiu că şi tu mă iubeşti, încearcă din nou să o stranguleze (perseverent tipul, orice aţi zice). Înainte de asta, se gândeşte să ardă jurnalul în care se aflau singurele amintiri ale Christinei.

Cum ”Ben” (pe care de fapt îl chema Mike) nu dădea pe dinafară de inteligenţă, provoacă un incendiu de mai mare dragul, în care, din fericire, moare ca prostul. Pe principiul ”cui pe cui se scoate”, după ce e gâtuită a doua oară, Christine începe să-şi recapete memoria. În final, toate sunt bune şi frumoase: se reîntâlneşte cu adevăratul Ben şi cu fiul lor – era şi cazul, că deja eram la un pas de preinfarct.

Deşi am cumpărat cartea asta mai mult de curiozitate, să văd ce mai scriu şi alţii despre amnezie, am fost absolut fascinată de ea. Ca să vă daţi seama cam cât de fascinată, pot spune că Agatha Christie, cu tot cu Poirot al ei (pe care îl iubesc sincer) pare amatoare. Păi nici ea, care a scris zeci de romane, nu m-a ţinut cu sufletul la gură cum a făcut tipul ăsta care era debutant! Cu alte cuvinte, un ORL-ist de 40 de ani scrie mai mişto decât o tanti care era scriitoare de meserie. Mult mai mişto. Asta chiar a fost cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme!

Sunt bolnavă de selfitis

În timp ce scrolam pe Facebook printre postări care de care mai fascinante, de-mi trosneau fălcile de atâta căscat, mi-a sărit în ochi un articol datorită căruia am aflat că sufăr de o tulburare mintală numită ”selfitis”, adică boala de a-mi face poze. Articolul ăsta mi-a amintit de bancurile cu Radio Erevan: exact aşa e, doar că-i invers.

Indivizii ăştia cu prea mult timp liber zic că oamenii postează selfie-uri ”pentru a compensa lipsa stimei de sine”. După cum ziceam, e fix aşa, numa’ că invers: postez selfie-uri tocmai pentru că am prea multă stimă de sine. De-aia le postez, să vadă şi alţii cât de mişto mă consider.

Aceiaşi indivizi spun că boala asta e de trei feluri: marginală, când îţi faci trei selfie-uri pe zi, dar nu le postezi. Adică e o formă uşoară, mai de vară cum ar veni… Forma acută, când îţi faci cel puţin trei poze şi le postezi pe toate. Păi de-aia le faci, nu? Forma cronică, aia gravă de tot, când ”ai o dorinţă incontrolabilă de a te fotografia 24 de ore pe zi şi de a posta toate fotografiile pe reţelele de socializare, mai mult de şase poze pe zi”. La faza asta nu pot să nu mă întreb care e nebunul: cel care face pozele sau psihiatrii care chiar cred că şi-ar irosi cineva toate cele 24 de ore ca să facă poze.

Hai că m-am liniştit, la mine e forma cea mai uşoară, dar mă întreb cam în ce stadiu al bolii eram când nu aveam internet şi-mi făceam selfie-uri doar de dragul de a le face. Americanii ăştia par să creadă că boala selfie-urilor a apărut o dată cu internetul şi cu reţelele de socializare. Iar eu mă pozam ca proasta cu aparatul foto şi singura modalitate de a-mi etala pozele era să le pun în ramă…

Singurii tulburaţi mintal par a fi indivizii ăştia care cred că plăcerea de a face fotografii e semn de ţăcăneală. Probabil că în lumea lor încă nu s-au inventat telefoanele cu cameră frontală şi aplicaţiile care ar tenta-o până şi pe bunică-mea să-şi facă selfie-uri. Nu că altfel n-ar fi încântată să le facă. Şi sunt destulă de sigură că nici unul nu foloseşte reţelele de socializare, altfel ar şti că oamenii au un milion de motive să se tragă singuri în poză. Eu, de exemplu, mi-am exasperat toţi apropiaţii rugându-i să-mi facă poze pe care, de cele mai multe ori, le şterg, aşa că prefer să-mi fac o sută de selfie-uri din care, cu puţin noroc, păstrez unul, decât să-mi facă alţii zece poze din care nu mai rămâne nimic. Dacă nici eu nu am răbdare cu mine, atunci cine să aibă?

Am zile când mi-e atât de drag de mine încât m-aş poza încontinuu, zile când mă plictisesc după două-trei poze şi zile când n-am nici cel mai mic chef să îmi imortalizez mutra. Câteodată folosesc cele mai fistichii efecte, just for fun, câteodată mă expun fără probleme nemachiată. Psihiatrii ar spune, probabil, că sufăr de dublă personalitate, sau de tulburare bipolară, pentru ei e clară treaba: dacă îţi faci selfie-uri, eşti cu capu’. Pe mine nu mă deranjează. Prefer să sufăr de ”selfitis” în forma cea mai gravă decât de plictiseală în stare avansată. Chiar trebuie să te plictiseşti rău de tot ca să numeri câte poze postează omul pe zi!

Pentru psihiatri, oamenii se împart în două categorii: cei nebuni şi cei care încă n-au fost diagnosticaţi. Aşa cum şi psihiatrii se împart în două categorii: cei care nu trebuie luaţi în seamă şi cei care trebuie luaţi la mişto, cum e cazul de faţă. Râdem, glumim, dar vă daţi seama că unii chiar îi consideră bolnavi mintal pe cei care îşi fac nişte poze nevinovate?

Ce mi-a mai plăcut pe internet (9)

1. Nunta regală şi cum te afectează ea

2. Portretul robot al bărbatului adevărat

3. Terapia de conversie: o minciună convenabilă

4. Întrebări stupide de pus pe net

5. Cum să NU fiţi creepy pe Facebook

6. Cinci comportamente enervante pe Instagram

7. Zece lucruri care-mi lipsesc din anii 90

8. Coming Out

9. Creștinopații au încredere doar în copiii crescuți de lesbiene

10. Top 10 năzdrăvănii pe care le fac hodorogii cazați cu forța la bloc

 

E mai greu decât în clasa întâi

Probabil v-am mai spus că, pe tot parcursul anilor de şcoală, am avut probleme cu caligrafia. Oricât m-am străduit (nu foarte tare, e drept, pentru că atunci când sunt criticată şi descurajată devin cea mai delăsătoare fiinţă din lume), n-am reuşit să am scrisul ăla mişto, cu litere parcă pictate, pe care-l admiram la alţii. Când am învăţat să bat la tastatură mi-am jurat că, după ce termin şcoala, n-am să mai scriu de mână tot restul zilelor mele.

Dar, pentru că sunt extrem de ambiţioasă atunci când n-am nimic de câştigat din asta, am încercat din nou să-mi îmbunătăţesc caligrafia, că de înrăutăţit nu mai aveam cum. Cred că sunt singura fiinţă de pe planeta asta care face literele exact ca la alfabet şi tot urât scrie! Dacă în clasa întâi îmi era greu să scriu citeţ, vă daţi seama că acum e practic imposibil. E mai greu să înveţi ceva la treizeci şi… pardon, douăzeci şi şase de ani decât la şapte.

La 7 ani îmi permiteam să scriu o literă pe oră, că altă treabă nu prea aveam de făcut. Acum, într-o oră tastez două-trei pagini în word, de mână aş scrie mai mult dar n-are cine să-mi traducă hieroglifele rezultate.

La 7 ani aveam vederea bună. Bine, mi se cam lipeau ochii de somn, că şi pe vremea aia aveam o relaţie complicată cu trezitul de dimineaţă, relaţie care a evoluat într-o frumoasă duşmănie, dar atunci nu aveam miopie şi nici boala aia care mă face să văd lucrurile invers. A, da, astigmatism.

La 7 ani, scrisul era datorie şi restul era joacă. Acum e invers. Şi nu poţi pretinde de la o mână care toată ziua a robotit să scrie cursiv.

La 7 ani scriam cu stiloul, pe o hârtie destul de bună. Caietele din ziua de azi parcă sunt făcute din hârtie igienică, degeaba au coperţi decorative, pentru că nu poţi scrie ceva fără ca scrisul să se imprime pe următoarele zece pagini. Iar stiloul mi-e frică să-l folosesc, la ce talent am să stric lucrurile.

La 7 ani nu aveam unghii lungi. Bine, e doar o scuză, că scriam urât şi când le aveam scurte, dar totuşi copitele astea îngreunează treaba.

La 7 ani aveam ceva mai multă răbdare ca acum, nu mă enervam când ceva nu-mi ieşea, trăgeam aer în piept şi o luam de la capăt. Fără să-mi bag şi să-mi scot, cum fac acum, fără să consider că am eşuat. Deh, la 7 ani totul e o joacă, inclusiv munca. Iar deprinderea de a scrie chiar este o muncă, acum îmi dau şi eu seama.

Totuşi, în clasa întâi nu aveam ce am acum: o colecţie serioasă de poezii, eseuri, nuvele şi romane care ar da bine pe foi. Iar pentru colecţia asta merită să încerc – din nou – să-mi îmbunătăţesc caligrafia. Că de înrăutăţit, după cum spuneam, nu mai am cum.

N-am timp de citit!

Dacă vrei să faci un cititor să-şi tragă singur palme şi să dea ochii peste cap în timp ce-şi smulge părul, spune-i că îl invidiezi că are atâta timp liber. Cu accent pe ”atâta”, ca să-i fie clar că el e o putoare care pierde vremea citind, în timp ce tu eşti om serios şi nu-ţi mai vezi capul de treabă.

Nu reuşesc în ruptul capului să înţeleg cum un om care stă acasă şi care, spre deosebire de mine, se trezeşte de dimineaţă, poate spune că n-are timp. Păi în rarele ocazii când mă trezesc aşa devreme, reuşesc să citesc chiar două cărţi pe zi, şi mai sunt şi mioapă, deci nu mai citesc atât de rapid ca-n tinereţe. Să nu mai spun că sunt genul (era să scriu ”geniul”) care nu poate sta locului decât jumătate de oră, aşa că ar trebui să fie o carte dată rău în mă-sa ca să n-o las deloc din mână. Şi-am făcut şi un mic experiment ca să văd ce mare scofală am făcut într-o zi când cică n-aveam timp de citit.

Să vă zic aşa, în mare? Aranjat rufele în şifonier, că mi s-a părut că sunt puţin deranjate – cam 20 de minute. Vreo cinci capitole, citit lejer.

Scrollat pe facebook, zece minute.

Intrat pe youtube să mă uit la Leana şi Costel, episoade de când eram fată mare, că aveam chef să râd; uitat la trei episoade a câte 25-30 de minute fiecare: aproximativ o oră jumate. Cam vreo juma’ de carte, aşa…

Făcut selfie-uri, verificat, şters: vreo juma’ de oră pierdută aiurea.

Intrat ”numa’ cinci minute” pe Facebook, trecut încă vreo juma’ de ceas.

Rezultă trei ore în care aveam timp să citesc o carte, dar nici măcar nu m-am obosit să o deschid pentru că – auzi poantă! – nu aveam timp de ea. Bine, recunosc, nu aveam chef. Asta-i toată faza, e vorba de priorităţi…